Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

SUNETUL CLOPOTARULUI – VIBRAŢIA PRIMORDIALĂ. ÎNTEMEIETORII REVERBERAŢIEI ANAMNEZICE

de Adrian Botez | Iunie 25, 2013

Să ne apropiem, treptat, de dhikr-ul propriu-zis, de conformaţia sonoră a Vibraţiei Anamnezice: Amintiri din copilărie.

Aşa cum Lumea are un centru, un ombilic al ei  –  nu trebuie să ne mire că MITUL  –  Vibraţia creatoare de Lume  –  are un ombilic. Care poate fi ombilicul Vibraţiei despre Vibraţie? Credem că răspunsul este simplu: ombilicul unei sfere Vibratorii Cosmogonice.

Doar atât că orice sferă vibratorie cosmogonică, din moment ce este o sferă de ordin spiritual  –  are o jumătate vizibilă şi una invizibilă: vibraţia vizibilă este formată din undele sonore produse de Stăpânul Sunetului (în cazul nostru, Stăpânul Dhikr-ului) de pe Pământ, din zona care se vrea re-sacralizată  – iar vibraţia invizibilă este formată din efectul, în plan sacral, al undelor sonore produse, pe Pământ, de către Stăpânul Dhikr-ului.

O atfel de construcţie ne aminteşte de CLEPSIDRĂ sau de DOUĂ CLOPOTE: prima jumătate, cea vizibilă, a clopotului vibrat pe Pământ[1], este întoarsă cu deschiderea spre cer (la fel şi limba clopotului, care creşte din rădăcină comună cu “fundul urechii”, este orientată tot spre sus) ; cea de-a doua jumătate a CLOPOTULUI, cea invizibilă  –  este orientată cu deshiderea către jos, către Pământ[2], şi toate punctele de vibraţie “fug”, atât pe circumferinţa ei emisferică, cât şi interior, pe ascendenţa Axului Invizibil, AXIS MUNDI (sau Arborele Sephirot, mascat de expansiunea sonor-demiurgică a celor două emisfere-clopote) – tind către un Pol  –  un zenit al Clopotului Ceresc.

Deci, nadirul sonor este în dhikr-ul reverberat  –  şi este identificabil cu rădăcina limbii şi urechii; zenitul este situat în poziţia capătului de sus al Axei Lumii, în chip de cheie de boltă: este însăşi piatra aruncată, apoi transsubstanţiată. Meridianele acestei “arhitecturi” sonore sunt incantaţiile, ca permanenţe vibratorii, care străbat ritmic Polii (nadirul şi zenitul)  –  tinzând spre formarea Podului din Cer şi Pământ  –  pod identificabil cu AXIS MUNDI. Paralelele acestei “catedrale” sonore, ale acestui CLOPOT-TEMPLU –  sunt, de fapt, oglinzile, în secţiune transversală, ale căutării propriului sine,  de către Eul uman  –  transgresat, pe axul sephirotic, treptat, în Eul suprauman. Şi ele, paralelele, ca nişte unde circulare, sunt produse de către piatra căzută (aruncată)  .  şi se strâng, concentric, în jurul aceleiaşi pietre  –  de data aceasta transsubstanţiată în PÂINE A VIEŢII ETERNE: MITUL ANAMNEZIC – DHIKR-UL.

De fapt, din nou, Podul dintre Cer şi Pământ, identificabil cu Axis Mundi, cu bipolaritatea sacră a Lumii.

Credem că aţi ghicit, deja, care este ombilicul vibratoriu-demiurgic al dhikr-ului (anamnezei) numită Amintiri din copilărie (după cum am mai spus, un suav pleonasm, construit pentru a masca, sub structura profan-lingvistică, intenţiile sacral-autodemiurgice şi demiurgice): mitul despre CIUBUC CLOPOTARUL  – mit a cărui importanţă-amploare vibratorie este (cum se şi cuvine) expansivă (pentru ca, apoi, să redevină maxim represivă: miez al vibraţiei, “mulat” sonor pe Suverana Tăcere a Axei Lumii). Aria expansivă este, practic, formată din tot ce a “scris” (de fapt, a vibrat sacral) Ion Creangă. Dar relevanţa, emergenţa  –  care uneşte dhikr-ul anamnezei sub ipostaza CRENGII [DAVID-CEL-TRIMIS-ŞI-BUN DIN CETATEA FOCULUI]  –  care tentează redevenirea Creangă de Aur, paradisiacă)  –  cu dhikr-ul Victoriei asupra Timpului Profan: Moş Nichifor Coţcariul ( MOŞ=de la Mokşă=Tărâmul Sfânt; NIKE+PHOROS=purtător al victoriei; COŢCARIU=cel făcător de ghiduşii, Bufonul Cosmic: NEBUNUL COSMIC, în sensul de Monarhul Ascuns, Purtător al Victoriei spre/în Tărâmul Sfânt)  – este CIUBUC CLOPOTARUL. Ciubuc(Calumet) şi Clopot (Victorie asupra Clepsidrei, Refacerea Sferei Sonore-Cosmos Resacralizat prin Logos).

Iată cele două texte, din Amintiri din copilărie şi din Moş Nichifor Coţcariul, care sunt complementare pentru obţinerea dhikr-ului, ca două emisfere ale Clopotului-Potir Graal; vom începe chiar cu pasajul despre Potirul Graal, numit prin Stăpânul său  –  CIUBĂR VODĂ:

(Ion Creangă, Opere, vol. II, p. 13): “ Cam pe vremea aceea trăia moş Nichifor din Ţuţuieni, pe când bunicul bunicului meu fusese cimpoiaş la cumătria lui Moş Dediu(s.n.) din Vânători, fiind cumătru mare Ciubăr-Vodă (s.n.), căruia Moş Dediu i-a dăruit patruzeci şi nouă de mioare, oacheşe numei de câte un ochiu; iară popă, unchiul unchiului mamei mele, Ciubuc Clopotarul (s.n.)de la Mânăstirea Neamţului[3], care făcuse un clopot mare la acea monăstire, cu cheltuiala lui, şi avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari; pentru aceea îi şi ziceau Clopotarul. Tocmai pe acea vreme trăia şi Moş Nichifor din Ţuţuieni”[4].

Să mai cităm din V.Lovinescu, Incantaţia sângelui[5], despre “rudenia” spirituală Eminescu-Creangă: ”Din studiul de mai sus, al poemelor postume ale lui Eminescu, pe care le-am ales  –  rudenia cu Creangă şi cu poeţii anonimi populari este incontestabilă, pentru că este vorba de eroi fără moarte  –  cu alte cuvinte, de funcţii cosmice (s.n.) ce trebuie să dureze până la sfârşitul ciclului; iar pentru cine cunoaşte anumite elemente de bază ale esoterismului şi ale desfăşurării ciclice, faptul că Eminescu a vorbit, cu o jumătate de secol înainte de apariţia cărţii lui Guénon, Le Roi du Monde, despre un mister inviolabil, deţinut de anumite cercuri necunoscute  –  anume întrunirea într-un singur principiu şi o singură fiinţă a dublei puteri, sacerdotale şi regale, cum reiese fără contestaţie posibilă din poemul Miron şi frumoasa fără corp (Voievodul cu mitră sacerdotală, îmbrăcat în straie arhiereşti), îl arată pe altissimul poet participant la un secret polar superlativ pe vremea aceea, şi <<complice>>(s.n.) cu anumite fiinţe deţinătoare ale acestei taine,  dintre care singurul cunoscut a fost probabil Creangă”.

“Complicitatea” este una iniţiatică, de lojă iohanică  –  iar de cunoscut, noi am afirmat mai sus că sunt cunoscuţi şi ceilalţi doi IOANI (IOHANI)-AI LOJEI.

Dintre argumentele afirmaţiei asupra comunităţii iniţiatice Eminescu-Creangă – se detaşează şi următoarele, referitoare la citatul nostru din debutul dhikr-ului “secund”, Moş Nichifor Coţcariul[6]: “Va să zică: <<De la râşniţă la Dane/Şi la borş de Pipirig >>  –  satul lui David Creangă, bunicul lui Ion Creangă, satul lui Moş Dediu şi Ciubuc Clopotarul, când au descălecat din Ardeal, deci şi al lui Ciubăr Vodă, prin faimoasa cumătrie de care vorbeşte Creangă. Din mii de sate, Eminescu nu a putut găsi altul? Ce e cimilitura aceasta grotescă? Dane este un plural feminin. Pipirigul este vegheat de un munte cu două vârfuri simetrice, numite Chiţigaia Bună şi Chiţigaia Rea. În Moldova, Chiţigaie înseamnă cucuvae (s.n.). Pasărea intelectuală prin excelenţă, pasărea Athenei, supraveghează Pipirigul? Bună, Rea, înseamnă, bineînţeles, pozitiv şi negativ. Complicitatea Eminescu-Creangă nu este mai mult decât insinuantă?”

[Şi, cu câteva pagini în urmă, comentând teatrul eminescian, dar şi unele postume[7]: “A purta numele de Ciubăr Vodă, înseamnă a nu avea nici un nume, sau a le poseda legitim pe toate. E caracteristica acelora care sunt <<deasupra Numelui şi Formei>> (n.n: în sanscrită: nama-rupa) (…) Elementul care unifică şirul voievodal prin veacuri (…) se spune că ar fi un sânge blestemat(…). Cred că e mult mai just (…)să definim acest sânge (…) ca fiind un venin infinit preţios, VITRIOLUL, ostil vieţii şi morţii, aşa cum se întâmplă totdeauna cu sângele neamurilor alese, adevărate neamuri sacerdotale şi regale, races- faées(…) conferă puterea dublă de contemplare şi acţiune (…) Muşatinii sunt Ciubăreştii, coborâtori din Bogdan şi Iana Sânziana[n.n.: numele Muşatei] (…)  – Ian-Sânzian-Iana-Sânziana: Iana este Sora Soarelui, care o vrea de soţie”. La pagina 104, V.Lovinescu precizează că Bog=Dumnezeu, iar Dan=Judecată  –  rezultând că Dragoş-Bogdan ar fi deţinătorul ambelor căi de purificare: DRAGOSTE  (Divină) ŞI JUSTIŢIE (Divină)[8].

La fel, la pagina 122, V.Lovinescu, vorbind tot despre teatrul eminescian, atrage atenţia că Sânger=Sfântul Înger, iar la pagina 133, explică Ba+Sarabie  – prin ”sacerdotal şi regal, dublu caracter, ca şi dinaştii Graalului”. La paginile 131 şi 133, V.Lovinescu , comentând, în continuare, unele postume ale lui Eminescu şi Doina (dar, pe dedesubt, nepierzându-l din vedere pe ION-ul mistic…), dezvăluie “rudenia Ciubăr Vodă şi Muşatini cu DOCHIA  –  fata lui Decebal(…); Ciubăr Vodă, Zâna Dochia, Voinicii  – se nasc din arbori, la sunetul cornului lui Dechebal, care este al lui Ştefan, stăpânul lui legitim, deoarece învie codrii”.]

Nu, AMIN-Eminescu nu putea găsi, din mii de sate, altul decât ne-satul Pipirig  –  Cetate a Focului şi Cetate a Îngerilor.

Acum, noi ne îndreptăm atenţia nu asupra lui Eminescu, ci asupra genialei cimilituri a Preotului Ioan al Crengii de Aur.

Să luăm asoectele cimiliturii pe rând:

1-                               cadrul nunţii  –  cumătrie, evident sacru şi cadrul, pe măsura hierogamiei (care?) şi cumătriei

(pentru cine?) şi patronilor Cumătriei Cosmice(care?).

Ţuţuienii (mahala!) din Târgul Neamţului. Cine sunt Ţuţuienii? Cei veniţi de/din SUS: deci, SUSUIENII. Din cer veniţi, din Paradis. Adrian Bucurescu, în Dacia secretă[9], are un cuvânt de spus: dacă veneau “ţuţuienii” din Ardeal  –  apoi geto-dacii numeau HAR-DEAL –  Dealul (Codrul) Sfânt, Grădina. Din Grădina Paradisului, ţuţuienii-cei-de-Sus  –  veneau în Moldova, locul celor DOI ZALMOXIS, care locuiau pe THIA-GOLA sau THIA-GOLON=ZEII SĂRACI (Goi)  –  care, azi, e numit CEAHLĂU. Munte şi, totodată, Axă a Lumii pe care urcă şi coboară, coboară şi urcă – GEMENII, cei DOI ZALMOXIS.

Dar Susienii fac parte din zona tangentă (mahalaua) la Târgul Neamţului. Aici, A. Bucurescu are el întâi, ceva de spus: geto-dacii pronunţau AN-NAM-A-TIA=Din Neamul Zeilor, În Numele Zeilor  –  ceea ce noi pronunţăm, azi, NEAMŢ. E firesc ca gemenii Zalmoxis să fi stabilit topos-ul sacru în numele lor propriu: În Numele Zeilor.

Dar, la acest moment al discuţiei, trebuie să lăsăm cuvântul şi lui V.Lovinescu[10], într-un capitol-articol despre Gheorghe Asachi-iniţiatul[11] (O nouă faţetă a lui Gh.Asachi): Asachi a tradus unele din nuvelele sale în franceză.Vorbind de Cetatea Neamţ, de Mănăstirea Neamţ, uneori [Asachi] le traduce numele cu <<le Château Neamţ>>, <<le Monastère de Neamţ>>, alteori redă Neamţ prin <<Germain>>. Normal ar fi să spună: <<le Château Germaine>>, <<le Monastère Germain>>. De ce scrie [Asachi] <<Château de Saint Germain>>, <<le Monastère de Saint Germain>>? În româneşte nu există <<Saint>>. Este o aluzie, este o indicaţie privitoare la funcţia celebră, spirituală, care s-a manifestat în sec. al XVIII-lea, în sensul că judeţul Neamţ ar avea vreo legătură cu Germania simbolică a Rosicrucienilor?” [12]

Oricum ar fi  –  Gemenii Zalmoxis, fixaţi alchimic în Târgul Neamţului  –  sau Christian Rosenkreutz părtaş la misteriile Târgului Neamţ (transfigurat/transferat spiritual în Cetatea Supremelor Mistere Divine  –  un ELEUSIS ROMÂNESC)  – avem de-a face cu un topos sacru, în care Sfântul Duh bate încotro voieşte El.

