Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

DOUĂ GENERAŢII SUCCESIVE – FĂRĂ CREZURI…!

de Adrian Botez | Iunie 12, 2013

 PRELIMINARII

A avea un crez, presupune ca însăşi existenţa (umană sau de Neam) terestră şi nu numai (crezul Legiunii Mihaelice presupune şi înglobarea, în destinul umano-divin, a stării/existenţei sprituale/de Duh, a omului – deci, presupune afectarea, în bine, a fiinţei/fiinţării umano-divine transcendente, a Arheului Umano-Divin!), se leagă, total şi fără nicio rezervă, de o idee/structură de idei şi sentimente, de atitudini moral-spirituale şi principii moral-spirituale – structură care depăşeşte, cu mult, anvergura fiinţei/fiinţării  personale, de om/fiinţă umano-divină – şi interesează entitatea divină supraumană/transpersonală – NEAMUL. Deci, crezul nu presupune adoptarea, dinspre exterior, a  unui set de idei/sentimente/atitudini/principii, ci trăirea, efectivă, prin intermediul şi în mijlocul/miezul unei structuri spirituale, de idei şi principii, sentimente şi atitudini morale – pe care omul (cu percepţie transindividuală, de colectivitate supraumană/generaţie, în cadrul existenţial al Neamului), şi le-a asumat, şi le consideră născute (în interiorul şi pentru interiorul fiinţei umano-divine, iar nu învăţate, însuşite, auzite etc.), dar existând şi manifestându-se la modul ABSOLUT!

Chiar dacă, într-o primă fază, crezul fiinţei tale (om sau/şi generaţie transindividuală) viitoare poate veni, ca informaţie, dinafară – în faza imediat următoare sângele tău curge, respiraţia ta se produce, vorbele tale îţi izbucnesc, pe buze, ca icoane ale sufletului tău – TOATE formele tale de existenţă şi exprimare se produc prin acest crez: CREZUL ESTE, DECI, REZULTATUL UNEI REVELAŢII! Crezul umano-divin se manifestă la nivel individual, dar transcende individualitatea, în GENERAŢIE – devenind CREZUL UNEI/UNOR GENERAŢII: pentru că numai GENERAŢIA, ca manifestare a transindividualităţii umano-divine, exprimă  optim existenţa, în popor-istorie, a entităţii divine supraindividuale şi, deci, transistorice, numită NEAM.

Crezul unei/unor generaţii umano-divine este factorul dinamic principal, pentru continuitatea evoluţei spirituale a unei/unor epoci, din istoria terestră. Prezenţa sau absenţa unui/unor crez/crezuri, dintr-o generaţie naţională  sau terestră – dar şi calitatea transindividuală a crezului de generaţie, naţională sau terestră – determină evoluţia, respectiv blocajul evolutiv spiritual, la nivelul unui Neam, respectiv la nivelul planetar-spiritual.

De aceea, se poate afirma că, în istoria umanităţii, au existat (şi au putut fi reperate!) şi perioade de secetă revelatorie, perioade în care omul/omenirea au dus lipsă de revelaţii/crezuri. Acestea sunt perioadele de sincopă a evoluţiei spirituale umane terestre – şi ele/aceste perioade nu au, de cele mai multe ori, nicio relevanţă, în istoria lumii terestre. Sau au o relevanţă minimă, nesemnificativă. Şi, dimpotrivă, există epoci în care au dominat revelaţiile/crezuri, şi, deci, umanitatea s-a putut exprima semnificativ, nobil şi înalt/transcendent, cu relevanţă, deci, în evoluţia spiritualităţii umane terestre.

Crezul unei GENERAŢII se naşte şi porneşte, de obicei, de la o PERSONALITATE umană, cu propensiuni spirituale transindividuale – iradiază, apoi, dinspre respectiva PERSONALITATE – şi se fixează ori chiar se lămureşte/exprimă/impune, optim, în transindividualitatea „ucenicilor” (mase mai mici sau mai mari de oameni – de multe ori, ajungând să „umple” bazinul spiritual al unui întreg popor, sau, măcar, al unei cetăţi-stat!).

Existenţa unui/unor crez/crezuri pozitiv-demiurgice determină exhibarea unor atitudini umano-divine de limită. Spre exemplu: eroismul, spiritul de sacrificiu/generozitatea autosacrificială, munca în slujba şi spre consacrarea comunităţii/transindividualităţii etc. Existenţa unui/unor crez/crezuri negativ-satanice determină exhibarea unor atitudini criminal-sinucigaşe: cultul satanic al crimei, chipurile, eliberatoare (a se vedea, „în efigie”,  cazul literar Raskolnikov, dar, apoi, în dezvoltare reală: nihilismul şi „cultul supraomului” nietzsche-an, anarhismul bakunian, respectiv,  „lupta de clasă”, propovăduită şi, apoi, transformată în adevărate măceluri naţionale şi mondiale, de către comunismul boşevic, sau de către rasismul nazist –  nazismul sionisto-plutocratic sau  nazismul german, EGAL! – etc.!), cultul banului (chipurile, pentru „propăşirea” şi „progresul” umanităţii – predicat de protestantism, dar şi de romano-catolicism, în ultima vreme, mai cu seamă) etc. etc.

Unele  crezuri sunt revelaţii divine, altele sunt „revelaţii” satanice. De aceea, se poate vorbi de un fanatism constructiv, viu – şi, respectiv, despre un fanatism dramatic, ucigaş şi sinucigaş. De aceea se poate înţelege cum, spre exemplu, în Florenţa veacului al XV-lea, au putut coexista crezul tragic şi măreţ, impunător al moralei transcendente-creştine, al lui Girolamo Savonarola (1452-1498) şi al generaţiei spirituale, formate de el/crezul său – cu crezul pitic al „geniului” rău, leonardo-davincian (1452-1519), care şi-a determinat, în jur, şi el, generaţia sa de „credincioşi”…amorali şi atei! Dar nu sunt rare nici cazurile când, într-acelaşi veac, au coexistat, concomitent sau succesiv, două sau mai multe genii bune, cu crezuri transcendente, preluate de mase mari de oameni/generaţii în istorie şi, respectiv, în transistorie: spre exemplu, Sfântul Francisc (1182-1226) aproape îl întâlneşte, în viaţa terestră, pe Meister Eckhart (1260-1327). Sau Ştefan cel Mare (1433-1504) şi Vlad Ţepeş (1431-1476), sau Eminescu (1850-1889) şi Creangă (1837-1889) – în cazul apariţiei şi dezvoltării miraculoase a crezurilor româneşti – eroice, religioase sau/şi artistice (cazul Eminescu este legat, concomitent, de toate cele trei laturi ale credincioşiei: erou/războinic,  apărător al Ortodoxiei, geniu re-formator al Logos-ului mioritico-dacic).

Niciodată, însă, în toată istoria României şi a lumii, din ultimul mileniu, nu s-au întâlnit două generaţii umane succesive, FĂRĂ VREUN CREZ! Singura perioadă în care se întâmplă acest lucru este cea contemporană! După fanatismul demiurgic-întru-Hristos, al Legiunii Mihaelice  – şi după fanatismul sinucigaş, al comunismului (fie în varianta sa apocaliptică – bolşevismul rusesc, fie în aceea mult mai nunanţată, a „comunismului naţionalist”, care are mult mai multe şanse de supravieţuire, pentru că oferă soluţii IMPLICIT trancendente, căci trimite, IMPLICIT, la o entitate transcendentă – NEAMUL!) – iată că istoria României şi a Lumii cade într-o prăpastie, se întrerupe, jalnic. Generaţia născută imediat după al II-lea război mondial îşi pierde elitele (de jos şi până sus, „de la vlădică până la opincă”!), între ziduri de închisori, şanţuri de morminte comune şi terorism ideologic – deci, îşi pierde potenţa revelatorie şi simţul moral, de orientare între oameni şi spre Dumnezeu! – iar generaţiei născute cu puţin înainte de 1989, una profund amorală, profund indiferentă la orice formă de manifestare a transcendenţei – nici nu-i dă prin minte să-şi complice existenţa amoebică (de microorganisme, dotate doar cu hrănire autotrofă/heterotrofă şi cu vacuole pulsatile), cu „ceva” care să aducă, măcar cât de cât, a…”crez”! Ne întrebăm, cu gravitate, dacă această dublă sincopă, în succesivitate, este doar un accident istoric, sau un semn tragic al apropierii, cu urgenţă, a „apocalipsei”! În acest al doilea caz, excepţia nu mai interesează/nu ar mai interesa  pe nimeni, fireşte.

