Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

EDUCAŢIA TINERILOR – PREMISĂ DE STABILITATE ŞI CONTINUITATE ROMÂNEASCĂ

de Ioan Ciorca | Mai 17, 2013

Dacă Moise spunea că totul este Dumnezeu, Iisus susţinuse că totul este dragoste, Freud că totul este sex, Marx că totul este banul şi Einstein descoperise că totul este reletiv, îndrăznesc să emit şi eu următoarea maximă: Totul este reversibil.

 Educaţia tinerilor este una dintre marile probleme ale României contemporane, cu adânci rădăcini în istorie şi cu efecte majore în viitor. Voi încerca – foarte succint – să tratez această temă, din punctul de vedere al eticii, sociologiei şi al filosofiei politice.

Toate guvernele care s-au perindat pe la putere, şi-au stabilit o serie de obiective, a căror finalitate, o constituie o viaţă mai bună, pentru toţi cetăţenii ţării.

Într-adevăr, una dintre problemele fundamentale, ale României, este tocmai acest „trai bun”. Dar ce înseamnă „a trăi bine”? Aceasta este o distincţie „veche, de când lumea”, provenită din din tratatul „Politica”, aparţinând lui Aristotel, clasic filosofiei universale, În viziunea lui  Aristotel, trebuie să deosebim între viaţă şi viaţa cea bună, între trai şi traiul bun; trebuie să deosebim între a trăi şi a trăi bine, aceasta fiind forma fundamentală, prin care omul poate vieţui cu adevărat, în chip politic, într-o cetate, în comunitatea celorlalţi. Deosebirile dintre viaţă şi de viaţa cea bună sunt evidente. Viaţa înseamnă supravieţuire, înseamnă asumarea lucrurilor din perspectva cărora te-ai născut şi care te-au decis, în categoria acestora intrând patria, părinţii, destinul pe care ţi-l fixează ceilalţi, dimensiunile tale corporale, isteţimea, prostia, toate lucrurile cu care am venit pe pământ şi pe care – cel mai adesea – nu le putem corecta, făcâ¢ndu-ne doar iluzia că le vom corecta. Spre deosebire de „viaţă”, „ viaţa buna” – sau „a trăi bine” – înseamnă a şti să depăşeşti toate aceste date ale naturii.

În condiţiile actuale, instaurarea traiului bun presupune redeşteptarea spiritului naţional, stoparea exodului tinerilor spre alte meleaguri, creerea premiselor unei dezvoltări socio-economice relativ stabile şi sigure, precum şi aşezarea tuturor lucrurilor în matca firescului, a normalităţii.

De aceea, educaţia tineretului trebuie tratată cu deosebită responsabilitate, dat fiind faptul că ea asigură socializarea acestuia şi evoluţia lui spre stadiu de persoană dezirabilă acceptată de standardele societăţii. Din punct de vedere sociologic, această socializare este un produs individual şi colectiv cu multiple semnificaţii, conotaţii şi interpretări, prin care sociologi, psihologi şi antropologi oferă explicaţii ştiinţifice cu privire la trecerea insului uman de la ipostaza de „nou născut” la cea de „ins”, de „actor social”, cu preocupări şi responsabilităţi. Triada existenţei sociale o constituie familia, comunitatea – adică satul, strada, cartierul, şcoala, biserica – precum şi societatea, implicând ocupaţia, rangul, vocaţia. Pentru treptele sociale ale socializării, care transformă un „nou născut” în „ins”, importante sunt viaţa, familia, şcoala – adică educaţia care determină ocupaţia şi rangul, toate acestea furnizând prestigiul actorului social. Procesul real de socializare a copilului şi al adolescentului – ca direcţie principală – se manifestă în familie şi în şcoală. Calea spre împlinire, numită socializare, este susţinută de două componente: mâna şi mintea. Mintea e spiritul, iar mâna este acţiunea pragmatică. În funcţie de cum este utilizată mintea şi mâna, individul social ocupă un rol sau o poziţie în familie, comunitate şi societate. Socializarea deplină se face la nivelul minţii. Mintea copilului imită, învaţă, vorbeşte, cântă, se opune şi controlează acţiunile mâinii. Omul social, dezirabi, matur şi eficient se manifestă în societate în funcţie de corelările dintre acordul şi dezacordul din sine însuşi, între utopiile minţii şi competenţele mâinii.