2- Cine populează, ca fiinţe spirituale, entităţi metafizice, Eleusis-ul Românesc? VÂNĂTORII. Preoţii lui Apollon-Soarele-Săgetătorul. Târgul Neamţului este HELIOPOLIS, de fapt. Cetatea Soarelui şi Cetatea Păsării Phoenix[13]. Deci: Cetatea Paraşabdei  –  a Suflului Sfânt şi Victorios-Solar: NICHIFOR este, cum o spune şi numele-i, Purtătorul Victoriei. Şi Victoria Supremă este, absolut necesar, a Duhului Sfânt. În plus, simbolismul arab şi cu cel creştin se întâlnesc, pe coordonata ( re)învierii: deci, simbolismul Păsării Phoenix  trimite la  Hristos.

Preotul Ioan al Crengii de Aur se poate instala aici, în Heliopolis, sub înfăţişări subtile sau suverane, după propria sa voie:

a- este PRANA cimpoiului bunicului bunicului său  –  al Bătrânului vremii (Timpurilor)  –  ipostază a lui Iisus;

b-starea de sărbătoare e numită CUMĂTRIE: asta presupune că I s-a născut cineva, cuiva, nu? Cui i s-a născut? Lui moş Dediu din Vânători. Adică, lui DEODATUS-APOLLON. Iată mistica întâlnire a simbolurilor vechi cu cele noi  –  întâlnire la care lucraseră, lent şi temeinic, COLLEGIA FABRORUM, “humiliores”, aparent-emergent  –  preoţi-iniţiatori, maeştri spirituali, în imergenţă! Creştinii îi spun Cel-Dăruit-de-Dumnezeu (Cu Lumina Eternă). Sau MIKAËL. “Păgânii” îi spuneau Apollon. Funcţia sacră este identică.

c- Dar cine i se năştea lui moş Dediu? Copilul Dăruit de Dumnezeu (de fapt, Mikaël, substitut al lui Dumnezeu) nu poate fi decât IISUS. De aceea, Pruncul Sfânt, la cumătria căruia vine PĂZITORUL GRAALULUI – CIUBĂR VODĂ  –   nici nu este numit. De ce? Pentru că, de fapt, acolo ne-am născut noi: noi toţi suntem FIII LUI DUMNEZEU  –  şi, în acelaşi timp, în permanentă contemporaneitate cu Dumnezeu-Iisus. Deci, nu mai are rost să ne numim fiecare  –  căci ne ştim. Ceea ce nu ştim, dar Paraşabda-dhikr-ul (Amintirile) lui Ion Creangă ne vor aminti anamnezic  –  este starea de sărbătoare a fiinţei noastre: STAREA ORIGINARĂ, PARADISIACĂ.

d- Cumătrul CIUBĂR-VODĂ  –  adică NAŞUL LUI IISUS. Da, întrucât Păzitorul Graalului trebuie să fie şi ştiutorul Numelui Adevărat al Lui Dumnezeu.

e-Şi, în fine, faţa cea mai activă a lui Ion Creangă este CIUBUC CLOPOTARUL:

I-Calumetul-Ciubuc, ca Arbore Sephirotic, şi

II-Stăpân al Paraşabdei: este PREOT, prin faptul că e Clopotar. Stăpânul Clopotului  –  Vibraţiei Primordiale  –  este Preotul Ioan  –  sau este “preoţii” Ioani-IANUS. “Cu cheltuiala lui” de energie spirituală a creat ANAMNEZA PARADISULUI  –  susţinând “la sărbători mari” Vibraţia Cosmic-Demiurgică (sărbători care ţin “tot anul”, numai într-o zi de lucru [rezumatul  Amin al Verbului Cosmic] “să fie praznic şi nuntă”  –  “coincidentia oppositorum”, neutralizarea contrariilor. Ciubuc Clopotarul este, deci, şi Stăpânul Celor Doi Şerpi  –  Solar şi Lunar: Kundalini ridicat ca Scară prin Vertex  –  şi Ouroborosul ce-şi muşcă coada. Este stăpânul amoral, absolut suveran, deasupra vieţii şi morţii.

Acum ar mai rămâne cele 49 de mioare, “oacheşe numai de câte un ochi”: 7×7. Kalpa are 14 Manvantara[14]  –  noi suntem, acum, la al 7-a Manvantara. Deodatus îi dăruieşte lui Ciubăr  –  Paznicul Graalului (50 minus 1  –  Unu este Cuvântul Pierdut, care-l justifică atât pe Paznicul Graalului, cât şi pe noi[15]:

a-ochiul negru şi ochiul alb (cele două principii cosmice, în luptă creatoare şi împăcare cataclismică  –  perpetue: yin şi yang, masculin şi feminin);

b-indiferenţa faţă de Manvantara  –  şi faţă de stăpânirea Kalpei: pe deasupra de 7  –  pe deasupra istoriei,  spre sacralitatea deplină. Mioara –  cine ar fi? MIORIŢA  –  ce este, oare, din punctul de vedere al tradiţiei Manvantarei noastre (Manu al nostru)? Dacă Mioara-Mioriţa este paredrul Ciobanului, şi el Manu şi Hermes Psychopompos  –  Mioara este CÂNTECUL LUI YAMA, Regele Morţilor şi Cântecul lui Hermes, Trecătorul Lumilor. MIOARA ESTE SEMNUL MISTERULUI CEREMONIEI ELEUSIS-ului ROMÂNESC. Este însuşi Eleusis-ul, Amin-ul, Paraşabda, dhikr-ul.  Ocult, însă.

Spune V.Lovinescu, în O icoană…, la pagina 26: “Mioriţa rezumă toate tristeţile şi nădejdile noastre. <<But the rest is silence>>  –  cum spune un bard iniţiat din Apusul îndepărtat”.

Nu  înainte de a sublinia că nu poate fi cumătrie fără anterioritatea (sau, în plan sacral, simultaneitatea) nunţii: cine-s nuntaşii? Cei din Mioriţa (Omul şi Cerul)  –  sau cei din Soarele şi Luna: Luminătorii lui Hristos (iată motivul concomitenţei nuntă-cumătrie: Hristos este nuntă şi renaştere a Omului în Cer).

*

Să vedem cu ce anume vine în plus (căci o parte din cele spuse mai sus sunt considerate, în mod tacit, ca fiind ştiute) dhikr-ul propriu-zis (Amintiri…):  vine cineva, la Sfada Zeilor, în legătură cu o pricină ciudată                ( “Numaidecât popă!”[16]  –  strigă exasperat tatăl-Ştefan-Încoronatul, în faţa asalturilor mamei-Smaranda-Smaraldina[17], după o înviere ciudată[18] a lui Nică , după holeră (regresat în uter şi copt în foc de Vasile Ţandură-Prometeu (căci ţandură înseamnă surcică, bucată de lemn “SĂRITĂ-smintită” de la Trunchiul Suprem, adică “insurgentă” faţă de divinitatea centrală  –  “şi altul, nu-mi aduc aminte” (s.n.)– sau “moş Ţandură şi tovarăşul său” (s.n.) –  nespunerea numelui nu se petrece decât în cazul referirii la o zeitate supremă: deci, TĂMĂDUITORUL este o divinitate importantă cosmic, stăpână nu doar a Focului Ciumei, ca moş Ţandură, ci şi a Focului Contra Ciumei  –  Stăpân asupra celor două puteri şerpeşti: otrăvire şi tămăduire (alchimic: solve-coagula): Zeul-Şarpe, APOLLON-Smintheos, vechiul şi noul zeu, în eternitate. Cine vine, deci, după Înviere? Vine David-Cel-Trimis-şi-Bun, Regele Cetăţii de Foc (şi a Îngerilor, concomitent!)  –  PIPIRIG.

Şi ce spune el, spre a linişti Sfada Zeilor? Căci el, David, ştie CUVÂNTUL (pentru că, evident, a fost şi este la cumătria lui Deodatus, îl vede pe Pruncul Iisus, năşit de Păzitorul Graalului – Ciubăr Vodă  –  deci ştie-recuperează CUVÂNTUL PIERDUT!)? Spune ceva despre binefacerile Ştiinţei de CARTE (GRADALE-CARTE)  –  că are doi băieţi ce-l urmează la “vornicia FOCULUI  –  VASILE şi GHEORGHE (Împăratul şi Soarele Pământului  – sau Stăpânul-Apollon şi Lucrătorul asupra Întunericului Lunar-Străpungătorul [cu Suliţa Razei] a Pământului Lunar)  –  şi că datorită iniţierii  lor în GRAVESAL-GRASALE-CARTE, el “huzureşte de bine”. Căci ei îi ţin socoteala “ban cu ban” (este socoteala sufletelor care trec  –  David, după cum se va vedea, este şi Hermes Psychopompos  –  căci îi trece peste/întru Ozana-OSANA(Slavă lui Dumnezeu) pe Nică şi pe Dumitru[19]  –  făcându-i părtaşi, asfel, la MESAJ, DEPOZIT şi MISIUNE  –  toate ţinând de topos-ul sacru al nunţii-cumătriei paradisiace). Apoi, vorbeşte despre şcoala (iniţiatică, evident), a lui ALECU BALOŞ (Alexandru=Protectorul+Baloş=Paloş: Protectorul prin Paloş=Rang Arhanghelic iniţiatic), de la BROŞTENI(Broasca este co-participanta la Demiurgia Divină şi este Paredrul Terestru şi ocult al MAICII DOMNULUI). “Ferice de părinţii care l-au născut, că bun suflet de om este, n-am ce zice!” Tăcera mistică asupra binelui fericirii  – înlocuieşte, aici, în dhikr  –  cumătria cu naş-Păzitor al Graalului (Ciubăr Vodă): este, deci, o altă formulă, pentru a desemna Paradisul.

Apoi, imediat şi nefiresc (din punct de vedere profan) trece la MITUL ÎNTEMEIERII  – din HAR-DEAL la PIPIRIG:

“Când am venit eu cu tata şi cu fraţii mei, Petrea şi Vasile şi Nică, din Ardeal la Pipirig, acum şasezeci de ani trecuţi(…)”. Tatăl era, nenumit, un alt Ocrotitor-Iniţiator (cu Paloş sau nu)  –  înconjurat de 3+1: David, Petrea, Vasile+NICĂ. De observat că nu este numit, al patrulea, IOAN  –  ci NICĂ. Nu face parte din loja iohanică? Sau, tocmai pentru că face şi este antecesorul lui Ion Creangă (dar, cine ştie, poate că prezentul, trecutul şi viitorul, CE-A FOST şi CE ESTE  –  în mit sunt UNUL!  –  Nică de-atunci şi Nică de-acum  –  acelaşi personaj sacral!)  –  este consemnat prin aceeaşi hieroglifă sacră: NICĂ (Nike=Victorie, dar şi Nimică, punctul central demiurgic, atât de teribil de exact descris de Eminescu-Aminul: “Căci unde-ajunge nu-i hotar/Nici ochi spre a cunoaşte,/Şi vremea-ncearcă în zadar/Din goluri a se naşte”//Nu e nimic şi totuşi e/O sete care-l soarbe,/E un adânc asemene/Uitării celei oarbe”. Ei, tocmai uitarea cea oarbă este cercetată şi învinsă, demiurgic, prin dhikr-ul  Crengii de Aur!).

Şcoli “ca a lui Baloş din Moldova”  –  “doar la Iaşi să fi fost aşa ceva şi la Monastirea Neamţului, pe vremea lui Mitropolitu Iacob [n.n.: de obsevat, iar, ROZICRUCIANISMUL sau DIN NEAMUL ZEILOR, originea divină a Şcolii Iniţiatice, pusă sub semnul lui IACOB  –  care înseamnă fie Ocrotitorul, fie “Fiul Tunetului”  –  adică fratele Focului Ceresc-Trăsnet, Stăpân şi Ocrotitor, deci, al Tainei Focului Celest-iniţiatic]. Şi cine era , de fapt, “mitropolitu Iacob”-Ocrotitorul? “Era oleacă de cimotie cu noi, de pe Ciubuc Clopotarul de la Mânăstirea Neamţului, bunicul mâne-ta, Smarandă, al cărui nume stă scris şi astăzi pe clopotul bisericii din Pipirig(…) ştia puţină carte, ca şi mine; şi apoi a pribegit de-acolo, ca şi noi, s-a tras cu bucatele [n.n.: cumătria solară] încoace, ca şi moş Dediu din Vânători [n.n.:vedeţi cum nu se lasă-ntre ele neamurile zeieşti? Popa de la cumătrie şi Deodatus nu se părăsesc unul pe altul, căci vin din Har-Deal amândoi, adică din Grădina Paradisului]”.

Bun. Dar l-or fi piedut pe drum pe cumătru? Nu se poate. Apare VODĂ(?). Păi care Vodă poate fi mai VODĂ  –  decât cel cu funcţie de “mitropolit”(sacerdot)-Ocrotitor şi de dux-Conducător (Rex et Pontifex): PĂZITORUL GRAALULUI ?! Numai că nu i se mai spune CIUBĂR  –  ci simplu: VODĂ[20]: “Până şi vodă cic-ar fi tras o dată în gazdă la Ciubuc” [n.n.: ei, în gazdă!  –  spunem noi: ei continuă, întru eternitate, CUMĂTRIA-CINA DE TAINĂ a lui Iisus Hristos  –  stau cu toţii, Regi şi Magi, în jurul Ieslei Veşnice din Casa Pâinii-Bucatelor  –  din Bethlehem-ul, numit, azi, în vremea iniţierii în loja iohanică: PIPIRIG  –  căci Ieslea are straturile de foc ale vegetalelor, animalelor şi Omului, în comuniune strictă, paradisiacă  –  între ele comuniune, dar şi comuniune cu regnul Stelei Divine, care alcătuieşte triunghiul Cortului-Templu al Lumii[21]  –  întru care se restabileşte Armonia-Pacea].