…Să încercăm a studia apariţia acestei probleme existenţial-antispirituale, româneşti şi terestre.

***

I – ISTORIC AL PROBLEMEI

 …În ultimul pătrar al veacului al XIX-lea, prin imperialismul tot mai agresiv (englez, francez şi prusac), stimulat de o plutocraţie tot mai violent-satanică – dar şi prin influenţa, majoră, a teoriilor lui Émile Zola şi a unei mari părţi a generaţiei impresioniste (de felul lui Lautrec, Manet, Monet sau Gauguin…)! –  se producea „revoluţiaAMORALISMULUI, în Europa şi în lume. Rezultatul, din punct de vedere istoric/antispiritualist, a fost unul prompt şi aproape imediat: cele două războaie mondiale catastrofale, din prima jumătate a veacului XX – precum şi invazia IDEOLOGIILOR TERORISTE, de tipul comunismului bolşevic sau al nazismului – iudaic sau/şi german (aceste IDELOGII TERORISTE  nu veniseră de nicăieri şi prin nimeni – ci fuseseră clocite de acelaşi izvor, etern, de instabilitate, dezbinare şi ură mondială – Iudeo-Masoneria Europeană – şi fuseseră anunţate şi pregătite de Revoluţia Franceză, din 1789, deicidă şi regicidă). În paralel şi continuând aceste catastrofe antispiritualiste, se dezvoltă: capitalismul mafioto-caracatiform (mondialisto-globalist – o formă de continuare, mult mai profund-distructivă, a Imperiului Roman Decadent, respectiv a revoluţiilor burghezeiluministe”, toate cu „rădăcini”  şi „idealuri” iudeo-masonice! – din secolele XVII-XVIII), reificarea lumii/omenirii, supunerea ei, cvasi-totală,  către „Viţelul de Aur” – şi transformarea omenirii, astfel, în masă de animele, cu pofte fără instincte fundamentale (spre exemplu, HOMOSEXUALITATEA, cea mai „compatibilă” cu SIDA, dintre stările existenţial-umane degenerativ-sinucigaşe – face abstracţie, total, de INSTINCTUL DE AUTOCONSEVARE!), de sclavi mancurtizaţi (printr-o anti-educaţie globalizată, hrană globalizată, băutură globalizat-uniformizată, vestimentaţie globalizat-uniformizată, refuzul TOTAL de gândire şi…”religia globalizat-unificată”! – …evident, aceasta din urmă presupunând prigoana sălbatică a creştinismului şi, în primul rând, a creştinismului ortodox/ortodox-monahal) şi în marfă tranzacţionată, ca într-un imens obor planetar. Sub numele de „libertate” şi „democraţie mondializată”, bineînţeles…!

Puţini au observat, sau au vrut să observe şi să lege, între ele, fenomenele catastrofale şi pe cele de reacţie! Pentru că, oricând, la apariţia antispiritualismului, Duhul umano-divin se revoltă. Are o reacţie de autoprotecţie. Această revoltă autoprotectivă a omenirii se face fie în parametrii normalităţii evoluţiei planetar-spirituale (a se vedea Revoluţia Mihaelică!), fie ca deviere tragică, de obicei, spre „rebutul istorico-existenţial” (a se vedea anumite aspecte pozitive, dar, de obicei, cu consecinţe finale degenerative, derivate din, ba chiar, parţial, disjuncte faţă de comunismul marxisto-bolşevic al „Internaţionalei” – spre exemplu, paradoxul numit „comunismul naţionalist” – practicat, în România, de Lucreţiu Pătrăşcanu – „Înainte de a fi comunist, eu sunt român!”  – dar şi de Nicolae Ceauşescu[1]! – …însă şi în Serbia, de către Slobodan Milošević… – practicat în Iraqul lui Saddam Hussein, în Cuba lui Fidel Castro, în „invincibila” Chină a lui Xi Jinping[2], în Libia lui Muammar Gaddafi… – sau, chiar, în Coreea de Nord, a dinastiei fondate de Kim Ir Sen!).

Şi mai puţini au fost cei dispuşi să observe şi să recunoască faptul că tocmai o ţară, aparent periferică, din punct de vedere geografic şi chiar geostrategic (aşa era/este considerată, în general!), România, purta, pe atunci, drapelul reacţionarismului vitalist-spiritual mondial. În 1936, Corneliu Zelea Codreanu scria, despre efectele Revoluţiei Spiritual-Mihaelice şi a Şcolii Alchimic-Spirituale, în România şi în lume: era o şcoală „în care dacă va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă un EROU”. Codreanu este creatorul alchimic al omului Noului Stadiu Spiritual Terestru – Stadiul VULCAN  – în care omul rău devine, prin mecanismul hristic – omul prost, şi, astfel, se autoelimină din societate: „Mergi numai pe căile indicate de onoare. Luptă, şi nu fi niciodată mişel. Lasă pentru alţii căile infamiei. Decât să învingi printr-o infamie, mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei”.

În 1940, Emil Cioran pronunţa aceste cuvinte, nu doar adevărate şi extrem de corecte (în descrierea realităţii, ca efect al Revoluţiei Arhanghelului Spiritului –începutul  lucrării Arhanghelului Spiritului, MIKAËL, la nivel terestru, a fost recepţionată,  pentru prima oară, tot de un român: de Aminul-Eminescu, în 1871!), ci chiar profetice (având în vedere că Revoluţia Spirituală Mihaelică-Martirică nu s-a încheiat, ci continuă şi va continua, mereu în forme vii şi surprinzătoare!), despre întemeietorul Reacţiei Spiritualist-Mihaelice (Corneliu Zelea Codreanu/CĂPITANUL) şi despre efectele ei, într-o Românie etern-paradoxală: „Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea puţin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale şi nici aşteptărilor noastre. EL A PUS PROBLEMA ÎN TERMENI ULTIMI, ÎN TOTALITATEA DEVENIRII NAŢIONALE. EL N-A VRUT SĂ ÎNDREPTE MIZERIA APROXIMATIVĂ A CONDIŢIEI NOASTRE, CI SĂ INTRODUCĂ ABSOLUTUL, ÎN RESPIRAŢIA ZILNICĂ A ROMÂNIEI. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel, nu numai să creeze România, dar să-i şi răscumpere trecutul, să insufle absenţa seculară, să salveze, printr-o nebunie, inspirată şi unică, imensul timp pierdut. (…)Căpitanul a fost un gospodar instalat în absolut.

Fiecare credea a-l înţelege. El, totuşi, scăpa fiecăruia. Depăşise limitele Romăniei (n.n.: într-adevăr, efectele Mişcării Reactiv-Mihaelice au ajuns până în Brazilia – a se vedea Mişcarea ANAUE!). Însăşi Mişcării i-a propus un mod de viaţă care întrece rezistenţa românească. A fost prea mare. Înclini, uneori, a crede că el n-a căzut din conflictul cu un besmetic, ci din conflictul mărimii lui cu micimea noastră. Nu este, totuşi,  mai puţin adevărat, că EPOCA DE PRIGOANĂ A SCOS LA IVEALĂ CARACTERE PE CARE CEA MAI ÎNCREZĂTOARE UTOPIE NU LE-AR FI PUTUT BĂNUI.