Pentru înţelegerea socializării – ca proces deosebit de complex – şi a importanţei extreme a educaţiei, voi expune foarte pe scurt teoriile a doi sociologi: G.H. Mead şi Jean Piaget. Potrivit americanului G.H. Mead, în procesul evoluţiei sale, insul ajunge să se transforme în „persoană semnificativă recunoscută de către societate”, devenind un „altul generalizat”. Mead oferă şi o interpretare a principalelor faze ale dezvolării copilului, dând o atenţie deosebită apariţiei „sinelui”. Conform teoriei sale, bebeluşii şi copii mici se dezvoltă ca fiinţe sociale, în primul rând, prin intermediul acţiunilor celor din jurul lor. O modalitate este joaca, în carea copiii mici imită deseori ceea ce fac adulţii. Joaca evoluează de la o simplă imitaţie, la lucruri mai complicate, în cadrul cărora un copil de patru-cinci ani va interpreta rolul unui „altul”. Preluarea rolului celuilalt înseamnă a înţelege experienţa de a fii în pielea altei persoane. În această fază copiii dobândesc un sentiment dezvoltat al sinelui, căpătând o înţelegere a lor înşişi în calitate de agenţi separaţi (în calitate de „eu”) văzându-se pe sine prin ochii celorlalţi. Conştiinţa de de sine apare atunci când copilul distinge între „mine” şi între „eu”. Potrivit lui Mead, „eu” defineşte bebeluşul nesocializat, o adunătură de nevoi şi dorinţe spontane, în timp ce „pe mine” reprezintă „sinele social”. Indivizii dezvoltă conştiinţa ajungând să vadă aşa cum îi văd alţii pe ei. În jurul vârstei de cinci ani, copilul devine un agent autonom, capabil de înţelegere de sine, capabil să opereze în afara contextului familiei, aceasta fiind consecinţa unei capacităţi dezvoltate de conştientizare a sinelui. Un stadiu mai avansat în dezvoltarea copilului debutează la vârsta de opt-nouă ani. Aceasta este vârsta la care copiii înclină mai mult spre jocurile organizate şi mai puţin spre joaca nesistematizată. Acum, ei încep să înţeleagă valorile şi moralitatea în funcţie de care se desfăşoară viaţa socială. Pentru a învăţa jocuri organizate, trebuie înţelese regulile jocului şi noţiunile de onestitate şi participare egală. În acest stadiu, copilul învaţă să priceapă ce înseamnă „celălalt generalizat”, adică tocmai valorile generale şi regulile morale prezente în cultura în care se dezvoltă el. În esenţă, procesul socializării înseamnă alcătuirea „Sinelui”, adică a entităţăţii profunde socio-spiritual-culturale a omului.

Jean Piaget şi-a îndreptat atenţia spre zona dezvoltării cognitive, ajungând la concluzia că procesul de dezvoltare se desfăşoară în patru stadii, şi anume:

„Stadiul senzorial motor” care se manifestă în primul an şi jumătate de viaţă. În acest stadiu, învăţarea are loc prin simţuri, în special prin contactul fizic cu lumea. Copilul împinge, loveşte, atinge, înghionteşte şi muşcă obiectele. În această perioadă, copilul nu poate folosi simboluri sau nu se poate angaja în gândirea superioară. Lumea lui se rezumă la experimentarea fizică directă a mediului înconjurător.

Urmează apoi „Stadiul preoperational”, ce durează, aproximativ, de la vârsta de 18 luni până la şapte ani. Acum începe să se dezvolte rapid capacitatea de a folosi simboluri şi îndeosebi limbajul. Copilul începe să înţeleagă lucruri pe care nu le vede sau nu le atinge. Poate face deosebire între realitate şi fantezie. Totuşi, el are o perspectivă egocentrică a lumii, părându-i-se prea greu să vadă din perspectiva altuia.

„Stadiul operaţional concret” este între vârstele de şapte şi 11 ani, când copilul dobândeşte capacitatea de a folosi logica şi de a aprecia perspective alternative. Logica îi permite să înţeleagă natura cauzei şi a efectului, gândirea continuând să rămână legată mai degrabă de obiecte concrete identificabile şi de evenimente, decât de idei abstracte. Acum, copilul începe a înţeleage perspectiva altora şi să vadă punctele de vedere alternative.