“Şi întrebându-l  [n.n.: Vodă, Sacerdot şi Rege] cu cine mai ţine atâta amar de bucate [ n.n.: Pâinea Vieţii Eterne ] , el [n.n.: Ciubuc Clopotarul  – Calumet[22] şi Clopotar, Axă Umană, Suflu Divin şi Vibraţie Demiurgică-Paraşabda] ar fi răspuns: << Cu cei slabi de minte şi tari de vârtute, măria-ta.>> Atunci Vodă nu s-a putut stăpâni de mirare, spuind: <<Ia, aista-i om, zic şi eu; de-ar fi mulţi ca dânsul în domnia mea, puţină lipsă ar duce ţara la      nevoi! >> Şi l-a bătut Vodă cu mâna pe umăr, zicându-i: <<Moşule, să ştii că de azi înainte eşti omul meu, şi la domnie ţi-i deschisă uşa oricând>>. Şi de atunci i-a mers lui Ciubuc numele de omu lui Vodă, încât şi până astăzi un deal, în partea despre Plotunul[23], unde era mai mult aşezarea lui Ciubuc, se cheamă Dealul Omului”.

Măi să fie! Ce-o fi spus, de fapt, Stăpânul Vibraţiei Demiurgice, de-a stârnit mirarea Păzitorului Graalului? Că ţine Pâinea Vieţii “cu cei slabi de minte şi tari de virtute”. Adică? Se pare că traducerea, din limbajul esoteric, ar fi: am construit, prin forţa Sunetului Primordial Recuperat, Templul Iniţierii Cosmice: aici, în Templul Sunetului Primordial (AUM-OM[24]), RAŢIUNEA [n.n.: pe care secolul 19 o proslăvea nepermis, catastrofal de mult!] nu mai are demoni: la şcoala iniţiatică a lui AUM-OMUL  –  raţiunea e slabă ( adică este redusă la rolul ei secundar)  –  în schimb, calităţile spiritual-morale sunt stimulate şi augmentate. Toţi iniţiaţii sunt, potenţial, Hristos  –  sunt stăpâni ai Paraşabdei  –  Maeştri, Renăscuţi şi, la rândul lor, Renăscători. Şi atunci, cum să nu se bucure Păzitorul Graalului  –  Vodă (Ciubărul, Sacerdot şi Rege), că sarcina şi răspunderea lui sacre , de păzitor, o împarte cu Clopotarul-Calumet (schemă a Omului Primordial, Adam Protogonos) şi cu iniţiaţii întru Sfântul Duh? Şi cum să nu considere că UŞA TAINEI cosmice nu poate (şi nu trebuie) să mai stea ferecată, dinaintea suflării divine, a vibraţiei cosmice primordiale, resacralizate? Şi cum să nu-l investească pe Clopotarul-Calumet cu rangul iniţiatic de Păzitor al AUM-ului  –  Omului Primordial, Adam Protogonos, al Paradisului? DEALUL OMULUI este sinonimul TEMPULUI AUM-ului al Vibraţiei Demiurgice Primordiale.

Şi cine este Ciubuc Clopotarul? Popă[25] la cumătria lui Deodatus, unde naş perpetuu este Ciubăr  –  şi “”bunicul mâne-ta, Smarandă”  –  deci, străbunicul matern al lui Ion Creangă. Probabil că, în limbaj iniţiatic, bunicul bunicului este identic cu străbunicul[26]  –  căci funcţia de Stăpân al Paraşabdei este numită, în Moş Nichifor Coţcariul, în două feluri:

a-Cimpoiaş  – adică, Păzitor al Pranei[27] Sfinte, Păzitor al Sunetului Cristic, din Inima Mioriţei, sau a Mielului Cristic – şi

b-Clopotar  – “Popă”-Paznic al Paraşabdei.

                   “Pe acest deal, Smarandă, am fugit în vremea zaverei”. Deci, pe dealul-templu al AUM-ului, s-a produs o perturbare-“zaveră”. Nu vă gândiţi la planul profan  –  1821, Eterie, Tudor din Vladimiri etc. Căci AUM-ul are prea puţin, sau deloc, de-a face cu astfel de fantasme puţin consistente, din planul istoric  –  cu slabă determinare în planul sacral.

Probabil e vorba de o perturbare sacrală relevantă, de tipul celor sugerate de V.Lovinescu, în Creangă şi creanga de aur: revolta Războinicilor, contra Preoţilor (Kshatrya contra Brahmani). Atunci a fost pusă în primejdie Domnia Sfântului Duh  –  AUM-ul. Şi preoţii lui Ciubuc Clopotarul s-au refugiat în Templul-Deal al AUM-ului.  Care erau Refugiaţii Sacri? DAVID, “MÂNE-TA“(adică nepoata Paznicului AUM-ului  –  devenită, între timp, preoteasa NASTASIA[28]  – MUMA COSMICĂ, cea care plânge pe toţi morţii, deci îi cheamă, prin Ploaia de Foc a Lacrimii, la Înviere  –  şi protejează strict Pâinea Vieţii: “carne de vită nu mânca în viaţă”  –  deci, carnea Vacii Sacre, Zeiţa Fertilităţii, era respinsă, tocmai pentru că ea, NASTASIA, este VACA SACRĂ A SACRIFICIULUI, care răspândeşte asupra lumii  –  Lumina Învierii; ea este Sora Bourului (Plotunului)-Taur Sacrificial Jupiterian  –  Apă şi Lumină, în acelaşi timp, şi fixaţie alchimică a Moldovei-Muridavei  –  locul celor Doi Zalmoxis[29]; A-Nastasias înseamnă NEMURIRE  –  şi ea îi vindecă[30] , prin plânsul de foc  şi prin trecerea prin barzaq-ul[31] iniţiatic, gâtuitura-ulcior, prin cuptorul alchimic al Ulciorului cu Dohot  –   de fapt, cu Jar Alb, cu MIR (dohot de MESTEACĂN=Copacul Alb al Zeilor)  –  de râia căprească  – boala borborosului, infectare a învelişului de foc al trupului-Templu.

“A început a-şi smulge părul din cap şi a o boci înnăduşit” , “cât pe ce să se prăpădească plângând. Încă n-am văzut aşa femeie, să plângă din toate cele: era miloasă din cale afară(…), bocea morţii din ţinterim, fie rudă, fie străin, fără deosebire”, ”când ne-a văzut, de bucurie a şi tras un bocit”[32]  –  invazia cu foc, urmată de trecerea prin jar alb, aminteşte de coacerea eroilor, tip Achille, de către zeiţe, tip Thethys, prietena lui Hephaistos  –  zeiţe ale Apei şi Focului, concomitent.

Şi care mai sunt Refugiaţii Sacri? Smaranda, fratele ei, Ioan…Şi lipseşte cineva. Căci Ioan are nevoie de Ioana  –  paredra lui (de observat că Ioan e Ioan, nu e “Nică” – şi, atunci, e posibil ca Nică, din frăţia iohanică David(Cel-Trimis-şi-Bun)-Petru(Petras-Temelia)-Vasile(Împăratul)-Nică(eventual, Metatron…), să-l desemneze , ca funcţie, pe antecesorul lui Ion Creangă din antecedenta lojă iohanică, în care Maestrul-Amin era David-Cel-Trimis-şi-Bun, stăpân al Cetăţii Focului-Pipirig).

“Turcii” care bagă “frica” în Refugiaţii Sacri sunt, se pare, opuşii/oponenţii Susuienilor: sunt Josenii  –  sau bejenii-bejenarii întorşi în stare de furie decreatoare (vom reveni, la discuţia despre Triade: Valea Satului, Delenii, Bejenii  –  partea “moale”, poarta de intrare a demonilor în Cetatea Humei Arse). Sunt fraţii lui Osiris şi ai lui Isis.

“Iar pe soră-ta Ioana, de grăbiţi ce-am fost, o uitasem acasă, pe prispă, în albiuţă”. Nu credem. Traducerea din limbajul esoteric spune astfel: Demonii trebuie reînvăţaţi sacralitatea. Germenele sacralităţii se confundă cu Arca lui Noe  –  “albiuţa” (ce joc frumos şi liber al cuvintelor: este covată pentru aluatul PÂINII VIEŢII, este Navă-Biserică-Templu, este Nucleu al Focului din Lemn şi este Alba  –  Lumina Esenţială a Templului AUM-ului). Demonii trebuie reconvertiţi, reînvăţaţi mesajul sacru al AUM-ului. Pe prispă  –  adică suspendată la nivelul stelar: steaua din Bethlehem, pentru Regii-Magi sălbăticiţi, năuciţi, “păgâni”. Ioana este pusă pe Altarul Luminii, pentru euharistie.

Şi demonii suferă o operaţie dublă: irecuperabilii pentru lumină sunt alungaţi în porci   –  iar recuperabilii pornesc şi îşi însuşesc mesajul sacru al AUM-ului.

“Iar pe la capătul albiuţei am găsit câteva rubele puse de turci, se vede, la capul copilei.” Nu  –  invers: rubelele-monede erau lăsate, pentru a fi transmis mesajul sacru  –  de către Refugiaţii din Templul AUM-ului (Dealul Omului). Din multe rubele  –  mai rămăseseră câteva. Câţiva  –  probabil doi, cel puşin doi demoni, erau transferaţi (cu misiune!) în porci:

“Eu însă m-am suit în vârful unui brad şi, cum am văzut că apucă turcii spre Plotunul, m-am zvârlit fără sine (s.n.) pe părul unui cal (s.n.) – am alergat acasă şi, când colo, am găsit copila teafără, însă răsturnată cu albiuţa de nişte porci, care grohăiau împrejurul ei, cât pe ce să o rupă.”

Saturn şi substituţii săi tereştri, porcii, apar des în Amintiri: la Crăciun (evident! – saturnaliile), apoi în final, porcii care “se înnădiseră în grădina cu popuşoi” a lui Luca  –  Luminatul  –  şi a Olimbiadei/Olimpiadei-paredra sa  –  Luminoasa, Strălucitoarea.

Porcii grohăiau, imitau ineficient (siflant/persiflant, scăpând-pierzând-spurcând Aerul-Prana…) Vibraţia Clopotului-Paraşabda; dar nu “cât pe ce să o rupă” – ci chiar o rupseseră. O răstigniseră şi o împărţiseră euharistic  –  pentru a reconverti “turcii” (omenirea, sau Kshatrya  –  aflată în stare de zaveră, criză, dezordine) la ordine, prin euharistia propriului trup-de-sunet (să nu uităm că este paredra lui Ioan, evanghelistul Logos-ului Sacru) şi prin transmiterea mesajului de continuitate sacră. Albiuţa răsturnată cu tot cu Ioana  –  înseamnă jertfa de sine, pentru a întoarce Lumea Nebună, cu 180 de grade, la normalitatea sacrală.

Să nu uităm gesturile sacerdotale, premergătoare euharistiei Ioanei  –  gesturi efectuate de David-Cel-Trimis-şi-Bun: se suie în vârful Bradului Lumii, în vârful-Pol al Axei Lumii din Culmea Polară a Logos-ului-Clopot  –  el asimilează, prin Ochiul Sacru-privire, Bradul cu Plotunul (nu doar Platanul Sacru  –  ci substitutul BOURULUI  –  sacru şi alchimic) re-asimilându-i, sub scoarţa Copacului Sacru, pe “turcii” re-creştinaţi, prin ascensiunea (jetfelnică, precum cea a lui Hristos pe Lemnul Crucii) Paznicului lojei iohanice (David, din loja cu Petre, Vasile şi Nică  –  sau, pentru a dovedi că este iohanică: NICĂ, Petre [Petras-piatra de încercare şi con-formare a Spiritului  – paredrul, peste timp, al lui I.L.Caragiale] şi Vasile-Împăratul)  –  şi, prin azvârlirea acestuia (David) “fără sine pe părul unui cal”. Haideţi să citim ca Păcală-Maestrul Logos-ului, adică să păstrăm sensul propriu al cuvintelor:

a-“fără sine”  –  în ek-stasis, ieşit din identitatea terestră şi trecut (transgresat) în supra-Eul Divin;

b-“pe părul unui cal” : părul este expansiunea radială (de raze) a cărnii. Deci, David se azvârle în mijlocul BUCĂŢILOR DE CARNE RE-SOLARIZATĂ ALE CALULUI PSIHOPOMP [33] În concluzie, David-Cel-Trimis-şi-Bun controlează Euharistia Calului Ioanic  –  care nu este altceva decât Euharistia Logos-ului – prin care “cresc puterile” celor “slabi de minte şi tari de virtute”. Adică, în mod egal, ale re-creştinaţilor “turci” (Kshatrya, cedând în faţa Brahmanilor, în mod corect  –  sau corectat)  –  şi Refugiaţilor Sacri din Templul AUM-ului  – Dealul Omului.

Atât să ne intereseze, oare, din aceste pasaje ale re-întemeierii, după o criză cosmică? Nu credem că doar atâtea concluzii putem trage, din cele citite. Căci aflăm un lucru esenţial: Smaranda are ca soră pe Ioana, care se jertfeşte, pentru păstrarea unităţii sacrale a lojei iohanice a lui David-Cel-Trimis-şi-Bun  –  ca Amin al lojei.

Iar Smaraldul  –  este piatra Regenerării[34].