INTR-O NATIE DE SLUGI, EL A INTRODUS ONOAREA SI INTR-O TURMA FARA VERTEBRE, ORGOLIUL. Influenţa lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, şi pe duşmani. Căci aceştia, din lichele, au devenit monştri. I-a obligat la tărie, le-a impus un caracter în rău. Ei n-ajungeau caricaturi infernale, dacă măreţia Căpitanului n-ar fi cerut o echivalenţă negativă. Am fi nedrepţi cu călăii, dacă i-am considera rataţi. Toţi s-au împlinit. Un pas în plus şi trezeau gelozia Diavolului.

În preajma Căpitanului, nimeni nu rămânea călduţ. Peste ţară a trecut un fior nou. O regiune umană bântuită de esenţial. Suferinţa devine criteriul vredniciei şi moartea, al chemării. ÎN CÂŢIVA ANI, ROMÂNIA A CUNOSCUT O PALPITAŢIE TRAGICĂ, A CĂREI INTENSITATE NE CONSOLEAZĂ DE LAŞITATEA A O MIE DE ANI DE NEISTORIE. CREDINŢA UNUI OM A DAT NAŞTERE UNEI LUMI, CE LASĂ-N URMĂ TRAGEDIA ANTICĂ ŞI PE SHAKESPEARE. ŞI ACEASTA, ÎN BALCANI!

II-CÂNTECUL ŞI CREZUL. LOZINCA ŞI CÂNTECUL

…În mod paradoxal, pentru cei care nu vor să urmărească logica evoluţiei spiritualităţii omenirii! – şi comunismul bolşevic a avut reacţii şi “martiri” (ghilimelele provin de la lipsa finalităţii transcendente, evolutiv-spirituale, a comunismului!). A avut CÂNTECE MOBILIZATOARE (de fapt, stimulative ale Revelaţiei!)!  – ca şi generaţia Legiunii Mihaelice (numai cu cântece s-a muncit, în România, la Agnita-Botorca, la Bumbeşti-Livezeni etc.! – şi era o muncă total dăruită, am spune chiar…”consacrată”, dacă ar fi ştiut şi admis comuniştii noţiunea de “sacral”!) – ca şi legionarii. CÂNTECE – adică, motivaţie supremă, “de limită” spre sacrificiu-autosacrificiu!

…Eu nu m-am născut şi n-am crescut în perioada lozincilor  tip “Stalin şi poporul rus/Libertate ne-au adus!” – ci a cântecelor, tip “Republică, măreaţă vatră”. Şi a “Internaţionalei”, fireşte. Iar cei ce-şi umflă guşa, zicând că “nu-i nicio diferenţă” – sunt nişte imbecili, şi atât. România, în copilăria mea, îşi re-căuta, e drept, cu un efort interior teribil, straşnic de gâfâit, o identitate. De fapt – IDENTITATEA! Ocupaţia sovietică începea să fie dată uitării (părinţii şi vecinii mei nici nu mai discutau, vreodată, în vreo împrejurare, despre ea…şi, totuşi, tatăl meu încă avea naivitatea de a spera în “venirea americanilor” şi asculta, cu mare încrâncenare, propaganda de doi bani a “Vocii Americii” şi, mai târziu, a “Europei libere”, căutând, printre paraziţii radioului de pe front, “Telefunken”, semne pentru acea…”venire” absurdă: românii prea se învăţaseră, totuşi, cu “venirea altora” – …şi le “venea” greu, parcă, să-şi re-înveţe, singuri, precum japonezii, identitatea libertăţii!).

…Fireşte, reacţiile de tip comunist au fost reacţii cu efecte limitate – pentru că şi finalitatea comunistă este, prin însăşi firea şi esenţa comunismului, una limitată! Comunismul (de inspiraţie şi comandă marxisto-iudaică) n-are nimic de-a face cu comunitarismul haric al creştinismului (aşa cum avea “comerţul legionar”, din pricina căruia, în 1938,  “cade capul” lui Codreanu, devenit “pericolul nr. 1” al plutocraţiei evreieşti, din România!!!) – ci, dimpotrivă, propune un alt măcel (DAR TOT UN MĂCEL: MĂCELUL SOCIAL ŞI, MAI GRAV – MĂCELUL ELITELOR!!!), decât cel burghezo-imperialist, născător de două războaie mondiale vizibile –  şi de unul invizibil, la nivel psihic (cel din contemporaneitate, când se încearcă mancurtizarea, bolşevizarea-satanizarea ADEVĂRATĂ şi DEFINITIVĂ, de tip capitalist, a umanităţii): “lupta de clasă” – devenită (de fapt, pervertită, întoarsă, spre noi, cu adevărata şi ULTIMA ei faţă demonică! – cea mai teribilă şi distructiv-ucigaşă!!!) şi numită, azi, în epoca de maximă degenerare spirituală a Terrei, a “idealurilor” comuniste non-transcendente – “globalizare” (adică, lupta Zeului Ban, peste tot Pământul, pentru a obţine adoratori şi sclavi! – încercând să alunge şi să şteargă, din minţi şi din suflete, Chipul Demiurgic/Harta Căii Drepte/a Mântuirii HRISTICE/a Evoluţiei Spirituale, produse prin Arhanghelul MIKAËL!). “Victoria” (evident, una trecătoare, ba chiar iluzorie! – dar extrem de dureroasă şi deprimantă, ca şi Iluzia Morţii!) a negustorilor/zarafilor, asupra Lui Hristos!

…Acesta nu este un CREZ, ci semnifică, tocmai, “AMURGUL CREZURILOR”, desfiinţarea CREZULUI, ca forţă de propensiune a evoluţiei spirituale terestre!

IV-“CREDINŢA FĂRĂ DUMNEZEU

…Petre Ţuţea este, probabil, singurul om “celebru” (de fapt, lucid şi neliniştit, permanent veghetor! – singurul filozof autentic de DREAPTA! – pentru că DREAPTA presupune, în primul rând, apărarea tradiţiei spirituale a Patriei-Neamului şi a religiei creştine, iar nu… “partidismul” liberalo-bolşevic, “emanat”, precum o hidră cu două capete, de Revoluţia Franceză Satanică, Iudeo-Francmasonică, de la 1789 – deicidă şi regicidă!), care a recunoscut, într-un dialog “de temniţă”, cu comuniştii închişi,  aduşi la Văcăreşti, alături de legionari: “Băi, să ştii că noi, legionarii, şi voi, comuniştii, avem, într-adevăr, un lucru în comun: nici voi, nici noi, nu ştim de glumă!” Da, comunismul s-a manifestat, în acei ani interbelici, ca o formă, cu totul paradoxală, dar reală (…în felul ei, de manifestare şi de angajare existenţială)! – de credinţă, de fanatism vizionar-constructiv, revoluţionând (e drept, doar “la firul ierbii” – …şi, de cele mai multe ori, distrugând normalitatea sacrală!) societatea umană şi relaţiile interumane (cu “martirii” de rigoare, dar, din păcate, orbi la SPIRITUALITATE! – singura care oferă măreţie, oferă semantică universală,  respiraţie cosmică şi evolutiv-spirituală planetară – MARTIRIULUI!): ”credinţă fără Dumnezeu”! Fără Dumnezeu, DAR CU MORALĂ! Da, a existat, indubitabil, MORALĂ COMUNISTĂ! – UN FEL DE MORALĂ BIBLICĂ! –  DAR, ULTERIOR DEFINIRII MORALEI COMUNISTE, AZVÂRLINDU-SE “BIBLIA” ÎN ŞANŢ!!!

