Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

PROFESORUL DE DANS…

de Jianu Liviu-Florian | Martie 19, 2013

PROFESORUL DE DANS, ŞI PROFESOARA DE  ROMÂNĂ ZDRENŢUITĂ 

            A fost odată într-o ţară-anume, o şcoală-n care doar profesori mari, care cunosc şi stelele pe nume, predau orice la tinerii de azi. Şi tinerii, atât de mici în toate, priveau la dânşii cu atât respect, că era greu de tot să fii de toate, şi bun, şi drept, şi iubitor, şi înţelept. Şi ei, profesori mari, băgau de seamă, că tinerii nici nu mai învăţau, îi salutau cu frică şi cu teamă, căci multe, mult prea multe ei ştiau. Stăteau şi cărţile pe mese, nedeschise, şi universul tot era deşart, nu era loc de nici un fel de vise, căci totul se ştia, atât de-nalt. Vai, ce ne facem, ce ne facem, nimeni, nu mai greşeşte-n zilele de azi ! se văietau profesori mari, de tineri, şi tinerii plângeau, ca nişte barzi.

         Şi-ntr-un liceu de vârf, erau vreo două, codane care mult ar fi-nvăţat. Erau excepţii, şi pe moda nouă, şi a venit în prag de şcoală nouă, o profesoară care a uitat.

         Şi foarte greu îşi aducea aminte, câte ceva din viaţa dinainte.

         Dar două fete ce voiau să-nveţe, ce lucru rar pe lumea de resfeţe, erau atât de straşnic supărate, că profesoara lor uitase carte. Cine-o să ştie totul să ne spună? Să vânăm premii şi cununi după cunună? Să fim doar primele la orice olimpiadă? Cu profesoara asta care uită, şi doar dictează totul, la grămadă?

         Şi-a fost, odată, poate, cea mai bună.

         Dar gândul ei se rătăcise-n sfere, râzând de viaţa plină de mistere.

         Profesori mari, de stil şi experienţă, i-au desenat cu creta cerc pe frunte, şi ea râdea, din ştiinţa ei, de multe, şi toate îi păreau atât de strâmbe, Şi ea-şi părea atâta de cochetă.

         Şi-atunci uita de ea, şi doar se da. Unui fuior de gând care-o lega.

         Era poetă.

         Într-o bună seară, un tată auzi cum fetele se plâng: că n-au cu cine limba să-şi înveţe, şi pentru întâmplarea asta toată, doar profesoara lor e vinovată. Nu ştie carte. A uitat-o-n gând…

         Şi tatăl lor le-a zis: şi eu, şi eu, am fost odată un profesor mic. Şi eu am fost de iele păcălit. Dar am uitat, şi nu mai ştiu nimic. Dar voi, atât de tinere, puteţi. S-o învăţaţi din nou pe profesoară. Să-nveţe iar, cu voi, tot alfabetul. Cuvintele ce-au început s-o doară. S-asculte, fără teamă, radioul. Să se îmbrace, să păşească, şi să meargă. Şi fetele-nvăţau, ca să înveţe să cânte iar, o biată profesoară. Care-şi pierduse-ntreaga tinereţe.

         Şi auzind această întâmplare, profesori mari ce nu încap pe lume, care cunosc şi stelele pe nume, ce ştiu toate elevele pe nume, şi-au zis: noi prea le ştim pe toate.

         “Să mai uităm câte ceva din toate.

         Să-i facem Lumii ultimul serviciu.

         Să nu-i băgăm pe tineri în ospiciu.

         Să ne înveţe ei, că se mai poate.

         Să NE RUGĂM, să fie iar dreptate.

         Să vină Cine Ştie, Cine Poate…”

         Şi rând pe rând, se prefăceau că uită.

         Cine-i ajută? Cine îi ajută?

          Şi tinerii, văzând cum le încurcă, cum până şi gramatica o uită, cum îi privesc, sperând să vină ei, să reînvie viaţa-n teorie, au predat ei, şi-acei profesori mari, ii corectau, când totuşi, mai greşeau.

          Şi învăţau aşa, o veşnicie.

         Şi zdrenţele, cu dânşii, înviau…

12-13 noiembrie 2003

Topice: Descrieri | Comments Off on PROFESORUL DE DANS…

Comentarii închise.