După părerea noastră, abia acum aflăm de ce Ion Creangă se numeşte aşa, şi nu altfel (în măsura în care Preotul Isan îşi dezvăluie şi dezvoltă, în Amintiri, epifania sacră, îşi construieşte Mitul Funcţiei Sacrale a Fiinţei Sale): el are,, de fapt, DOUĂ MAME (spirituale, amândouă!):

I- pe Smaranda-Păzitoarea Graalului, cel făcut din smarald  –  nepoată a Stăpânului Vibraţiei Demiurgice-Ciubuc Clopotarul, şi rudă de topos sacru cu Deodatus, care-l trimite în imergenţă pe Iisus, înlocuind-l cu Sărbătoarea-Cumetrie  –  dar şi cu Naşul lui Iisus şi Cumătrul lui Deodatus  –  CIUBĂR. Însuşi Graalul! SMARANDA nu este alta decât paredra lui CIUBĂR  –  şi “certurile” ei cu Ştefan-Încoronatul sunt, probabil, în primul rând, vibraţiile de confirmare a EI,  în funcţia de Paznic al Graalului  –  dar sunt şi certuri reale, produse de succesiunea la funcţia sacră de Paznic al Graalului : Ştefan este doar ÎNCORONAT  –  dar n-are şi MITRĂ SACERDOTALĂ. În concluzie, Smaranda trebuie să-şi iniţieze (să-l facă POPĂ! – Preot al Sfântului Graal) pe unul dintre urmaşii EI. Şi acesta este ION – zis Nică. Dar de unde, de ce şi cine l-a desemnat ca ION   –  Centrul Sacru, mascat sub pseudonimul “Nică”-Nimică?

II-Răspunsul ni-l dă MITUL SURORII IOANA  –  prin actul euharistic, aceasta devine şi stăpâna forţelor premonitorii  –  ca orice VESTALĂ: prin jertfa de sine, ea atinge Vârful Bradului (atenţia-Privirea lui David-Cel Bun)  –  Polul Hyperboreei  –  Vârful Axului Lumii. Paradisul-Cerul, cu alte cuvinte. Ei bine, Ioana îi transmite nepotului ION  –  funcţia sacră de NICĂ-NIMICĂ, punct central al Crucii, punct central al Demiurgiei Divine. ION trebuie să fie NICĂ  –  “Rex et Pontifex”  –   pod  între oameni şi pod între Pământ şi Cer. Trebuie să fie POPĂ, el şi nu altul, pentru a putea continua existenţa funcţional-soteriologică a ALBIUŢEI  –  Lumea ca Lojă Iohanică. Ce calităţi avea desemnatul, Alesul? În primul rând, era “slăvit de leneş”(s.n.)  –  adică MEDITATIV-ÎNTRU-SLAVĂ. Şi, în definitiv, desemnat-ales de însăşi SLAVA CERULUI. Cine mai pune întrebări lui Dumnezeu  –  decât un nebun? Iar noi ne pretindem cuminţi…Chiar excesiv de cuminţi…Şi-apoi, cum spune şi David, Nică deja are, doar catehumen fiind, precocităţi pentru Graal-Gradale-Carte şi pentru Starea de Armonie Orfică  –  şi, în primul rând, pentru “reţinerea-ţinerea de minte” Verbului Sacru: “Băietul văd că are ţinere de minte şi, numai după cât a învăţat, cântă şi citeşte cât se poate de bine.” Vom mai vedea.

prof. dr. Adrian Botez

***

DRUMUL CA INIŢIERE.  DESCOPERIREA PIETREI FILOSOFALE

Înainte de a mai urmări firele esoterismului, în zona Smaraldului-Smaranda şi a Noului (Propusului) Paznic-Preot al Graalui –  să vedem şi o fază tranzitorie a iniţierii catehumenului. O fază pe care o vom numi “alchimică”  –  pentru că bordeiul-cocioabă de sub munte al Irinucăi este, în fapt, un cuptor alchimic.

Există, până şi în unele manuale alternative actuale, un fragment dintr-o devoalare a Iniţierii prin Drum şi o foarte clară prezenţă, în text, a chipului funcţional al Pietrei Filosofale (găsite şi pierdute)  – dar nimeni nu-l ia (fragmentul) şi nu  le ia în seamă (devoalările)  –  tratându-le doar ca pe nişte întâmplări foarte amuzante…

“A doua zi am purces din Fărcaşa pe la Borca spre Pârâul Cârjei şi Cotârgaş, pănă ce am ajuns şi la Broşteni.”

La Broşteni, unde era Profesorul-Maestrul, pus de Alecu Baloş-Paloş. Tălmăceam, mai sus:  ALECU BALOŞ  –   de la Alexandru=Protectorul+Baloş=Paloş: Protectorul prin Paloş=Rang Arhanghelic iniţiatic – iar “staţia terminus” a drumului este BROŞTENI: Broasca este co-participanta la Demiurgia Divină[35] şi este Paredrul Terestru şi ocult al MAICII DOMNULUI[36]. De fapt, Broasca cea Verde ca Smaraldul, şi ea  simbol al Regenerării, ca şi Smaraldul  –  trebuie socotită alter ego-ul Smarandei  –  este ipostaze ei ocultată, de Maestră Iniţiatoare a Noului Preot, a Succesorului Sacerdotal, la Păzirea Graalului. Iată cum se produce un drum în spirit  –  şi nicidecum o translare în spaţiul fizic, sub ocrotirea/călăuzirea dublă: în emergenţa iniţierii, sunt : David-Trimisul-Cel-Bun şi Eirene-Irinuca şi Profesorul.Maestrul (la care se adaugă “o babă”  –  “Baba Leşiei Tulburi”…)  –  iar în imergenţa iniţierii  –   Smaranda-Smaralda.

Drumul se mai numeşte şi Cale  –  iar Calea Regală (Drumul împărătesc) înseamnă “calea directă, calea dreaptă”[37]. “Via Regia” va fi termenul prin care Bernard de Clairvaux denumeşte viaţa monahală-Cale a Iubirii şi Sacrificiului de Sine  –  dar şi termenul prin care alchimiştii îşi denumesc arta lor.

Ce observăm? Un Drum-Cale interior/interioară. Că s-a ajuns la Fărcaşa=Furca-Bifurcarea  –  deci la indecizie  spirituală  –  dar se trece “pe la Borca”  –  despre care nume Adrian Bucurescu[38] spune că se traduce, în mod egal, din vechea tracă: TURN şi TRĂSNET  – sau TURNUL TRĂSNETELOR.  Adică, atunci când să se-ajungă la Îndoială  –  a intervenit Voinţa Divină Orientativă  (se presupune şi Rugăciunea-Scară-Turn, pentru a înlesni şi grăbi ajutorul divin, ca legătură spirituală cu divinitatea).

Pârâul Cârjei nu face decât să confirme Ajutorul Dinafară (şi, evident, nevoia de Ajutor Dinafară)  –  cârja, pe atunci, era Ajutorul de Lemn  –  iar pârâul este şi semn al trecerii (indicaţia psihopompă), dar şi simbol al lustralului acvatic, al  purităţii-purificării, pentru a putea/merita trecerea dincolo  –  deci, încă odată, sugestia Focului Divin  –  dar, posibil, şi nişte inflexiuni prometeic-luciferice (focul-din lemn…)  –  având în vedere că urmează Cotârgaşul-Catârgaşul. Catârul, ca şi Măgarul, prin încăpăţânarea lui stupidă, este “simbol al neştiinţei(…), emblemă a întunericului, ba chiar a tendinţelor satanice (…)”.[39]

Un drum spiritual, al încercărilor şi al izbânzilor spirituale, succesive, asumate, asupra încercărilor  –  având ca finalitate Izbânda Finală a Spiritului, adică re-întâlnirea Sinelui Divin – se numeşte Drum Iniţiatic. Din moment ce s-a ajuns la Broşteni, înseamnă că David-Cel-Trimis-şi-Bun-Călăuza-Hermes, precum şi Borca-Rugăciunea au izbândit întru divinitate. S-a ajuns la Templul Iniţierii, cu două aspecte/ipostaze : cea Paradisiacă şi cea Infernală   –  Şcoala şi, respectiv, Bordeiul (cu Ţapul şi cu Caprele Satanice) al Irinucăi. Dar, ciudat: EIRENE, în limba grecilor, înseamnă PACE…Şi spune Iisus: “Fericiţi făcătorii de pace, căci fii ai lui Dumnezeu se vor chema”. Deci, fie prin Irina-cea-Mistică (ascunsă în Bordeiul Alchimic) se va face pace cu Paredrul ei “devoalat”  – Maestrul-Profesor  –  ucenicul Misticului Paloş Arhanghelic  –   fie doar datorită ei, Irinei-Eirene, se va produce trimiterea/transmiterea lui Nică/Dumitru(Demeter  –  deci, Nică în dublă ipostaziere: catehumen, în drumul spre Centrul Spiritului – şi năzuitor spre Fertilitate-Înviere!) la o instanţă spirituală superioară, care va produce unificaea forţelor spirituale, întru confirmarea iniţierii întru divin/divinitate.

Şi, într-adevăr, doar datorită “fricii” de Eirene-Irinuca, Nică şi Dumitru vor descoperi Focul Spiritual al Pietrei Filosofale  –  vor face încercarea biruirii Satanei  –  apoi, după spargerea Cuptorului Alchimic, vor fugi înapoi, la Pipirig, unde vor fi “prelucraţi”, superior şi “profesionist” alchimic, prin “mila”-atoateînţelegerea Anastasiei şi trecuţi prin barzaq-ul-Ulcior  –  în Zona Mirului-Jarului Alb…  –  rezultând “Învierea a Doua”!

Cocioaba Irinucăi este poziţionată “chiar sub munte”  –  este, deci, Bordeiul Îngropat  –  de fapt, este rezumatul  tărâmului celălalt, al Zmeilor. Locuitorii acestui Bordei Alchimic sunt ciudaţi, dar, în mod sigur, au funcţii complementare:

a-pe de-o parte, Treimea Zmeilor, formată din: I- Centrul Echilibrator al Timpului-Spaţiului, Eirene-Irina-Împăciuitoare Vremilor: “nici tânără, nici tocmai bătrână”; II-Bărbatul e, şi el, neutru, aparent  –  căci nu este descris cu vreun atribut particular, dar acesta tocmai pentru a echilibra, complementar, pe III-Fata Zmeilor, care are în surplus  elemente particularizante, care o situează, clar, în zona ne-oamenilor, a monştrilor infernali terifianţi (nu neapărat evident agresivi): “o fată balcâză şi lălâie, de-ţi era frică să înnoptezi cu dânsa în casă”. Dar, ca orice Zmeu care se respectă  –  are caracteristica dinamică, a peregrinului/peregrinei (caracteristică ce o şi înscrie în zona cvasi-invizibilităţii): “Noroc numai că de luni dimineaţa şi până sâmbătă seara n-o mai vedeai; se ducea cu tată-său în munte, la făcut ferestrea, şi lucra toată săptămâna ca un bărbat pentru nimica toată: doi oameni cu doi boi, la vreme de iarnă, abia îşi puteau scoate mămăliga. Ba la mulţi se întâmpla de veneau sâmbătă noaptea câte cu un picior frânt sau cu boii stâlciţi, şi aceasta le era câştig pe deasupra”.

De observat androginizarea perfectă, sau, mai exact, neutralizarea sexuală, nonsexualitatea (fata lucra ca un bărbat  – adică, era lipsită de feminitate, tocmai pentru aşi îndeplini misiunea ei zmeiască), care domneşte în zona infernală. Nonsexuialitate care sugerează, de fapt, o normalitate infernală: LIPSA TENSIUNII IUBIRII. Ce-i uneşte pe Zmei este “munca”. Şi ce muncesc ei? Ce pot munci Zmeii  –  dacă nu munci infernale, TRUDE-CHINURI, dezechilibratorii de cosmos? Fac “ferestrea”  –  cherestea  –  adică “ferestruiesc”-găuresc Copacul Vieţii, şi apoi îl secţionează (până la  anularea funcţiei sale vitaliste şi regenerative).

Deci, dacă ar fi să discutăm exclusiv din punctul lumii zmeieşti, iar nu din punct de vedere cosmic  –  “centrul” ar trebui să se instituie în zona particularizării  –  Zona Fetei: “balcâză”, “lălâie”, “înfricoşătoare prin concentrarea/atragerea nocturnului infernal. “Balcâzenia” sugerează asimetria facială, “lălâie” sugerează că este asimetrică şi corporal  –  iar finalul secvenţei extrase întăreşte sugestia de asimetrie corporală prin sugerarea funcţiei de asimetrizare a întregului cosmos: e vorba de “şchiopenie”  –  caracteristica Demonului  –  dar şi a lui Hephaistos  –  deci, a celui care calcă, simultan, în ambele lumi: de JOS şi de SUS[40]. Deci, ar trebui, teoretic măcar, să stăpânească Tainele Sacre. Şi, deci, să intre în competiţie cu Maestrul Divin…

Deşi indicaţia hibernală (la vreme de iarnă”) ar părea suficientă, pentru ipostazierea infernală  – ambiguitatea pluteşte, într-adevăr, deplin  –  lăsând astfel spaţiu liber de manifestare, din partea Irinucăi, a dualităţii naturii sale (demonică şi în slujba A-Nastasiei  –  ipostază primitivă a Bunicii-Bătrânei Vremilor, a Mumei Cosmice, sinonimă cu Maica Domnului-Smaralda) : Treimea Zmeiască este ocultată, acţiune emergentă fiind denumită prin doi actanţi umani+doi actanţi zoomorfi  –  “ doi oameni cu doi boi”(în mod sigur, e vorba de doar DOUĂ persoane, nu de patru  –  cele două  antropomorfe,  şi-au extrapolat, extrovertit-exhibitiv, pentru neiniţiaţi, fiinţa bestială  –  căci boii nu pot fi suspectaţi a fi Boul Apis, Bourul Moldav sau alte zeităţi solare  –  ci subliniind doar caracterul non-uman şi “prostesc” al celor doi actanţi-Zmei aflaţi în emergenţă: Fata şi Tatăl  –  Irinuca păstrându-se pentru operaţiuni mai importante, de relevanţă cosmică, în materie de dezechilibrare. “Prostesc” spuneam, despre caracterul demoniac al celor doi   –  pentru că ei sunt departe de performanţele unor demoni de rang înalt. Spre exemplu, în mod sigur, au, şi ei, ca orice demon care se respectă, misiunea de a “răpi”-anihila acţiunea solar-benefică  –  dar care este “performanţa” lor? O jalnică scoatere a …”mămăligii”…(mămăliga=substitutul derizoriu astral, pentru Soare). Se asemănă grozav cu bietul drac (devenit, prin emergenţă terestră, Chirică), din Povestea lui Stan Păţitul  –  cel care a înghiţit-“halit” mămăliga, fără să aibă habar de Logos-ul creator al mămăligii  –  deci, al Stăpânului Solar (de observat că tocmai despre acest Logos face ghicitoare Chirică-Dracul, pentru Stan  –  şi, cum era de aşteptat, Stan-Stăpânul Mămăligii, dezleagă imediat şarada cosmică!).  Colac peste pupăză, cei doi nu sunt în stare să-şi menţină constanţa caracterului bestial  –  “boii” sunt “stâlciţi”, la finalul de ciclu cosmic  –  “sâmbătă noaptea”  –  adică, tocmai când forţele demonice ar trebui să atingă paroxismul, pentru că vine “ziua lui Dumnezeu”  – şi vor trebui să reziste, pentru a dezechilibra noul ciclu, începând de “luni”.

b- pe de altă parte  –  Adevărata Treime Bestial-Demonică  –  dar, şi ea, diminutivată, pentru a putea deveni emergentă şi operativă, în acelaşi timp: “un ţap şi două capre slabe şi râioase, ce dormeau pururea în tindă, erau toată averea Irinucăi”. Da, se pare că aceasta este Irinuca, dacă cele trei “bestii” sunt averea EI, iar nu a familiei! Trimea pe Dos este, în fapt, expresia Fiinţei Demonice a celei care, cel puţin prin magia onomastică, ar fi trebuit să asigure Pacea-Eirene.