…Generaţiile interbelice au fost ultimele generaţii care au avut crezuri adevărate, crezuri cu forţă vizionară (în istoria penibil-materială, precum iudeocomuniştii! – sau în transistorie, în Absolut, întru Revelaţie – precum legionarii mihaelici!). De un fel sau de altul – crezuri adevărate (adică, real-dinamice, întru evoluţia spiritual!) –  sau crezuri false (ceea ce înseamnă: conducând la blocaje ale evoluţiei spirituale!), dar care au angajat viaţa umano-terestră spre vârtejuri autosacrificiale. Unele cu efecte evolutiv-spirituale, altele, cum spuneam mai sus  – cu efecte de blocaj spiritual.

V-CASTRAREA GENERAŢIEI CONTEMPORANE

…Ce se întâmplă, însă, de atunci încoace? Ultimele două generaţii succesive, adică generaţia mea şi, respectiv, aceea a copiilor mei – sunt generaţii de-a dreptul  jalnice, cvasi-avortate:

I-una (a mea), cea a anilor 1950-1970, nu s-a lămurit (deşteptat), încă, spre o lumină fixă/reală, spre o Stea a Nordului,

II-cealaltă (a copiilor mei), a anilor  1980-2000, n-are chef să se deştepte… Şi, curând, nu va mai avea PENTRU CE SĂ SE DEŞTEPTE!!!

…Eroismul şi modurile existenţial-eroice, cu finalităţi martirice, transcens-soteriologice  – au dispărut. A rămas doar o imensă năuceală, o cosmică nedumerire, o continuu-progresivă întunecare/opacizare a rosturilor umane. Şi, apoi, în fine, o stare de pasivitate/prostraţie/alienare şi de indiferentism, de iresponsabilitate/inconştienţă sinucigaşă!!! O generaţie care îşi masacrează, cu cinism, şi-şi caricaturizează, cu inconştienţă, LIMBA (deci, Duhul!), o generaţie care escamotează, imbecil, semantica Patriei-Neamului, o generaţie care permite existenţa de partide ucigaşe de Patrie-Neam, care îngăduie exmatricularea Sabinei Elena, pentru că şi-a purtat, pe cap, TRICOLORUL ROMÂNESC, ÎN ROMÂNIA! – o generaţie care este complet indiferentă că numai alogenii şi iudeo-masonii sunt la conducerea ţării lor, deşi vede (sau PARE că vede…!) jaful generalizat, şi asasinatul generalizat, şi trădarea generalizată, în cultură-spiritualitate (a se vedea cazul lui Horia Roman-Patapievici şi a expoziţiei, cică româneşti, de la Bochum: „OMAGIU LUI IUDA”!), ca şi în economie…o generaţie care permite desfiinţarea statalităţii României şi a poporului român, respectiv a naţiunii româneşti, prin crearea „euroregiunilor economice”, ca fază de tranziţie spre FĂURIREA MARELUI IMPERIU IUDEO-MASONIC EUROPEAN (după modelul celui americano-babilonic, aneantizator de Duh!) – o generaţie care permite invadarea, de către Max Rich, a Roşiei Montane şi exploatarea apocaliptică, de către iudeo-americanii de la „Chevron”, a gazelor de şisturi (care, în SUA, fac să explodeze chiuvetele din apartamentele cetăţenilor!), o generaţie care permite vasului cu deşeuri radioactive „Flaminia” să „se spele” în portul Constanţa şi americanilor să ne transforme în roboţii lor militari, şi în victimele scutului antirachetă – iar UE & SUA să ne transforme şi în victimele lui Băsescu-Braunovici şi a lui Ponta-Naumovici… – ESTE O GENERAŢIE CASTRATĂ!!!

Preoţii nu mai au, ca scop definitoriu, mărturisirea Cuvântului Demiurgic-HRISTOS, profesorii nu mai au ca scop definitoriu educarea, întru Duh evolutiv-spiritual hristic, a generaţiilor de nuclei umano-divini, medicii nu mai au ca scop definitoriu vindecarea trupului, spre deblocarea energiilor spirituale (am rămas cu gura căscată, într-o seară – şi n-am mai închis-o până azi! –  auzind un medic că îşi numeşte pacienţii – „beneficiari”…!).

Iar politicienii nu mai au ca scop definitoriu apărarea POLIS-ului/CENTRU AL ACŢIUNII RITUALICE… – ci distrugerea, prin trădare inconştientă – a POLIS-ului SACRU…!!!

VI-MĂRTIRII DESPRE „GENERAŢIILE FĂRĂ CREZURI”. ÎNCERCAREA NEPĂRTINIRII

…Eu, aparţinător generaţiei anilor 1950-1970, pot să mă consider, din punctul de vedere al crezurilor, pe de parte, norocos (pentru că „am văzut Inorogul”…dar, din păcate, pe atunci îmi apărea ca…doi Inorogi, complet contradictorii!) – pe de alta, tot un năuc/năucit (parţial şi prin largul concurs al neînţelegerii celor din jur!) am rămas, până hăt, târziu. Unchii mei, după mamă, au făcut parte din Mişcarea Legionară. Tatăl meu – din Armata Regală. Unchii (care tocmai ieşeau dintr-o închisoare politică, spre a intra într-alta!), de faţă cu părinţii lor, tăceau, ca să nu-i amărască, încă şi mai mult decât cu lipsa din timpul detenţiei – cu coşmarul povestirilor despre mediul concentraţionar, un mediu de extreminare. Iar în mine, care eram un copil, nu aveau nici încredere că-mi voi ţine gura, nici încredere că voi înţelege ceva, din acel imens iad. Abia mai târziu, când mi-am precizat trăsăturile personalităţii, mi s-au confesat, senini, şi m-au iniţiat în Codul Onoarei Legionare…

Din păcate, opiniile tatălui meu, militar de carieră, în Flotila de Război a Regelui (dar, de fapt, idolatrizându-l pe Mareşal!) – nu avea, despre Legiune, păreri deloc bune. Cât de tragică a fost istoria românilor: când s-au întâlnit, în viscolul vremilor, doi naţionalişti colosali  –  n-au fost în stare să se priceapă unul pe altul… – ba, mai mult, Mareşalul a făcut tot ce i-a stat în putinţă să continue prigoana antilegionară a regelui asasin şi trădător – Carol al II-lea. O vreme, mintea mea tânără, pe atunci – însetată de lămurire şi de Adevăruri Absolute! – s-a bălăbănit, nedumerită, între cele două izvoare vii de cunoaştere a istoriei, izvoare vii de crezuri. Care izvoare păreau contradictorii, ireconciliabile. Dar lucrurile nu stăteau chiar aşa…Aveam să conştientizez aceasta mai târziu, când am aflat mai multe, atât din scrierile şi jurnalul Mareşalului, cât şi din lucrările revelate ale Căpitanului.

În fine, la maturitate, am început să studiez, cu aviditate şi asumându-mi orice risc, totul despre Mişcarea Legionară şi despre vizionarismul Căpitanului. Unul dintre unchi (singurul care mai rămăsese în viaţă, pe atunci…ceilalţi au murit prin închisori, sau au fost asasinaţi, în aşa-zisa „libertate condiţionată”!) mi-a fost de mare ajutor, întru această iniţiere, furnizându-mi materiale, documente scrise şi documente vii, orale. Atunci, am înţeles!