„Stadiul operaţional formal” se manifestă în jurul vârstei de 12 ani, când copilul începe să gândească abstract. Capacitatea de gândire abstractă îi îngăduie să depăşească limita timpului şi spaţiului, permiţându-i să vizualizeze cu exactitate un viitor şi locuri pe care nu le-a văzut. În mod cert, în socializare există o interacţiune între datul natural al omului (simţurile: văz, auz, miros) şi cucerirea lumii prin limbaj, adică asumarea de către indivizi a realităţii în care comunică şi se comunică. Există o interacţiune între socializare şi apartenenţa individului la identitatea etnică, în sensul că socializarea presupune o asimilare culturală şi comportamentală în cadrul comunităţii etnice ca realitate socială şi politică, punctul maxim al socializării fiind o maturitate pe care tineretul o trăieşte real şi, uneori, îl obligă la atitudini în raportul dintre etnie şi „traiul bun”.

Această interacţiune se vede extrem de clar în tendinţa de „evadare” a tineretului român din spaţiul său de dezvoltare şi evoluţie. Datul natural îi permite să perceapă realitatea habitatului său şi să-l vadă drept nepropice evoluţiei sale, determinându-l să îşi asume cucerirea altor zone ale lumii în care există cu adevărat comunicare, unde comunică şi i se comunică.

Immanuel Kant spunea ca „Vedem numai în măsura în care înţelegem”. Faptul acesta este extrem de adevărat. Astfel, spre exemplu, banalul cartof poate fi văzut în mod diferit de către potenţialii privitori, în funcţie de educaţia formaţională a fiecăruia. Ţaranul vede în el planta ce se dezvoltă având ca finalitate tuberculul respectiv şi îl asociază atât cu munca depusă pe parcursul anului cât şi cu posibilitatea realizării unui câştig. Orăşanul îl va privi ca pe un simplu aliment, în timp ce bucătarul va vedea în el multiple modalităţii de etalare a artei sale culinare. Am dat acest exemplu, doar pentru a sublinia importanţa educaţiei în procesul transformării fiinţei de la stadiul de „nou nascut”, la cel de agent social dezirabil, angrenat în realitatea obiectivă a naţiunii din care face parte.

Prin prisma filosofiei politice educaţia tineretului este deosebit de importantă, având implicaţii majore în evoluţia istorică a naţiunii. În noile condiţii generate de apartenenţa ţării noastre la Uniunea Europeană, se impune ca educaţiei tineretului să i se acorde o deosebită atenţie. Trebuie avut în vedere faptul că riscul de a ne transforma într-o simplă populaţie a Europei, este extrem de mare. Pierderea oricărei legături cu trecutul, cu istoria noastră – despre care Bălcescu spunea că „este cea dintâi carete a unui neam” determină lipsa oricărei perspective în viitor. Este imperios necesar ca, în noile structuri europene, să ne păstrăm statutul de naţiune.

Hegel scria că „Popoarele sunt ceea ce sunt înfăptuirile lor”, adică religia, constituţia şi politica, sistemul juridic, moravurile, ştiinţa, arta, limba, teritoriul, întâmplările şi acţiunile sale.

Naţiunea a apârut în istorie ca o treaptă superioară, constituită pe elementele de unitate ale unei comunităţi. În cadrul naţiunii, raporturile dintre oameni, organizarea şi conducerea lor, dobândesc o serie de trăsături noi, naţiunea aducând cu sine elementele unui plus de identificare etnico-socială, prin constituirea statului naţiune, cultiverea unei limbi naţionale culte, prin idea suveranităţii proprii şi prin interconexarea regiunilor la o piaţă economică naţională, al cărei garant este statul. Naţiunea, ca agent politic macrosocial, asigură participarea la viaţa politică a unor mase umane. Ea trebuie să-şi asume rolul de factor integrator al indivizilor care o compun. Nici o naţiune nu poate să ignore – fără grave consecinţe pentru prezenţa ei în istorie – nevoia educaţiei fiilor ei, în spiritul valorilor naţionale, al patriotismului, al dragostei pentru istoria proprie, pentru limba naţiunală, pentru înfăptuirile ce o definesc. Astfel, o politică naţională trebuie înfăptuită prin aportul tuturor agenţilor politici care o compun şi care trebuie să i se subordoneze. Statului naţional este cadrul instituţional în care naţiunea îşi desfăşoară în mod organizat viaţa politică. El are datoria să promoveze interesul naţional şi, totodată, să-l modeleze şi să-l potenţeze. El este principalul purtătorul de cuvânt al naţiunii, în relaţiile ei cu alte naţiuni. Instituţiile politice naţionale au datoria de a exprima problemele naţiunii, de a le reflecta şi a le soluţiona, de a asigura coerenţa acţiunilor comunităţii. Ţinând cont de importanţa covârşitoare a principiului identităţii şi afirmării libere a naţiunilor, în lumea contemporană, statul naţonal îşi asumă rolul de a promova şi apăra specificul naţional în politică şi în educaţia tineretului.