Treimea pe Dos (adică, triunghiul cu vârful Divinităţii Supreme ÎN JOS!!!)ocupă o poziţie centrală şi strategică, în cocioaba-bordei alchimic al Irinucăi: “în tindă”: coridorul central, care dă acces în toate părţile casei. RÂIA demonică îi contaminează pe ucenicii Profesorului (substitutul funcţional al lui Baloş-Paloşul Arhanghelic). Preventiv, întrucât părul este simbolul puterii individual-spirituale  –  iar puterea unor indivizi situaţi în zona Treimii pe Dos şi A Râiei nu poate fi decât malefică!  –  Profesorul-Iniţiatorul întru Paloşul Luminii ÎI TUNDE CHILUG! Probabil, pentru a stimula re-apariţia, din adâncurile încă necontaminate de maleficitate   – a Soarelui-Sine Divin.

Conştientizarea Răului (care i-a contaminat: “unde nu ne trezim într-o dimineaţă plini ciucur de râie căprească de la caprele Irinucăi”), de către cei doi, nu se face decât prin excluderea din Templul Iniţierii  –  după ce “Îngerul a strigat”, dar nimeni nu  l-a auzit. Surzenia, prin lenea-ispitire demonică, este teribilă şi catastrofală: “Dascălul nu ne mai primea la şcoală”. Încercarea demonică se produce exact în mijlocul Postului Paştelui/Învierii: “Mezii Păresii”  – Miezul Postului Paştelui.

Dar, de aici încolo, se pare că începe să se justifice onomastica personajului ocult/ocultat/neutral, până acum: Irinuca. Căci şi perioada “Bunăvestirea”, şi a “căldurii” bizare (cine se apropia, dacă nu Soarele, sau Substitutul Său Spiritual?), şi dispariţia totală a imaginii emergente a Irinucăi (“dusă în sat   [ satul invizibil al zmeilor]   şi având obiceiu a şede UITATĂ (s.n.) ca fata vătămanului [s.n.: adică, precum Preoteasa Templului] –   şi apariţia anonimei “babe”, cu leacul de “leşie”  –  pledează pentru această interpretare. Baba de-aici nu poate fi decât una dintre ipostazierile Irinucăi (care ipostaziere se va contopi, simbolico-mitic, cu cea a Nastasiei-Bătrâna Vremii). Ce este altceva leşia, decât rezultatul fierberii, cu apă, a cenuşii de lemn? Lemnul Focului  –  cheamă Piatra Focului[41]. Piatra Filosofală.

Momentul descoperirii Pietrei Filosofale, deci Revelaţia Divinităţii, este regizată conform Bibliei: cei doi (de fapt, cum am mai spus, Nică şi Dumitru sunt două ipostaze ale aceluiaşi catehumen, ales pentru încercările, în vederea succesiunii la rangul de Rex et Pontifex) se manifestă precum “zidarii nebuni”, din parabola biblică. Deşi semnele divine se înmulţesc (muntele, pârâul alb ca laptele  –  ipostaze ale Templului Cosmic şi a Scării Divine Proptite de Cer, precum  şi a îndemnului la lustraţie perfectă, întru Ritualul Templului-Munte) – cei orbiţi/activaţi  de demon (“ne pune dracul”) “urnesc o stâncă din locul ei”  –  adică, dispreţuiesc harul Ajungerii la Cer, ca pisc/epuizare al încercărilor   –  şi prăbuşesc stânca în apă: abia prin prăbuşire, STÂNCA îşi dovedeşte atributul de Piatră Filosofală, pentru încheierea bolţii Templului Fiiţei Supra-Umane: “”săltând tot mai sus de un stat de om”. Mai mult, Piatra atacă/asaltează nu doar bordeiul/cuptorul alchimic (unde se isprăvise faza nigrido ) –  ci atacă însăşi esenţa Răului infiltrat: loveşte Treimea pe Dos. Dacă cei doi ar fi fost pregătiţi spiritual pentru liturghia Pietrei Filosofale  –  era ucis Ţapul-Masculul Cosmic Advers lui Dumnezeu (numit şi Satana…)  –  şi s-ar fi deschis cerurile, pentru Judecata din Urmă şi pentru întemeierea Cetăţii Noului Ierusalim. Aşa, efectul este minim şi aparent-emergent, nu imergent/esenţial: “o capră ruptă bucăţi”  – rămân Capra Cealaltă şi cu Ţapul Cosmic, să înmulţească Răul Lumii.

Deşi cei doi fug  –  evident, întâi spre Turnul Fulgerelor-BORCA!  – Irinuca este prezentă, căci operaţiunea alchimică nu s-a isprăvit, revelaţia n-a durat  –  mai mult a înspăimântat, decâ a influenţat/convins spiritual(cu toate că manifestarea Pietrei, în contact cu apa, este una dintre imergenţele Focului-Fulger Divin  –  fieberea-clocotirea purificatoare/transfiguratoare: “şi se duse drept în Bistriţă [n.n.: Apa Repedelui, adică a Fulgerului!] , de clocotea apa!”): “eram cu gheaţa-n spate, de frică”. Gheaţa este ipostaza cristalină a Apei Lustrale

Din “clocotul” Pietrei Filosofale, chiar dacă depăşind capacităţile actuale de revelaţie ale Dublei Ipostaze (Ambiguitatea lui Nică urmează, se pare, linia spaţiului de iniţiere  –  precum şi a Irinucăi, respectiv ambiguitatea Irinuca-Nastasia)  –  se produce PRIMĂVARA COSMICĂ PARADISIACĂ –  alungând, cel puţin aparent, iarna încercărilor infernale (adică, de la Capătul de Jos al Axei Polare): “duminica de Florii”, “ o zi frumoasă”(paradisiacă  –  şi, de aceea, bizară pentru încă neiniţiaţi: “plăieşii spuneau că n-au mai apucat aşa primăvară devreme de când îs ei”), “eu cu Dumitru (n.n.:ipostazele catehumenului)  strângeam viorele şi tporaşi de pe lângă plaiu, şi mergeam zburdând şi hârjonindu-ne”. Uitarea este permisă catehumenului  –  dar nu şi Maestrului, chiar dacă ocultat deplin: urmau fazele alchimice rubedo şi albedo  –  şi, de aceea, furiile hibernal/demonice par a se dezlănţui din nou  –  de fapt, scopul operaţiunii ne spune că este cu totul altceva, decât re-aflarea în zona Treimii pe Dos (deşi nu trebuie exclusă deloc acţiunea acestei Treimi pe Dos  –  căci aşa se fac şi Cosmosul, şi Fiinţa Umană  –  prin confraternitatea demiurgică a contrariilor  –  “coincidentia oppositorum”):

1-rubedo-“rumenirea”-înroşirea în cuptorul alchimic-cosmic (faza intermediară a procesului alchimic), în zona Şarpelui-Covrigirii (Ouroborosul) şi în zona Bradului-Axa Cosmică: “ne-am covrigit împrejurul focului; şi deasupra ninsoare(n.n.: Mercurul şi Sulful, solidul şi lichidul, instabilul şi stabilul, în luptă), dedesubt udeală (n.n.: a sângelui, care trebuie, în finalul operaţiunii alchimie, să devină VITRIOL); pe-o parte îngheţai, pe una te frigeai, ca la locul acela (n.n.: deci, ne aflăm tot în Cuptorul Alchimic  –  singurul LOC, în procesul transgresării alchimice). Şi tot chinuindu-ne aşa, era să ne pască alt păcat: cât pe ce să ne toropească bradul aprins(…). Pesemne blăstemul Irinucăi ne ajunsese”. Nu “blăstem”, ci restul Logos-ului (Auto)Demiurgic…

2-ultima fază a procesului alchimic, albedo, se va produce exact în Centrul de Foc al Cosmosului-Spirit: la Pipirig, prin ipostazierea emergentă (în sfârşit!) a Irinucăi: Nastasia-Bunica Nemuririi, Bătrâna Cosmică, altă ipostază a Smaraldului REGENERĂRII: ea, Nastasia, prin Focul Bucuriei (Bocet pe Dos, pentru a restabili “direcţionarea” corectă a Treimii  –  ÎN SUS!)  – după ce îi (îl)“hrăneşte”  cu amrita[42]ori cu soma[43] (“ne-a dat de mâncare tot ce avea mai bun şi ne-a îndopat bine”)  – îi(îl) unge cu “dohot de mesteacăn” din ulciorul-barzaq –  de fapt, cu Jarul Alb-Mir  –  îi(îl) trece, astfel, prin ultima poartă – şi, în sfârşit, urmează Învierea a Doua  –  ADEVĂRATA ÎNVIERE, trezirea şarpelui KUNDALINI şi poziţionarea lui pe Vârful Cozii. Cimilitura din finalul părţii I a Amintirilor: pe fetele “mai drăcoase”(cu reziduuri-rememorări, din zona infernală a probelor iniţiatice) “le-a pufnit râsul (n.n.: este expresia bucuriei primirii catehumenului, în rândul iniţiaţilor!  – “ŞI AU ÎNCEPUT A ZICE: <<Tunsul felegunsul, tunsul felegunsul, cânii după dânsul!>>” . Imaginea care a provocat “râsul” este nu a capului tuns chilug, ci a Capului, de data aceasta, identificat, ÎN MOD REAL, cu Soarele! Cel ce a fost “fefeleg”-zdrenţăros  –  adică “sărman”, în sensul eminescian (Sărmanul Dionis), de faqr  –  este, acum, UNSUL  –  adică, Alesul şi Sfinţitul. Iar prin acţiunea “Câinilor” (de fapt, ipostazierea Lupului Fenrir traco-gotic)  –  fostul catehumen devine şi PurificatulMântuitul şi Mântuitorul, totodată. Regeneratul Deplin. Omul Primordial. Cel care a aflat, prin Revelaţie adevărată şi deplină, Piatra Filosofală[44].

prof. dr. Adrian Botez

***

 

SFADA ZEILOR ŞI RĂZBOIUL DE ŢESUT

Nică-Nimică şi Nike-Victorie   –  aceeaşi persoană mitică! –  se naşte, treptat, din Sfada Zeilor  –  zei cu apareţă parentală : Smaranda (Preoteasa Smaraldului, paredră a lui Ciubăr Vodă)  –  şi Ştefan-Încoronatul (Rex).  Războiul parental demiurgic are, ca expresie simbolic-cosmică, cu efect demiurgic şidestinal: RĂZBOIUL DE ŢESUT. Să spunem de la început, ceea ce V.Lovinescu afirmă cu tărie, în toate textele sale iniţiatice: “Sfada Zeilor” este, de fapt, premiza principală a realizării MARII OPERE ALCHIMICE: lupta dintre Sulful Solar şi Mercurul Lunar  –  primul, identificabill cu Ştefan-Încoronatul , iar al doilea, cu Smaranda-Smaraldului-Păzitoarea Graalului. Lupta “Vulturilor şi Leului “ duce la “realizarea Materiei prime polarizate(…) de unde va ieşi Piatra”[45]  –  evident, suprema victorie spirituală: Piatra Filosofală, ajungerea la cunoaşterea intimă a Divinităţii  – de fapt, a conjugării forţelor spirituale umane cu cele divine, întru demiurgia continuă.

Numai Războiul naşte Pacea  – re-cunoaşterea paradisiacă. Destinul, ca tramă cosmică şi, în acelaşi timp, ca Operă Alchimică  –  se creează “în vuietul vatalelor”  –  în vuietul Logos-ului care îşi caută identitatea sacrală. “Slăvitul de leneş”, contemplativul care, când doarme, nu cere demâncare, iar dacă se scoală, nu mai aşteaptă să-i deie alţii – se naşte între iţa de sus şi iţa de jos  –  aşteptând să fie străpuns de SUVEICA-AXUL LUMII  –  şi ROTIREA (ÎNFĂŞURAREA) TIMPULUI, în jurul AXULUI LUMII. Contemplativul Ceresc, Bothisattwa  – doarme scăldat în amrita-hrana nemuririi (ambrozia olimpiană europeană). Dacă se scoală  –  condiţionarea ţinând de circumstanţe cosmice (dacă e nevoie să se trezească din Vârful Muntelui  –  simbolizând controlul dharmei, a legii cereşti, funcţionând în lume  –  atunci pogoară pentru a restabili ORDINEA-LOGOS  –  în calitatea dublă de Rege-Mag, Rex et Pontifex:  n-are ce aştepta să-i dea alţii  –  căci doar el avea ce să dea altora  –  supuşilor săi, conduşilor săi, din punct de vedere spiritual  –  mai exact, să re-impună: DHARMA, legea, ordinea universală, Logos-ul).