…Dar, din păcate, se petrecuse, deja, Suprema Trădare, de la 1989! Nimeni nu mai asculta pe nimeni. Crezurile mele, expuse (mai exact: „strecurate”!), de acum, prin reviste naţionaliste (puse sub sever control de către SRI şi calomniate, şi prigonite (cunoscuta „cenzură economică”, fiica bună a lui „political correctness”! – urmări, ambele, ale poruncilor mondiale, date de Iudeo-Masonerie!) şi, chiar, printr-o carte despre Căpitan şi vizionarismul său transcendental şi de esenţă alchimică – au trecut, fireşte, total neobservate. Sau, mă rog, aproape total: cei de la SRI m-au sunat, într-o dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, să-mi solicite un abonament, la revista naţionalistă, pe care o conduc şi o strecor, printre atâtea stânci politice ucigaşe – „Contraatac”…!

Aşa că, din punctul de vedere al multor cunoscuţi  de-ai mei (cu toate că, de fapt, n-am mai păstrat, în jurul meu, decât câţiva oameni de caracter, verificaţi, prin proba de foc a timpului şi a evenimentelor) – şi eu fac parte din Generaţia Fără de Crezuri. Poate că au oarece dreptate: deşteptarea şi lămurirea (în sensul „lamurei” noiciene!) mea spirituală au fost vinovat de tardive!

…Însă am privit, încă din copilărie, cu mare atenţie, în jurul meu, am înregistrat, cu maximă fidelitate, fapte, vorbe, atitudini. De câte ori mergeam la şcoală (care-şi avea clădirea vis-à-vis de biserica ortodoxă a oraşului meu natal), părinţii (mai ales mama, săraca…!) îmi spuneau, cu mare îngrijorare: „Să nu cumva să te scapi, şi să faci cruce cu măna! – că ne arestează, pe noi, părinţii tăi, şi ai să rămâi singur! Şi or să te ducă într-o colonie penitenciară, pentru ca să te re-educe…Să-ţi faci crucea cu limba, în cerul gurii!ŢINE MINTE!” Am ţinut minte – şi aşa făceam. Erau anii ’60, pe când Dej era considerat (pe drept cuvânt, din multe puncte de vedere!), „omul Moscovei/URSS”. Ieşirea trupelor sovietice, de pe teritoriul României, în 1958, era considerată doar o manevră, „la înţelegere” cu Ţara Sovietelor… Dovadă: unchilor mei, în închisoare, li se aplicau bătăi la fel de cumplite ca pe timpul Armatei Roşii cotropitoare – iar drept compensaţie…aceeaşi varză împuţită, în gamelă, acelaşi arpacaş mucegăit…Abia anul 1964 a orânduit lucrurile pe un alt făgaş, mai apropiat de normalitate.

…N-am crezut în comunismul boşevic, adus, de sovietici şi de cozile noastre de topor, pe tancuri, cu Divizia „Tudor Vladimirescu”. N-am crezut, pentru că mulţi vecini de-ai noştri şi de-ai bunicilor mei (care m-au crescut) – dispăreau în necunoscut (şi nu s-au mai întors, de atunci!), duşi cu dubele negre, în miez de noapte…şi pentru că „Wolferiţa”, fata morarului evreu Wolfer, se zicea că-i bătea, pe bărbaţi, în temniţă, cu creionul peste testicule…Şi, de la fotbal, cunoşteam durerea asta!

Iar un unchi de-al meu, întors din Siberia, mult după război – era ologit, de frigul cumplit şi de bătăile cele la fel de cumplite şi umilitoare, ca şi frigul siberian…

…N-aveai unde scrie/publica (la modul spiritualist-militant!), în acei ani…şi nici mai târziu! Prin 1980, Titus Vâjeu a trecut prin Adjud, unde profesam, şi a întrebat-o, pe bibliotecara de atunci a oraşului (care conducea un cenaclu, „Lumina”), care-s poeţii târgului nostru, ca să facă o emisiune culturală (în cadrul „Cântării României”!), cu ei/poeţii târgului. Şi, când a văzut că versurile mele, toate, erau religioase, a izbucnit, exasperat: „Bine, măi tovarăşe, dar altceva decât heruvimi şi serafimi şi hristoşi – nu ai?!” Nu, nu aveam…sau, mai exact, consideram că învăţătura religioasă a mamei trebuia apărată…căci, de fapt, EA/RELIGIA CREŞTIN-ORTODOXĂ mă apăra pe mine, să nu cedez, în faţa ofensivei cvasi-ateiste, a lumii din jurul meu! În noaptea de Înviere, profesorii trebuia să ţină discoteci, ca să nu se ducă tinerii elevi la biserică…E drept că noi „negociam”, cu propriii noştri elevi, să plecăm, care pe unde puteam, ca să „luăm lumină”! Fireşte că Securitatea şi activul de partid ştiau de aceste „negocieri” – dar închideau ochii…Pentru că, nu-i aşa? – cel mai bine îl manipulezi pe cel şantajabil! Dar mie nu mi-a păsat, niciodată, prea mult, de viaţa mea – …avusesem, de la Dumnezeu, destule încercări, boli, belele şi necazuri, ca să nu mă intereseze decât …”esenţa lucrului în sine”!Aveam o lume a mea, în care nu lăsam să pătrundă nimeni. Unii (doi-trei, să zicem) au crezut că m–au „citit” – dar, fireşte, s-au înşelat. Inclusiv secretarul de partid din şcoala mea, inclusiv un anume colonel de Securitate, venit de la Bucureşti, cu o falcă-n cer şi cu una în pământ!

…În sport, în arte, în cultură – ori în educaţie şi în ştiinţe, se muncea, prin anii ’70-’80, cu toată patima, dintr-o aleasă, aş zice chiar: nobilă convingere. Sute de ore, peste program, pentru ca lucrurile să iasă cât mai aproape de Perfecţiune şi de Frumos. Vă daţi seama ce aiureală semantică, dar care avea farmecul ei! – a produs, acest „comunism naţionalist”? Cele mai înalte şi divine concepte platoniciene, funcţionând de minune, umflate de pneuma vieţuirii întru Duh, într-o epocă de marxism grosier-materialist!!!

…Şi se construia temeinic, întru materie – iar politica externă a României era strălucită…!

Harul autentic nu se precupeţea, nu se vindea – ci se dăruia (în teatru, în balet, în muzică, în poezie!), cu o generozitate (resimţită, azi, ca fiind atât de stranie, chiar nebunească, chiar caraghioasă, pentru „capitalismul păcălicilor”!) – …o generozitate a dăruirii care ne spune că, totuşi, mai existau crezuri, idealisme – sau, măcar, iluzii de crezuri/idealisme, şi în acele vremuri, atât de contradictorii, atât de, aparent, materialiste! Şi artiştii, şi oamenii de ştiinţă, ba până şi sportivii – ştiau/simţeau (cu tot sufletul!), încă, faptul că fluturarea tricolorului României, pe meridiane şi paralele străine, poate însemna infinit mai mult, mai frumos, mai demn, mai aventuros-romantic şi chiar eroic, decât un…plic/”pumn” de dolari. Şi, la fel, o medalie de aur, obţinută/cucerită de tine, PENTRU PATRIA TA – însemna incomparabil mai mult decât o avansare, cu salariu gras, la o firmă străină…

Numai că aceste aşa-zise „crezuri” erau zbaterile unui TRUP DECAPITAT DE TRANSCENDENŢĂ, decapitat de voinţa eroică a exprimării/devenirii întru transcendenţă…!