Este necesar a mai fi facute câteva observaţii: „Stadiul democratic al vieţi politice pe care o realizează numeroase ţări europene şi nord-americane, nu trebuie privit nici ca un prag superior, ce nu ar mai putea fi depăşit, nici ca o realitate suficientă sieşi, un model care ar trebui impus tuturor ţărilor lumii. Tema dezvoltării politice nu poate ocoli o idee de bază a culturii europene, aceea care susţine că toate manifestările umane trebuie să se aşeze sub semnul unor valori, al unor idealuri umaniste şi raţionaliste a căror împlinire este un proces continuu, mereu perfectibil şi, deci, capabil de a solicita noi soluţii practice. Valorile politice propuse popoarelor sau formulate de către ele însele, trebuie să fie rodul propriei experienţe istorice şi al experienţei generale a omenirii”.

Din cele prezentate anterior, reiese clar importanţa deosebită pe care o are educaţia în evoluţia şi modelarea personalităţii tinerilor. Educaţia nu trebuie privită prin prisma considerentelor de ordin economic. Ea, asemeni sectorului de sănătate, nu este o ramură economică generatoare de profit imediat şi nu trebuie tratată caatare. De aceea, în condiţiile „restaurării capitalismului”, nu trebuie să uităm că „omul este cel mai preţios capital”. Faţă de educaţia acestui „capital”, de educarea lui în spiritul valorilor moralei creştine, este necesară o atenţie deosebită. Anunţul morţii lui Dumnezeu, făcut de Nitzsche, trebuie să se constituie într-un semnal de alarmă şi să atenţioneze asupra crizei valorilor morale ale societăţii. Aici trebuie să intervină sistemul educaţional, implicându-se în reformarea societăţii româneşti, prin reabilitarea valorilor tradiţionale specifice. Dat fiind faptul că suntem o populaţie creştină, biserica are obligaţia de a ghida societatea românească spre vechea matcă a evoluţiei ei, prin reinstaurarea valorilor tradiţiei creştine şi „aşezarea din nou a tuturor lucrurilor” – aşa precum se spune în Faptele Apostolilor (3. 21) – în concordanţă cu Legea lui Dumnezeu, adică cu cele zece porunci care stau la baza tuturor codurilor de legi din întreaga lume. Este impertios necesar să întreprindem „ceva” în atingerea acestui deziderat, să facem ceva – noi, românii pentru românii – ceva, în care să ne regăsim fiinţa şi unitatea naţiei noastre, ceva în care să ajungem toţi la un consens, la un numitor comun. Şi ce anume este acel „ceva”, dacă nu tocmai credinţa noastră creştină? Ea este liantul care ne ţine mereu aproape unul de altul şi, implicit, de plaiurile noastre, indiferent de distanţele care ne despart.

O consecinţă a unei astfel de educaţii, ar fi şi faptul că, fiecare – indiferent de poziţia socială pe care o ocupă vremelnic, în materialitatea lumii – ar fi conştient că se află sub monitorizarea unei justiţii divine, de sub incidenţa căreia nu se poate sustrage. În această situaţie, conştientizarea acestei realităţi ar fi hotărâtoare la nivelul decidenţilor politci, determinându-i să acţioneze pentru implementarea „binelui” în societatea care le-a conferit legitimitate şi pe care o reprezintă. Nu este vorba de „Binele în sine”, abstract şi transcendental, ci de binele realizabil în practică, deci de acel „bine” accesibil omului.

 

Ioan CIORCA

 

 

Topice: Meditaţii | Comments Off on EDUCAŢIA TINERILOR – PREMISĂ DE STABILITATE ŞI CONTINUITATE ROMÂNEASCĂ

Comentarii închise.