Dar în jurul Muntelui-Axă a Lumii, pentru a exista Muntele Lumii (Meru)  –  se stârneşte şi pluteşte Vârtejul Cosmic  –  “vuietul vatalelor”: HORA este hieroglifa Soarelui (SOARELE – ca fiind Vârful vizibil al Muntelui Meru)  –  iar SUVEICA este hieroglifa Războiului de Ţesut Destine, în fenomenalitate  –  iar prin învârtejirea ei săgetătoare (de fapt, rotirea ţeviei/ţevilor, adică a papiotei interioare Suveicii), care străbate şi ordonează, de la un cap la altul, impunând ORDINEA FIRELOR  –  SUVEICA transgresează destinele fenomenale în dharma universală. SUVEICA este suportul determinativ al HOREI  –  aşa cum RĂZBOIUL (de ţesut) şi SFADA ZEILOR parentali sunt suportul determinativ al hieroglifei păcii victorioase a Spiritului, în loja iohanică: rangul iniţiatic, Treaptă a Lumii Spirituale, de NICĂ (DE LA PUNCTUL ABSTRACT-nimica, DAR ŞI DE LA NUMELE Victoriei Spirituale-NIKE).

*

a – RĂZBOIUL DE ŢESUT

                   Există un registru tradiţional, în care etnologii nu au produs, încă, materiale documentare suficiente  –  şi, cu atât mai puţin, interpretări tradiţionale cosmologice. Este vorba de “meseriile” tradiţionale româneşti (de fapt, RITUALURI SUBTILE)  –  de descrierea, din punct de vedere al cosmologiei tradiţionale, a construcţiei-alcătuirii “instalaţiilor de producţie”  tradiţionale  –  şi de evidenţierea substratului cosmologic şi de ştiinţă sacră  –  de care sunt “îmbibate” aceste alcătuiri. Nimic, din ceea ce alcătuieşte-întocmeşte MÂNA TRADIŢIONALĂ (ca şi MÂNA DEMIURGICĂ) nu iese înafara economiei cosmice, înafara RITUALULUI  – cosmogonic sau soteriologic; nimic nu e făcut-întocmit fără un rost profund. Fără o ROSTUIRE profundă (spunem aceasta, pentru a implica şi aspectul dinamicii întocmelilor MÂINII TRADIŢIONALE).

V.Lovinescu încearcă să schiţeze, foarte sumar, din păcate, în volumul Mitul sfâşiat [46]METAFIZICA GESTULUI. Încercarea este absolut salutară  –  dar, din păcate, nu este dusă (nici pe departe) la capăt. Printre alte scuze (obiective) pe care le are V.Lovinescu, una este că nici René Guénon, maestrul său spiritual (unul dintre ei, de fapt) nu a făcut decât să promită şi niciodată să structureze în cadrul verbului  –  un studiu despre metafizica gestului[47].

“Credem că pe ghergheful Vortexului sferic universal, proiecţia plană a lui, s-ar putea încerca o lămurire a nedumeririlor problemei, mai ales a principalei chestiuni metafizice implicate, natura fazei intermediare dintre acţiune şi reacţiune (s.n.). Guenon descrie acest Vortex ca desfăşurare a unei mase vibratorii, compusă din mişcări ondulatorii în întinderea cu trei  dimensiuni(…) Metafizica Gestului nu este adăugată, ci descoperită (s.n.) (…). Un triunghi şi un pătrat de o egală întindere sunt echivalente, dar nu identice, pentru că le deosebesc două lucruri fundamentale: poziţia  şi forma, care, în lumea noastră, este NUMA, adică Numele, element pur calitativ; şi atunci orice lucru din lumea noastră este RUPA, adică Materia transfigurată, qualificată de Forma şi de Nama, nu simbolic, ci existenţial, prin organicitatea ei. După părerea noastră, aici găsim baza doctrinei Metafizicii Gestului. Prin interiorizare şi concentrare, psihicul cel mai inert capătă aripi de cal năzdrăvan, care s-a hrănit cu jăratic. Orice obiect sensibil este, de fapt, invizibil în realitatea lui ascunsă, pentru că nu-i vedem  –  nu numai cauza primară, dar nici cauza secundară.

Repetăm ceea ce-am spus mai sus: realitatea gestului este metafizică, dar trebuie redescoperită cu alţi ochi decât cei de carne, ca şi continentele noi, care existau înainte de descoperirea lor.

Gestul crucii este spaţial, deci sensibil. În realitate, nu-i vedem decât reziduurile, căci adevărata cruce se naşte şi este condiţionată de tangentele care ating invizibil fiecare punct al ei(…).

Trebuie accentuat într-una că Sferoidul ar fi o masă amorfă, un haos de puncte discontinui, la o distanţă infinitezimală unul de altul, materie primă în sensul complet al cuvântului, dacă n-ar fi brăzdată de către Unicitate, prin tendinţe în diverse direcţii, nici una asemănătoare cu cealaltă. El devine astfel Cosmos, Vortex vibratoriu, câmp de forţe, care conduce orice posibilitate la propria-i desăvârşire, la Tao. Această scurgere infinită constituie Gestul Metafizic prin excelenţă; că o ştim sau nu, cu toţii, de la ceea ce numim noi naştere şi moarte, împlinim acest gest metafizic superlativ”.

Acesta este şi cazul a ceea ce numim OBIECTUL METAFIZIC RĂZBOI DE ŢESUT –  şi Gestul Metafizic al ŢESERII. Obiectul şi Gestul, în dinamica Ritualului Cosmic  –  se confundă, în momentul transcenderii semnificaţiei lor.

În definitiv: război între cine şi cine  –  şi de ce, cu ce finalitate ultimă, ocultă?

Avem obiectul care poate fi analizat secvenţial: un război de ţesut este alcătuit din următoarele elemente, cărora le vom decrie şi funcţionarea/funcţionalitatea:

a-două suluri  –  unul de pe care se derulează urzeala şi unul pe care se rulează urzeala;

b-două cadre (metalice sau de lemn), dreptunghiulare, care coţin iţele  –  adică nişte opturi, nişte laţuri interpuse, de jos către sus şi de sus către jos:

888888888888888888888888888888888888888888888888888888888888888888888888888888888888888888888

c-de pe sulul de sus sunt trimise, prin intersecţiile iţelor, firele de urzeală: prin mişcarea alternativă a cadrelor cu iţe (sus-jos, jos-sus  –  adică, atunci când primul cadru este tras, cu o pedală, în jos, celălalt rămâne sus  –  şi invers)  –  se creează un spaţiu între firele de urzeală;

d-prin acest spaţiu, este aruncată, cu mâna, SUVEICA, dintr-o parte în alta a stativelor: SUVEICA(de forma Peştelui, deci fuziformă) conţine, în interior, ŢEVIA (papiota sau mosorul cu FIRUL DE LÂNĂ);

e-firul de lână trece alternativ, de la stânga la dreapta, respectiv de la dreapta la stânga, prin spaţiul dintre firele de urzeală, distanţate TOT alternativ, prin pedalele de la cele două cadrane/cadre;

f-de fiecare dată când firul este aruncat printre firele de urzeală, intervine un al treilea cadru, de obicei de lemn, şi anume VATALA, care este dotată cu un PIEPTENE în poziţie verticală (în funcţie de iţe, pe care le ordonează-piaptănă): VATALA bate firul aruncat de SUVEICĂ în cilindrul(sulul) din faţă, unde, astfel, se realizează, fir după fir, aruncat de SUVEICĂ printre iţe şi bătut de VATALĂ  –  ŢESĂTURA DUBLU ONDULATORIE (căci, când iţa I e sus şi iţa II jos, firul se ridică pe iţa I şi e liber la nivelul iţei II; apoi, când se inversează mişcarea cadranelor cu iţe  –  firul se lasă liber pe iţa I şi se ridică pe iţa II  – ş.a.m.d.). Astfel, prin alternanţa ridicării cadranelor/cadrelor cu iţe şi bătaia VATALEI  –  acolo unde era GOL (PENIA-lipsă) urmează PLINUL(POROS-plenitudine)   –  acolo unde era PLIN(POROS), urmează GOLUL(PENIA). Succesiunea de plin şi gol (alternative) se propagă dublu axial  –  pe lungimea şi pe lăţimea pânzei.

Mai este de remarcat că în cele două zone principale  –  (I-zona dintre cele două cadre cu iţe, şi II-zona dintre cadrul I cu iţe şi sulul pe care se rulează iţele şi “se prinde gura pânzei”)  –  se obţin DOUĂ ÎNCRUCIŞĂRI ALE IŢELOR  –  câte una pentru fiecare dintre cele două zone.

Aceasta este partea SENSIBILĂ a OBIECTULUI şi a FUNCŢIONĂRII LUI FENOMENALE. Dar care este substratul metafizic al GESTUALITĂŢII TRADIŢIONALE (am făcut remarca, mai sus, că Obiect şi Gest, în dinamica Ritualului Cosmic  –  se confundă)? Căci, cum afirma, pe bună dreptate V.Lovinescu: “Metafizica gestului nu este adăugată, ci descoperită”. Să încercăm să surprindem Gestul în Transfigurarea Lui Metafizică, deci:

I-În primul rând, este un război demiurgic: ceea ce nu era (sau nu însemna–  există şi înseamnă, prin Războiul Ţeserii. Fără-rostul capătă rost  –  după ce nefiinţa a fost înfrântă de efortul demiurgic al impunerii stării de fiinţă.

II-În al doilea rând, este o confruntare pentru ordonarea haosului: o confruntare cu finalitate cosmogonică. E o Manvantara  –  o stare fiinţială dominată de MANU-legislatorul (nume care, la romani, a fost NUMA  – de la nomos=lege). Legiferarea nu se face asupra Neantului  –  ci asupra a ceea ce Neantul conţinea (ca pasivitate şi lipsă de Logos-înfinţător)  –  dar nu-i aparţinea de drept (prin natură), ci doar de fapt (ca impunere): e vorba de FIRELE SORŢII  –  de viaţă. Legiferarea, deci, este simultană cu cosmogonia: nu se domesticesc Nimicul sau Neantul  –  ci, împreună, pornesc ofensiva asupra Nimicului şi Neantului (spre a le reda calitatea de Centru Demiurgic): IŢELE URZELII (scheletul-proiectul divin, PENTRU VIITOAREA ŢESERE A DRAMEI COSMICE), SUVEICA  –  (adică Orientarea Firului Vieţii, prin voinţă umană) şi PIEPTENELE VATALEI, care impune o realitate sensibilă, care realitate sensibilă, vorba lui V.Lovinescu, este doar “reziduu” al deja constituitei lumi-ordini: impune evidenţa numelui şi formei de ţesătură a SORŢILOR LUMII (umane sau cosmice  –  totuna). Dar Numa-Rupa fuseseră (deja!)în proiect  –  acum nu sunt decât confirmate fenomenal. De aceea Nică a fost poreclit “ION TORCĂLĂU, cum îi zicea unui ţigan din Vânători”: pentru că ţiganul-negru era Maestrul Ocult  –  care dezvolta relaţii suprasensibile, metafizice, simpatetice, cu Nică, determinând abilitatea sa sensibilă, Metafizic, care capătă, în emergenţă, Numa-Rupa ION-TORCĂLĂU.  Adică, Torcătorul de Soartă, “gherghef al Vortexului sferic universal”, suport pentru ŢESĂTURĂ  –  întocmirea vizibilă, emergentă, a Lumii. Firele toarse poartă în ele voinţă şi sens, direcţie a vieţii  –  şi poartă moarte. De aceea, Nică”Torcalău” scoate din sânul Măriucăi Sâncului un şoarece  – de fapt, scoate şi ţine, cu toată MÂNA şi cu toată răspunderea Gestului Metafizic  –  ŞARPELE LUCIFERIC, pe care i-l smulge EVEI  –  pentru a rămâne MARIA: Bărbatul Torcător este Iniţiatul Cristic, care preia cei doi X, cele două feţe ale lui Ianus-Hristos(“X” fiind iniţiala lui Hristos):  Răul şi Binele, Viaţa şi Moartea. Bărbatul Torcător (Bărbatul Moiră/Parcă), fiind iniţiat, deci asumându-şi cosmosul şi, implicit, demiurgia  – va considera o stupiditate să dea vina pe Femeie, pentru Răul din Lume. Iniţiatul trebuie să domine şi să echilibreze Răul  –  trebuie să însemne, în acelaşi timp, IŢE DIVINE şi FIR UMAN  –  PIEPTENE DIVIN şi SUVEICĂ-IMPULS UMAN. Smulgând şi stăpânind Şarpele  –  Bărbatul Torcător se va răstigni ca Şarpe  –  adică aparentă. ŢIGANUL-MAESTRU este din Vînători-Heliopolis[48]: el îi dă lui Nică lumina ocultă a Gestului va aduce Mântuirea tocmai prin înţelegerea misticii legături dintre Rău şi Bine  –  şi se va constitui pe sine însuşi în Antidotul Împăcării Mântuitoare dintre Bine şi Rău (ca porniri umane, de fapt, care trebuie stăpânite, coordonate, spre finalitatea soteriologică, a transcenderii). ION TORCĂLĂU este, întrucâtva, MOISE  –  cel care poate să folosească  ŞARPELE ca TOIAG  –  Axis Mundi, Izvorâtor Al Vieţii(Apă Vie) şi, totodată,  Aducător al Plăgilor Mortale (în Egipt  – sugerând schimbarea, cel puţin potenţială, a Centrului Spiritual al Iniţierii). Numai că, fiind Iniţiat, el ştie că ŞTIINŢA SACRĂ trebuie nu doar învăţată şi ştiută  –  ci şi PLĂTITĂ METAFIZIC, prin statutul ontologic al propriei fiinţe. Un iniţiat n-are dreptul să-şi spună astfel, decât dacă este, efectiv, ALTFEL (la modul demiurgic) decât ceilalţi.  Folosindu-se de Ştiinţa Sacră, chiar dacă în folosul propriului popor, Moise va pierde dreptul la AŞEZAREA EFECTIVĂ în Pământul Făgăduinţei: el doar îl va vedea, în proiecţia metafizică (în propriul interior).