…Nu fac parte dintre cei care hulesc, imbecil, „Cântarea României”, în toate aspectele ei. Chiar şi în amatorismul ei, uneori grotesc – nu am, pentru această manifestare (ca şansă de afirmare artistică, pentru mulţi dintre cei care, azi, ricanează, făţarnic, la auzul acestei sintagme alecrusso-iste!), cuvinte de batjocorire. Măcar noi, profesorii de Română, îi puteam învăţa pe elevi dicţia, îi puteam învăţa să vorbească, în mod corect şi grijuliu, LIMBA STRĂMOŞILOR LOR! – să înţeleagă un text, ca să-l poată recita corect. Şi eu nu alegeam texte despre PCR şi nici măcar despre „Conducătorul Iubit” („găselniţa” lingăilor, a „curtenilor” lui Ceauşescu!), ci îndrăzneam, spre paguba mea (evident!), să pun a fi recitate, de către elevi, poeme de Eminescu, Blaga, Arghezi…(Nu tot Maria Banuş, Mihai Beniuc, Marcel Breslaşu, Veronica Porumbacu, Nina Casian, Tiberiu Utan, Alexandru Andriţoiu…!). Dar şi Eugen Jebeleanu, şi Nichita Stănescu, şi Marin Sorescu, şi Ioan Alexandru! Comunismul naţionalist ceauşist a avut multe lucruri bune, ţinând de şcoală şi cultură: şcoala era serioasă, şcoala era gratuită „pe bune” (mai toţi studenţii aveau bursă integrală II, adică masă-casă gratuite şi câte 30 de lei pe lună – dar destui aveau bursă integrală I: casă-masă, plus 100 de lei pe lună, pentru cărţi!),elevii se întreceau la învăţătură, pentru că ştiau că au asigurate locurile de muncă (prin contracte cu intreprinderi de stat, care le dădeau burse… – dar şi printr-o foarte eficientă planificare a forţei de muncă, prin care s-a împiedicat şomajul! – lucru care, dacă, azi, am avea conducători care să nu ne urască poporul, ar fi una dintre priorităţile oricărui guvern naţional!) – numai că, mulţi, învăţau pentru a ajunge în aparatul de partid; nu pe posturi nemaipomenite – dar până şi un şef de CAP era superior unui profesor, ca…”rentabilitate” a muncii, cum s-ar zice azi. Toţi ştiau că-şi riscă pielea, furând – dar, mulţi (statutul membrului  PCR era foarte strict, cuprinzând toată morala creştină…fără creştinism!)…furau!

Totuşi, o anume morală exista: nu aveai voie să te destrăbălezi (nici ca profesor, nici ca elev, nici ca student!), cum voiai tu şi cum voiau instinctele tale oarbe şi asasin-sinucigaşe! – nu aveai voie să nu intri în „cultul muncii”. Şi asta nu era rău, pentru unii. Pentru mine, a însemnat enorm: mi-a disciplinat şi mi-a orientat axiologic viaţa! Alţii…”fentau”, şi intrau printre „granguri”. Deh, nu există două caractere la fel! Eu sunt mulţumit că niciun”ucenic” de-al meu n-a făcut rău, major şi premeditat, cuiva: chiar dacă unii furau, o făceau …„cu moderaţie” – şi de frica închisorii ori chiar a pedepsei cu moartea… – dar, majoritatea, făceau binele din pură omenie!

Da, pe atunci mai exista OMENIA! „Cum adică? În plin regim comunist?” Da, pentru că Ceauşescu era, totuşi, UN ŢĂRAN ROMÂN! – care şi-a îngropat, ambii părinţi, cu sobor de preoţi! („Sigur, B.O.R. era/a fost colaboraţionistă, dintotdeauna!”  – vor urla mulţi: da, poate o fi fost, prin unii şi uneori –  dar credinţei îi mergea bine! – eu, pe atunci, în „plin comunism”, vorbeam, la clasă, despre Hristos, şi nu m-a turnat nimeni la Inspectoratul Şcolar! – cum o fac, elevi şi părinţi, AZI, în aşa-zisa „democraţie” masonică!). Şi exista un soi de solidaritate, într-o lume extrem de contradictorie. Îmi amintesc că, tot de Paşti, deşi profesorii încercau să „negocieze”, cu elevii, mersul la Înviere – gospodinele din blocurile urbane (nu mai vorbim de cele din sate!) se ajutau, una pe alta, ca la o clacă…şi niciodată n-au avut de reproşat, cuiva, că a dat mai puţin, că a muncit mai puţin, pentru Sfintele Paşti!

Şi asta, concomitent şi în paralel cu „criza alimentelor”, din România anilor ’80!!!

Ceauşescu venea pe la mânăstiri, în Bucovina mea, şi-i întreba, pe monahi şi pe monahii, ce le lipseşte. Şi, dacă săptămâna următoare nu venea el, îşi trimitea un slujbaş de stat, ca să dea bani de reparaţii, pe la mânăstiri – fie şi pentru o şipcă putrezită! Niciodată n-am văzut albastrul de Voroneţ şi verdele de Mânăstirea Humorului – mai strălucitor de albastre sau de verzi, CA ATUNCI! Azi? Nu se mai văd picturile, nici ca umbre, măcar, pe trei dintre cei patru pereţi ai oricărei mânăstiri bucovinene – cu excepţia Putnei, lăsată ca…”vitrină”!

…Oraşele erau mâncate, pe atunci, de cancerul navetismului „mahalagizant” (din care se trage „generaţia manelelor”, de azi!), e drept… – dar erau foarte curate! Nu „de faţadă”, ci în realitate: turismul, la Marea Neagră ori la munte, şi-l permiteau, pe atunci, şi nişte pârliţi, ca părinţii mei ori ca mine! (…de atunci, adică la câţiva ani după 1989, n-am mai avut bani, în niciun an, să mă duc, cu copiii, la mare…deşi aveau nevoie de soare, pentru sănătate!). Şi oamenii erau siliţi să devină gospodari, dacă, până atunci, nu fuseseră decât nişte chiulăi. Mda, educaţia se face, uneori, când lipseşte bunul-simţ minimal – şi cu forţa!

Dacă în plan religios, lucrurile nu stăteau prea rău, în regimul „comunismului naţionalist” (păstrez ghilimele, din pricina necontenitei/neîncetatei stări de „sideraţiune”, în faţa acestei struţo-cămile fascinante şi, culmea! – FUNCŢIONALE!!!) – în plan cultural, lucrurile stăteau chiar destul de bine. Era foarte bine că nu ţinea emisiunea la TV decât două ceasuri: tinerii compensau prin citit! Cărţile, din 1964 încolo, erau de cea mai bună calitate – şi, chiar în anul 1989, se vindeau pe sub masa librarilor! E drept că unii miliţieni şi „ştabi” de la Consiliul Popular le luau pentru „faţă” (la „metru cub”!), dar unii ca mine şi ca atâţia alţii, citeam de rupeam – operele complete ale lui Platon, Shakespeare, Cehov, Byron, Balzac, Flaubert…!!!…şi studiile extrem de interesante, apărute la edituri măreţe (Meridiane, Minerva, Univers), în colecţii măreţe, precum Secolul XX, Patrimoniu  etc.

…N-am crezut în PCR – dar am fost entuziasmat (cum bine ştiu că nu voi mai fi niciodată, să mai trăiesc, de acum încolo, încă 100 de ani!) de conducătorul României, cel din 1968! Eram la Oradea, pe atunci – şi pot da mărturie despre cât de canalii şi de „moscovizaţi” s-au dovedit a fi, în acel an crucial, pentru Cehoslovacia (dar şi pentru România…noi nu ştiam, însă, pe atunci!) – „domnii” unguri. Cei în care, azi, toată lumea are o încredere nemărginită, şi faţă de care toate „organele” mondialo-mondialiste închid ochii, cu nelimitată/absurdă înţelegere/încredere, orice nemernicie ar face ei, „urmaşii celei mai nobile rase, cea hună!” (amintind, toţi mondialiştii, într-una, ca pe o placă de patefon stricat, cum ungurii n-au trădat, ca românii, la 23 august 1944, ci au mers până la capăt, cu Hitler! – şi nici de holocaut nu-i „caută” nimeni! – deşi au fost mai turbaţi, cu evreii, chiar decât SS-iştii!!! – …pe când, pe noi, care i-am ocrotit, în pivniţe, pe mii de evrei, de SS-iştii care ne declaraseră, pe noi, bucovinenii, „zonă germană”! – tocmai acei evrei salvaţi de noi  ne cocoşează, azi, cu toate acuzaţiile, absolut absurde, de „crime de război”, „holocaust”, „agăţare a evreilor în cârlige de măcelărie” – ce imaginaţie macabră au şi evreii ăştia golobalişti! –  etc. etc.! ). Ei bine, atunci, în 1968, „slăviţii unguri” au „mers”, fără nicio şovăială, cu Leonid Brejnev – şi au făcut-o cu acelaşi avânt pomanagesc, cerşind (insistent şi arogant!) Ardealul, ca şi în 1940! Scriau, în 1968, pe hotelul cel mare, din Oradea, în româneşte şi ungureşte: „Moarte românilor!” şi „Ardealul să se întoarcă la patria mamă, Ungaria!

…Nu, nu mi-am format, în niciun caz, un crez, pentru Ceauşescu  – DAR AM ÎNVĂŢAT, ÎN 1968, CE ÎNSEAMNĂ SĂ FII DEMN, CA OM ŞI ŢARĂ – CHIAR CU PREŢUL VIEŢII!!! – ŞI CE ÎNSEAMNĂ SĂ FII MÂNDRU DE CONDUCĂTORUL ŢĂRII TALE!!! Un lucru pe care-l voi duce în mormânt, cu regretul că au fost un an şi un caz unice.

…Din păcate pentru soarta „comunismului naţionalist”, Securitatea aşa-zis „ceauşistă” s-a detaşat de Ceauşescu, s-a detaşat, agresiv-satanic şi cumplit distructiv, de soarta statului „comunist-naţionalist” – şi a început să formeze (la fel ca pretutindeni, în lumea de azi, cca 99% masonizată!) „STAT ÎN STAT”!

…Am putea afirma că această aberaţie satanică, „SECURITATEA MASONIZATĂ” – este forma cea mai ruinătoare/autentic apocaliptică, de exprimare a lipsei de crezuri a unui Neam, în istoria sa…!

…Acum, în 2013, mi se spune, prin spate, cu dispreţ şi în şoaptă – „LEGIONARUL”. Dar asta nu pentru că am scris o carte despre Căpitan (nimeni nu ştie de aşa ceva, pe aici, primprejur, deci nimeni nu mi-a citit-o…şi de-ar fi citit-o cineva de pe-aici, tot n-ar fi priceput nimic dintr-însa: totul, la ei, este văzut şi apreciat prin „ferestrele”/oportunităţile grosolan-materiale, ale banului!) – ci pentru că muncesc cinstit, fără niciun compromis, de niciun fel şi cu nimeni, pentru că refuz să mă-mbogăţesc (după zisa Lui Hristos, precum că „Mai curând va trece cămila prin urechile acului, decât va intra cel bogat, în Împărăţia Cerului!”), pentru că-mi apăr, cu dinţii, demnitatea şi pentru că viaţa mea se construieşte după un „set” de principii riguroase. Pentru că refuz să uit ce înseamnă Patrie şi Neam – pentru că mă încăpăţânez să-mi păstrez identitatea de român şi să mi-o afirm, în gura mare. Pentru că nu accept niciun fel de nedreptate, niciun fel de mârşăvie ori trădare, indiferent din ce parte vine ori de la cine vine. Pentru că îndrăznesc să caut şi să aplic morala creştină şi să văd lumea şi oamenii şi Duhul Românesc, prin ochii ORTODOXIEI unor mari învăţători, precum Dumitru Stăniloaie, Arsenie Boca, Ilie Cleopa, Iustin Pârvu… Ca urmare, pentru cei din jurul meu, eu sunt un străin şi chiar un duşman. Un duşman foarte periculos, pentru că, nu-i aşa, cu gura mea mare şi prin fiinţa mea încă mişcătoare, îi silesc să nu-şi dea pe faţă, cu neruşinare, chiar toate ticăloşiile, şi toate perversiunile sufleteşti, dintr-odată… – ci să le mai acopere, să le mai amâne, să le mai dea cu farduri…! Pentru ei, asta (adică ipocrizia, încordarea muşchilor feţei în zâmbete unsuroso-făţarnice, încercările de coafare a cozii dracului!) e ceva greu, tare împovărător –  şi o mare pierdere de timp şi, fireşte, de bani. „Times is money”, nu? Sau, ca Max Weber, în „Etica protestantă”: „Nu mai pierde timpul cu rugăciunile – fă bani!

Din păcate pentru ei, a face bani nu înseamnă decât a-ţi concepe fiinţa şi lumea în care trăieşti ca pe una de simple lucruri, fără viaţă, fără sentimente, fără niciun strop de măreţie. Un deşert de cenuşă, în care ei, „câştigătorii”, se cred eterni. Până (ce să vezi!) crapă, într-o zi cu soare sau într-o noapte fără lună.

…Şi aceşti „judecători” ai mei  sunt „leat” cu mine, fac parte din aceeaşi generaţie cu mine. Mulţi dintre ei sunt născuţi şi au fost educaţi în aceeaşi perioadă cu mine. Dar…crezurile, principiile Duhului – se pierd cel mai uşor, dacă nu ţii la ele, dacă nu le aperi, ca pe nişte valori supreme, nepreţuite. Iar odată pierdute, iar tu căzut fiind în ispita continuă a materiei brutale, sticlitoare – ţi-ai pierdut, definitiv, busola vieţii. Ba, chiar viaţa.

Îi văd, pe mulţi „colegi de generaţie”, minţind şi înşelând şi jefuindu-i pe oamenii-semeni, cu atâta înmărmuritoare uşurinţă şi „fără păs”… şi făcând un obraz gro-o-os, cât pielea de hipopotam. „Pentru că aşa i-a învăţat  comunismul!” – cotcodăcesc, iarăşi, atotştiutorii imbecili. Nu. Comunismul, oricât de rău a fost, în esenţă –  şi prost aplicat, şi grosolan gândit! – nu i-a învăţat să fure. Îmi amintesc cum, de la catedra Facultăţii de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza”, din Iaşi, profesoara Puha se străduia, din răsputeri, să umanizeze conceptele de rumeguş, ale marxismului. Încerca să creadă, ea însăşi, şi să ne convingă, şi pe noi, de dreptatea ei. Şi asta, încă o dată, cu eforturi uriaşe, încercând, parcă prin somn, să ţină calea dreaptă a logicii omeneşti. Îmi amintesc, la fel, despre mulţi muncitori, din oraşul meu natal, care erau mândri de meseria lor. Da, pentru ei meseria bine însuşită, iar nu „lăutăreşte”, nu „după ureche”!)  – era, şi asta ei o credeau, cu tărie: „brăţară de aur”.  Munceau mult, câştigau binişor – dar, în primul rând, făceau lucrul  temeinic, cu orgoliu. Nu chiar ca breslaşii medioevici (pentru că nu aveau habar de mistica demiurgică, de alchimie şi animism etc.!) – dar nici nu-şi băteau joc de oameni, cu maximă nesimţire, aşa cum se face azi…

…Şi, totuşi, realitatea comunistă i-a înglobat într-o masă informă, într-o sferă compactă, de pâslă (complicitatea întru falsitate/falsificare a Duhului!), din care nu mai aveau cum să mai răzbată străfulgerările de voinţă, ale vreunui crez. De la un moment dat încolo, ei, toţi, au început să lucreze pentru „norme”, iar nu pentru mândrie şi demnitate şi pentru orgoliul meseriei. Se dovedea că orice pretenţie de „crez”, nesusţinută de finalitatea transcendentă, este sortită morţii prin sufocare…!!!