Aşa şi ION TORCALĂU: el nu este teiul, copac al dragostei  –  ci VALUL DE TEI, “aruncat între femei”. El se va rostogoli, sferoidal, în zona Prakrti (Materia), aducând sinusoida propriei personalităţi. Va vedea “picioruşele cele mândre ale unor fete”, “cum se joacă cu ele apa”: el vede PROIECTUL-URMA ZÂNELOR (“picioruşul Jocului” ). Dar atât.  Nu Fiinţa Integral Jucătoare. Îi este interzisă crima profanatoare asupra zânelor, de a le vedea în corporalitatea lor întreagă. Ce fel şi în ce anume iniţiat ar fi cel care ar “beneficia de” (adică: “s-ar cufunda/înfunda în”) corporalitatea fizică, în borboros, în Prakrti nediferenţiată?

Foarte interesant este că Ion Creangă strecoară aici încă o dovadă că ceea ce scrie nu e ceva profan, ci este anamneză a stării paradisiace (dhikr), cu  scopul de a exorciza lumea până la a auzi “muzica sferelor”.:

“Şi, scurtă vorbă, unde erau trei, eu eram al patrulea.”

Ei, drăcie! Păi, de obicei, se spune altfel: “Unde erau doi, eu eram al treilea!”

Da. Aşa spunem noi, oameni ai lumii profane, fără responsabilitate sacrală (sau, cel puţin, atât de inconştienţi şi laşi încât nu suntem în stare să concepem că am avea ŞI o responsabilitate sacrală, deasupra stării noastre de “zgâială”, penibilă şi inutilă, la lumea din jurul nostru…).

Ion Creangă, însă, din moment ce creează un dhikr, rememorează starea sacrală, ca responsabilitate sacrală. Şi care este responsabilitatea sacrală, oare, a lui Ion Creangă? Am discutat despre ea, dacă nu suficient de argumentat (căci noi nu suntem Stăpânii Bibliotecilor lui Dumnezeu  –  şi, de aceea,  nu doar scriem, ci ŞI lucruri îngereşti  ne revelăm –  pe care, eventual, să le scuipe oamenii…), cel puţin suficient de insistent: loja iohanică are 3+1 membri. Deci, traducem noi (şi, de data aceasta, nu există, sperăm, nici un argument serios spre a fi contrazişi): “Acolo unde era Aminul, Maestrul Cristic şi cei doi tovarăşi (care sunt mădulare oculte ale fiinţei mele spirituale)  –  acolo trebuie să fie Crucea Mea: eu eram al patrulea, pentru ca loja iohanică să repete, în eternitate, gestul soteriologic al lui Iisus Hristos: CRUCIFICAREA PENTRU ÎNVIEREA-MÂNTUIRE.

Unde erau TREI BRAŢE orientate ale Crucii, eu mă simţeam ( spiritual) şi mă simţeam responsabil (tot spiritual) să împlinesc simbolul  –  prin CALVARUL, dar şi prin VIZIONARISMUL MEU SONOR(dhikr-ul).”

Ceea ce spunem aici nu este o aberaţie, decât pentru cei nechibzuiţi şi nici măcar minim iniţiaţi într-o religie (oricare ar fi ea): în lumea “cealaltă “ (spirituală), nu există o deosebire între “zonele spirituale” ale aceleiaşi fiinţe. Or, o anamneză fiind, în esenţă, “revederea” recapitulativă a Spiritului Reîncarnat (şi nu neapărat a trupurilor reîncarnării)  –  înseamnă, esenţial, recuperarea stării paradisiace de Unicitate şi Unitate.

*

De fapt, romanul (evident, “roman” iniţiatic, ca notaţie, cât mai precisă, a unei anamneze – anamneza investirii ca Rex  et  Pontifex, Monarh Ascuns) debutează clar sub semnul dublu al HOREI şi al RĂZBOIULUI DE ŢESUT  –  al paradisului proiectiv şi proiectat  – şi al conştientizării eforturilor iniţiatice pentru recuperarea stării paradisiace:

“Sat (…) cu flăcăi voinici şi fete mândre, care ştiau a învârti hora, dar şi suveica, de vuia satul de vatale în toate părţile”(s.n.).

De remarcat că efectul descrierii este unul predominant sonor (secreează chiar aliteraţia: “vuia de […]vatale)  –  ca REZULTAT doar al unor desfăşurări vizuale: HORA şi SUVEICA se învârtesc  –  dar concomitenţa învârtirii lor (şi ea demnă de a fi pusă în discuţie) produce rezultatul exploziv, al vuietului-efect al exploziei unei confruntări. ÎNTEMEIEREA (sat vechi, răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului) are, ca expresie, CONFRUNTAREA SONORĂ, sau are ca rezultat CONFRUNTAREA SONORĂ. Şi dacă întemeiere-temei înseamnă, simultan, sonoritate  –  nu poate  fi decât TEMEIUL SUNETULUI, SUNETUL PRIMORDIAL –PARAŞABDA.

Când Miron Pompiliu, cam supeficial, îşi permite o “inovaţie” în textul original  –  Creangă se zbârleşte. Iată textul în ediţia Miron Pompiliu: “fete mândre, care pe lângă horă, ştiau a învârti şi suveica”. Miron Pompiliu trebuie să fi fost un individ abulic, cu un dezvoltat “bun-simţ” comun, exclusiv profan, al mediocrităţii exasperante. El aplica logica profană/profanatoare  –  corectându-l pe Maestrul Paraşabdei  – care-l atacă neîntârziat: “Aşa a găsit cu cale domnul de la Beşchechemet (n.n.: aluzie la originea ardelenească a lui M.Pompiliu) să-mi sucească(…)” etc.

E clar. HORA şi SUVEICA sunt simboluri ale ACELEIAŞI PARADIGME MITICE  –  şi nu ai dreptul moral să le diferenţiezi: “pe lângă”  –  de parcă ar exista priorităţi într-un mit. Mitul este sferoid  –  pars pro toto. Mitul are aspecte ale manifestării unitare –  iar nu diferenţieri semantice ale simbolurilor. HORA şi SUVEICA sunt, evident, două aspecte ale aceleiaşi realităţi: INIŢIEREA ÎNTRU DIVINITATE. Iniţierea întru devenirea fiinţei  –  ca fiinţă divină, supra-eu divin  –  care încremeneşte ek-static. HORA este cercul, SUVEICA este cercul reluat pe Axa Polară: SPIRALA. E absurd să tratezi Cercul de parcă n-ar fi parte a Spiralei, iar Spirala de parcă n-ar fi reiterare circulară. Pe/spre ierarhii celeste.

Dar de ce satul HUMEI ARSE vuieşte de vatale în toate părţile (adică, SFEROIDAL!)? Care sunt confruntările?  –  din moment ce, pe suportul lor, iţele sunt simboluri ale INFINITULUI DEMIURGIC (“opturi”  pe verticala Axei Polare)  –  ca şi MITUL?

Păi  –  fie doar confruntarea întru găsirea (reciprocă) a FECIORILOR MÂNDRI (Feţi Frumoşi solari, evident!) şi FETELOR MÂNDRE[49] (Iane Sânziene, lunare, evident!)  –  şi tot armarca un RĂZBOI al ŢESERII COSMOSULUI, pe structura iţelor conjugale (de fapt, a hierogamiilor!):  Soare-Lună[50]  –  aduse la conştiinţa necesităţii conjugării lor efective, ca aştri luminători ai acestei lumi (şi nu ai altora…)  –  de către VATALA-DUMNEZEU  –  sau dharma (legea universală, nomos-ul roman etc.). Ce, e aşa uşor să-I “sileşti” pe doi îndrăgostiţi celeşti să se “înjuge”, ca BOURI COSMICI, la CARUL LUMII? Căci, în definitiv, rezultatul final al VUIETULUI VATALELOR (ca expresie contrastivă, de confruntare cosmică, în cadrul dhikr-ului unitar, re-creat de Paraşabda lui Ion Creangă)  –  sunt două “smârţoage” albe (neapărat albe, ca în semi-dhikr-ul Moş Nichifor Coţcariul)  ale lui Luca Moşneagul  –  “cai vlăguiţi din cale-afară, şi ogârjiţi ca nişte mâţi de cei leşinaţi, nu zmei, cum zicea mama”… Dar SMARALDUL GRAALULUI ştia ce zicea, căci era Marea Preoteasă a Graalului (în funcţiune!): “smârţoagele” erau ocultele iepe ale lui NIKE-PHOROS (“Alba-nainte, alba la roate! / Oiştea goală pe de-o parte!/Hii! Opt-un cal, că nu-s departe Galaţii, hii!”  –  care trebuie să se conjuge cumva, prin cifra 8 (opt ), şi cu IŢELE  RĂZBOIULUI DE ŢESUT AL LUMII  –  şi cu alt cântec magic al alter ego-ului taumaturgic al lui Ion Creangă  –  cf. Moş Nichifor Coţcariul:

“Când cu baba m-am luat,/Opt (s.n.)ibovnice-am aflat, / Trei neveste cu bărbat/ Şi cinci fete dintr-un sat”.

Alba la roate  –  om şti noi poate şi ne-om pricepe că e astrul care se roteşte (şi ne roteşte soarta, prin FEMEIE  –  Evă sau Marie): LUNA. Atunci, “Alba-nainte” să fie Soarele? Dar de ce “oiştea goală  pe de-o parte”  –  nu că e goală, ci că AŞA TREBUIE SĂ FIE: goală pe de-o parte?!  Probabil că sunt trei iepe, dintre care una este/trebuie să fie  invizibilă, pentru un ARMĂSAR INVIZIBIL (yin-ul îşi cere yang-ul!): la Carul Lumii, condus spre Victoria Iniţiatică, de către Nike-Phoros  –  sunt înhămaţi: LUNA+IAPA EFECTIVĂ+SOARELE VIZIBIL (CALUL EFECTIV)  –  şi SOARELE INVIZIBIL (arheul ecvestru, CARE ÎNSĂMÂNŢEAZĂ IEPELE STELARE  –  Monarhul Ascuns-Mikaël al Cerului, în ipostază ecvestră: Luceafărul-Soare Negru).

Vedem şi mai jos: “Trei neveste cu bărbat” – care corespund, în plan UMAN, terestru-profan, triadei duble, iepe-armăsari, din planul sacral-celest. “Golul” (până la patru sau şase, ca perechi mistice) – este aşteptarea BĂRBATULUI CELEST  –  nu a bărbaţilor profani…

E foarte dificil să “ghicim” restul până la 8 (opt): “cinci fete dintr-un sat”. Probabil  –  sau, cine ştie: fără doar şi poate!  –  SATUL e Lumea, sau măcar Buricul Pământului. Şi acesta este HUMULEŞTIUL. Şi Buricul Sonor (Paraşabda) al Buricului Lumii este Ion Creangă-Arheul Narativ (responsabilul dhikr-ului). Şi aici, acceptăm sugestia lui V.Lovinescu (“că poate tot ne-o folosi la ceva”, ca-n Povestea lui Harap-Alb) – conform căreia CREANGĂ se zice, pe româneşte, RAM  –  şi Rama şi cu Vishnu, în mitologia indiană, la rândul lor, au ca paredri feminini: “cinci fete”-zeiţe…[51]

În orice caz, atât V.Lovinescu, cât şi R.Guénon – sunt de acord că G este simbolul (hieroglifa) lui Dumnezeu (a se vedea Good, Got, Graal etc.)[52]. În concluzie, GALAŢII nu indică, aici, un oraş  – ci o iniţială-blazon divin. Şi atunci, în jurul Carului Lumii gravitează toate simbolurile celeste care-l confirmă, în calitatea pe care o are  –  CAR SACRU, hieroglifă a Cosmosului Divin.

Şi o altă concluzie: Paraşabda lui Ion Creangă are la un capăt al Osiei Lumii Lunar-Divine: VATALELE  –  la celălalt capăt Soarele şi Luna, înhămaţi la  Carul  Lumii de Lumină al lui LUKA-Lumina  Divină Activă. Iar la mijloc, după atâta “bătaie” a vatalelor în firele sorţii: ŢESĂTURA LUMII, CU SORŢILE OCULTE ALE FIINŢĂRII.

*

Rezumând: Cadrul Sacru al Războiului(de Ţesut): Carul Lumii. Alternanţele: Soare-Lună, Masculin-Feminin, Bine-Rău etc. Iţele  –  Proiectul Divin; Vatalele: Voinţa Divină (ordonatoare prin Pieptene); Suveica: voinţa Iniţiatului  –  sau teandria[53]       –  de a se conjuga cu voinţa divină emergentă a Firului Sorţii. Sau Hristos-Peştele (Suveica): Dumnezeu şi Om, totodată. De aceea, şi cele două X-uri ale iţelor…

ŢESĂTURA FINALĂ: Emergenţa Sorţii Lumii.