…Ce văd azi, la următoarea generaţie, la generaţia (urmată succesiv, în raport cu a mea!) copiilor mei, a tinerilor pe care-i dăscălesc la liceu? Ameţitor, în progresie geometrică, pierderea busolei morale, înmâlirea în dorinţe, în patimi aprige şi înspăimântător de obscure, teribil de murdare şi întunecate. Instinctualitate violentă, ucigaşă şi sinucigaşă. Duhul agonizează, horcăie tot mai înspăimântător. A paralizat, cu totul, „aparatul” spiritual al reacţiei vitaliste. Nebunie, lăcomie vecină, tot mai ameninţător, cu crima… – iresponsabilitate cât încape, şi o indiferenţă totală faţă de cunoaştere. Regresiune accelerată (de mediul socio-politic, de lipsa de credinţă, de şcoala cu trăsături, tot mai clar, asasine de Duh!), spre bestia ascunsă, din  om.

VII-CE-I DE FĂCUT?

…Ce-i de făcut? Nu pentru generaţia mea, care, chiar dacă s-a născut în familii cu crezuri, a fost surdă la aceste crezuri. Sau chiar părinţii au refuzat să le transmită (odraslelor lor) crezurile interbelice, de frică să nu-i piardă, prin închisori ori colonii penitenciare. Da, aceşti părinţi au uitat că, în tradiţia Bisericii Creştine, şi, mai cu seamă, în cea a Bisericii Ortodoxe, suferinţa şi martirajul sunt singurele soluţii soteriologice. Părinţii unchilor mei legionari n-au fost, niciodată, bucuroşi de chinurile lor personale (prigoniţi, fiindu-le supravegheate casele, 24 din 24 de ore…!) şi de lipsa din casă a fiilor lor, întemniţaţi şi torturaţi. Dar erau, cel puţin, extrem de demni şi împăcaţi cu Voia Domnului. Ştiau că fiii lor nu ispăşeau nici găinării, nici crime – ci ispăşeau curajul de a fi acţionat, firesc şi cu sufletul pe palme, împotriva diavolului, curajul de a fi cântat cântece de alungare a diavolului! Erau mândri  de fiii lor,  chiar dacă n-o arătau, prin vorbe şi pe chip. Îi simţeam, însă. Le simţeam seninătatea şi o oarecare îndârjire: „Da, aşa gândim noi! Vreţi să ne stingeţi? N-aveţi decât!

…N-am mai văzut aşa ceva, de atunci. Nici la generaţia mea de năuci, nici la generaţia asta, de azi, a inconştienţilor, tot mai grav atinşi de handicapul lipsei de cunoaştere şi de identitate şi de acţiune întru Duh.

Aşa cum am mai zis: nu se pot reconstrui elitele, decât cu oameni întregi la Duh, cu oameni fanatici şi luminaţi de crezuri înalte, demiurgice. Or, pentru asta e nevoie de putere a voinţei, de studiu înverşunat al lumii şi oamenilor, de auto-cunoaştere – şi, mai cu seamă, de conştientizarea că orice faptă trebuie să-şi afle rezonanţa de rost în transcendenţă, în veşnicia transistorică. De aceea, repet: părinţii să-şi strângă rândurile, să renunţe la prioritatea instinctelor şi mofturilor pleziriste, şi să se strângă în jurul unor precepte morale de fier (şi să-şi înveţe odraslele lor să vorbească, întru Logos-ul Sacru Românesc! – …cu condiţia să înveţe EI, în primul rând, Rostul-Logos Românesc! – şi să-i înveţe bunul-simţ şi bunul-gust!), re-făcând FORTĂREAŢA FAMILIEI! – dascălii de şcoală să treacă peste programele otrăvite cu tot soiul de paraziţi anti-româneşti/anti-identitari/anti-spirituali– şi să re-creeze, în sfârşit, CITADELA LUMINII CUNOAŞTERII DUMNEZEIEŞTI (Şcoala Românească trebuie, din nou, legată de Biserică! – să se desfacă, degrabă, nodul masonic, care strangulează circulaţia Duhului, dinspre Dumnezeu spre Ştiinţă/Cunoaştere şi înapoi!) , iar preoţii de biserică să-şi strângă puterile, pentru a re-construi FORTĂREAŢA PAROHIEI.

…Nu ştiu dacă următoarea generaţie, cea a nepoţilor mei, va fi mai puternică şi-şi va redobândi crezurile (pe care noi le-am rătăcit, printre faldurile mizere ale istoriei blestemate, făurite de iudeo-masoneria mondialistă!), fără de care viaţa este, de fapt, moarte. Dar ceea ce ştiu este că, în Cer ca şi pe Pământ, ceasurile bat tot repede, mai grăbit, mai avertizator şi mai ameninţător!

 …”Nu vă fie frică!” – ne îndemna Hristos-Mântuitorul. Noi, pe urma Lui HRISTOS, ştiind că nimic durabil nu se face, în lume, fără jertfa manolică (şi voievozii/craii noştri ne-au oferit vieţile lor, ca lecţii de existenţă, întru Duhul Neamului!) –  trebuie să afirmăm, cu nuanţarea necesară, pentru aceste vremi: „Nu vă fie frică nici de prigonire, nici de martiriu!

Când vom deveni conştienţi  de necesitatea martiriului nostru, vom deveni conştienţi şi de realitatea fiinţei noastre. Până atunci, continuă, pe socoteala noastră, somnul de moarte al popoarelor şi al omenirii.                                                                             

E drept că, pe mine, un om oarecare – mă doare şi mă exasperează, în primul rând, „somnul de moarte” al poporului valahilor…! Pentru că, în definitiv, şi Eminescu a spus-o, vizionar şi vaticinar, acum un veac şi jumătate: rostul valahilor este strâns legat de cel al omenirii – pentru că noi, valahii, avem, de la Hristos-Dumnezeu, Înalta Misiune de CANDELĂ A POPOARELOR LUMII, atunci când lumina credinţei/crezurilor se va stinge, aici jos, pe planeta Terra.

…Deci, oameni buni, treziţi-vă, întru identitate şi credinţă, pentru ca Neamului vostru, Arheului său din Ceruri (Alesul Arheu, de către  Dumnezeu ales – întru Mântuirea Lumii Terestre!), să nu-i fie ruşine cu voi, să nu-şi întoarcă, de la voi, capul şi ocrotitoarele priviri fierbinţi, Duhurile Sfinte ale Martirilor şi ale Voievozilor şi ale Crăişorilor Neamului Valah – pe care Duhuri Dumnezeu nu le ţine „la naftalină”, sus, în rai – ci le trimite să-i vegheze şi ajute, acolo, jos, pe cei care merită. Adică, pe cei care n-au uitat de DUMNEZEIRE. Adică, n-au uitat de crezurile cele aprinse şi învietoare, cu finalitatea: „incendii întru transcendenţă”.

…Incendii revelatorii şi demiurgice, totodată. Sau, poate, în primul rând, vaticinare.

                                                                                   prof. dr. Adrian Botez

 



[1] -Cel dinainte de 1968, dar şi cel de după…

[2] -„Nimeni nu ar trebui să fie autorizat să arunce în haos o regiune sau lumea întreagă, din egoism”, a lansat Xi Jinping, vorbind la Forumul economic anual de la Boao, în prezenţa mai multor şefi de stat şi de guvern, precum şi a directorului general al Fondului Monetar Internaţional (FMI), Christine Lagarde (cf. incomemagazin.ro, 7 mai 2013).

Topice: Meditaţii | Comments Off on DOUĂ GENERAŢII SUCCESIVE – FĂRĂ CREZURI…!

Comentarii închise.