Imergenţa Sorţii Lumii: Arheul Războiului  –  RĂZBOIUL DE ŢESUT  –  anonim, dintr-un colţ de Şopron  –  sau, altfel zis : Paraşabda-Amintiri din copilărie, dhikr-ul secret al Boţului de Humă…

*

Să-i vedem acum , mai îndeaproape, pe Zeii Războiului de Ţesut:

a-la care Nică trebuia să facă ţevi –  curios, făcutul ţevilor pentru suveică este asociat/identificat, la modul mitologic, cu legănatul copilului: Nică trebuia, deci, în interiorul Peştelui-Suveică, să creeze NAVĂ şi drum pentru NAVA-ARCĂ a germenului vieţii cosmice: să devină, deci, SUBSTITUTUL MAMEI-SMARALD, Păzitor al Graalului; să devină Preot al Apelor Diluviului/Oceanului Originar (pentru înnoirea/mântuirea Lumilor). Şi, contra părerii generale, Nică TOCMAI ASTA ŞI FACE  –  căci ar fi fost absurd ca el, ION TORCALĂU, Ion al Toarcerii Firului Vieţii  –  să refuze să fie Preotul Apelor Vieţii. Nică se va duce la APĂ-BALTĂ – nu doar pentru legănatul arcei-copil, ci pentru exorcizarea apelor pe care pluteşte leagănul-arcă-copil. Descântecul de exorcizare l-a explicat V.Lovinescu în Mitul sfâşiat[54] – şi vom rezuma explicaţia, ceva mai târziu[55]. ŢEAVA (sau ţevia, papiota cu aţa-fir al vieţii) este ascunsă în Peştele-Suveică, este ascunsă, deci, în Apele Universale. A face ţevi înseamnă, deci, să ajungi la Miezul apelor universale  –  pe care Miez să-l controlezi, prin exorcizare. De aceea, urmarea actului sacerdotal, implicit sub ocrotirea Preotesei Smaraldului-Graal (un fel de “Spânu” feminin  –  piatra de încercare a iniţiatului=Maestru, Conducător-Supraveghetor al Probelor)  –  cea care-i ia hainele (adică îl descojeşte de keliphot-urile unei existenţe anterioare)  – pentru ca Nică să oficieze Ritualul Regresiei spre Originar-Copil al Lumii=Adam Protogonos – are, ca ca finalitate, angajarea lumii în găsirea pietrei aruncate în baltă (balta – ca stagnare, opusă “Bistriţei”/Repedei-procesul rapid-dinamic-ameţitor-năucitor, din lumea fenomenală)  –  să nu uităm episodul cu Irinuca şi azvârlirea, “în Bistriţă”, a Pietrei din Vârful Muntelui-Templu al Lumii! (piatra de BOLTĂ, de fapt – va fi obţinută din piatra de BALTĂ  –  resfinţită)  –  sub semnul NASTASIEI  –  bunica Nemuririi, Bătrâna Vremilor, din Cetatea Focului-Pipirig. La “năşirea” lui Iisus-Piatra aruncată (spre a fi, apoi, găsită cu Spiritul-Învierea)   –  locul lui Ciubăr Vodă îl vor lua  “zece cuminţi”[56]  –  şi vom vedea că la şcoala din Fălticeni sunt ieşiţi spre căutare şi găsirea Pietrei Filosofale, în SOBA-ATHANOR a lui Pavel  –  şi în Templul Sunetului Primordial al lui moş  Bodrângă (paredrul lui Ciubuc Clopotarul, deci substitut, şi el, al Smarandei-Smaraldei): tocmai 10(zece) “cuminţi”: “Boii să iasă”? Poate că da, poate că nu.

”Galbeni, stupi, oi, cai, boi”  –  sunt cele înghiţite de COCOŞUL COSMIC al MOŞNEAGULUI VREMURILOR. Apoi sunt prefăcute în BANI  –  ca mesaj sacru, ocult  – şi trimişi Catihetului (Preotulu) ca “poclon” (de fapt, parolă), pentru a porni “fabrica de popi”  –  de unde “te scoate poponeţ, ca din cutie”. MESAUL DIVIN, se pare, a fost falsificat  –  căci contraparola, din păcate  –  este PĂPUŞA-GOLEMUL (din Cutia Lumii-Închidere întru Prakrti  –  nu faţa-Spirit-Purusha, ci “poponeţul-pomponeţul”  –  ca umflare, cu pompa, a apelor mâloase, a chipurilor noroioase ale borborosului).  Nică, la fel ca Iisus, rămâne în IESLEA orzului şi ovăzului pentru Calul Solar (“două merţe de orz şi două de ovăz a dat tata CUI SE CUVINE” –  ADICĂ Stelei Mistice de deasupra “ovăzului şi orzului-IESLE –  de deasupra Cortului Ceresc). E vorba, deci, de CONTA  – Contul-Socoteala Divină: neiniţiaţii, care rămâneau cu CONT deschis  –  se deschideau promiscuităţii multiplicative: rămâneau în zona curgerii obiectuale a lumii (galbeni, stupi, oi etc.). ÎNCHIDEREA CONTULUI divin şi fixarea alchimică se fac prin OPRIREA ÎN IESLE, adică la nivelul Stelei-Piatră Filosofală. În loc de BOI (ca rezultante ale curgerii obiectuale, nerezumate în Cocoşul Solar)  –  va rezulta boul, adică BOURUL (Moldovei)  –  simbolul heraldic al Împărăţiei Verzi a Luceafărului[57]. Vom demonstra, mai târziu[58], legătura dintre Bour şi Athanor, “Sfada Zeilor” mutată în Templul Focului (Pavel-Preotul Ciubotelor[59]  – trebuie să cedeze FIERARULUI misiunea sacrală  –  “şi ne mutăm la un fierar, de peste drum”[60]  –  şi, evident, împlinirea se face sub directa ocrotire a adevăratului Maestru al Paraşabdei Clopotului  –  moş Bodrângă, sinteză interesantă între Orfeul-Rifeul şi Cenuşotcă-Monarhul Ascuns  –  “şezând cu nasul în tăciuni”  – care trebuie socotit, deci, un substitut al lui Ciubuc Clopotarul ; moş Bodrângă, cel care face preoţii “să le pălălăiască pletele”  –  adică îi face, pe de-o parte, să zboare prin aer, precum se şi cuvine yoginilor adevăraţi  – pletele devenind atât aripi, cât şi sonoritatea zborului  –  pe de altă parte, să-şi  ardă Fiinţa în Pălălăi[61]  –  adică, să-şi lichideze keliphot-urile).

Dar, să revenim:

b-la Războiul de Ţesut al Templului Paraşabdei se săvârşeşte proiectarea sonoră a BISERICII, prin tocarea “în stative” (evident, de către Zahei-Zaharia=”Domnul şi-a adus aminte de rugăciunea mea îndelungată”  –  Zahei care va deveni, din FRATE  –  PRIETEN CA UN FRATE  –  Stăpânul Barzaq-ului: Zaharia Gâtului  –  al lui Gâtlan[62]), “de pârâie pereţii casei şi duduie fereştile”: cum să nu pârâie, când are loc transfigurarea casei în PALAT AL PARAŞABDEI! Ca şi în Povestea porcului  –  unde “a spart o fereastră de bârdâhan” (adică, a spart placenta cosmică! ) –  aici, în Amintiri, “fereştile” duduie  –  vibrează de Sunetul Primordial (şi, evident, “fereştile” ies din bârdâhanul-labirint infernal/intestinal,   pentru a deveni Cer de Diamant al Paraşabdei. Concomitent cu tocarea stativelor (adică, stimularea vibratorie a epifaniei celor doi X – Hristos şi a Peştelui-Suveică  –  aducerea vibraţiei la ritmul sacru, aducerea Războiului la stadiul de Împăcare-Exorcizare de demoni)  –  “stropşitul de Ion”, “cu talanca de la oi, cu cleştele şi cu vatraiul, face o hodorogeală şi un tărăboiu, de-ţi ie auzul”. Ţi-l ia, pentru a începe să-l transgreseze funcţional (căci TALANCA este CLOPOTUL moştenit de la Ciubuc Clopotarul, dar încă imperfect moştenit  –   dacă mai are nevoie de CLEŞTE şi VĂTRAI, pentru A STRÂNGE-STRUNI şi pentru A AŢÂŢA Focul Paraşabdei-Sunet Primordial  – până la a face “biserică aici pe loc”  –  de fapt, dubleaz “biserica ce intră în casă”, cea creştină-personalizată, cu BISERICA PRIMORDIALĂ A VERBULUI DEMIURGIC).

Retraşi cu spatele sub “ţoală” şi cu capul sub “coif de hârtie”(adică sub Cortul Războinicilor Vibraţiei Primordiale  –  căci hârtia, ca şi fereştile, sunt sensibile la Vibraţie şi intră în rezonanţă cu Sunetul Primordial  –  dar, cine ştie, se poate interpreta şi din punctul de vedere al actualului spunător/propunător al dhikr-ului, care duce mare Război cu Hârtia![63]  –  adică, cu transpunerea dhikr-ului în registrul înţelegerii “târgoveţe”…)  –  cântă Aliluia(Slavă lui Dumnezeu) şi “Doamne miluieşte/popa prinde peşte” (evident că, aşteptând confirmarea ca Preot al Graalului, Nică îşi uneşte preajma sacrală, pentru a-l “prinde”, iniţiatic,  pe Peştele-Hristos-Oannes, Peştele Adâncului Primordial şi al Văzduhului Primordial  –  Înfocat pe Golgota Crucii  –  Apa-Adâncul şi Văzduhul fiind unite, înainte de ziua a doua a Creaţiei  –  pe aceeaşi Axă Polară a Lumii Paraşabdei).

c-Războiul de Ţesut îi uneşte /împacă pe cei doi zei “certăreţi”, Preoteasa Smaraldului şi Ştefan-Ăncoronatul  –  sub semnul SUMANILOR  –  al Ţesăturii Lumii. Ţesătură pe care Preoteasa Smaraldului, după cum vom vedea îndată, o realizează prin gesturi de magie cosmică solară  –  dar pe care Ştefan, care e doar Încoronatul, trebuie s-o măsoare cu COTUL (subsuoară, adică la rădăcina ARIPII ÎNGEREŞTI[64]),   pentru a o repartiza, precum o Parcă-Moiră, în Târgul-Iarmaroc al Lumii  –  tuturor oamenilor. Oamenii obişnuiţi nu-şi văd soarta împărţită-negustorită, numită Ştefan  –  doar  un Moş cu o viţică (Bourul Sacru Moldav  – Ocultat) îl vede şi ştie că Nevăzuta Soartă se plimbă printre oameni…Căci Moşul   – fie că este Anonimul, fie se numeşte, funcţional, Luca sau Nichifor (Bătrânul Vremilor, Maestru, şi el, cum de nu!  –  este plină carte lui Creangă fie de Maeştri Efectivi, fie de Novici-Aspiranţi-Catehumeni!) mai ştie şi diferenţa dintre PUPĂZA[65] SCORBURII (caverna-uter) şi CERIUL CUCULUI şi GĂINUŞA DE AUR CELESTĂ. Ştie multe Moşul cu Viţica-Bour Ocultat  – căci, în mod sigur, el poate fi şi este Paznicul Tainelor  –  este “javra dracului” (cine altul decât CERBERUL, paznic al Infernului  –  de fapt, al ocultului lumii), cel care poate să facă TOPOR DIN PĂR[66] (dracul lui Dănilă Prepeleac ştia şi el, din părul-borborosul bălţii, să recunoască toporul lui Thor-Fulgerul, aruncat în borboros, cu scop demiurgic şi exorcizator, totodată  –  toporul-fulger, zburător cu/ca lişiţele! – azvârlit de Dănilă-al-Axei-Polare  –  dar atât, să-l recunoască de stăpân!). Moşul ştie să şi-l facă (Toporul) – deci, este zeu al Focului[67] –  Hephaistos – căci altfel, n-ar avea de ce  sta lângă el Bourul Ocult care, îndeobşte, trebuie să “verse foc pe nări”…Oricum,  el, Moşul  –  aparent păzeşte puritatea Iarmarocului Lumii  – să nu fie “spurcat” de Pupăză  – în realitate, Moşul indică Drumul Iniţiatic  –  devine  dublul Pupezei-Călăuză Regală(şi atunci, cum să n-aibă ceva cu Focul şi cu Paraşabda, şi cu, încă, catehumenul Nică, Aspirantul la Tronul şi Altarul Graalului  –  când el, Moşul, apără ZBORUL  –  dând drumul-INDICAŢIA DE DRUM, spre CER, “cucului armenesc[68]:”pupăza (…) [după un popas pe dugheana-cornişa lumii-iarmaroc]  –  îşi iè zborul spre Humuleşti”  – adică spre Centrul Lumii Spirituale, transfigurându-se, hierogamic ori ba, în CIERIUL CUCULUI.

*

b – ŞTEFAN AL IARMAROCULUI LUMII

                   Ştefan al Iarmarocului Lumii, împărţitorul sorţii, merită o privire mai apropiată, fără doar şi poate. El e şi Stăpânul Pădurii şi al Nopţii, şi, precum Gerilă, Stăpânul Termicului Cosmic  –  şi Supraveghetor al Înălţării pe Axă, spre Grinzile Cerului:

“Când venea tata noaptea de la pădure din Dumesnicu, îngheţat de frig şi plin de promoroacă (…) ne ridica în grindă”etc.

E, şi el, ca şi Smaranda, zeul de partea cealată a leagănului lumii: prin ridicarea spre Grinzile Cerului, ca şi prin legănare[69] (“’tâta mare!”), ca re-înălţare la statura Omului Primordial (adică, se urează/porunceşte ritualic: “Să te/vă faci/faceţi ATÂTA de mare/mari!”  –  atâta indicând norma divino-umană a lui Adam Protogonos)  –  îi transfigurează pe toţi copiii  –  în ZEI, urmaşi ai sacerdoţiului Paraşabdei-urare (ca indicaţie şi poruncă ritualică). E ORBUL zeu, care măsoară lipsa de măsură a Axei Polare: “ne prindea pe câte unul, ca la baba-oarba, ne ridica în grindă, zicând: <<‘tâta mare>> (n.n.: atâta de mare  –  sau, cine ştie: “avântaţi-vă la ţâţa cea mare a Cerului lui Dumnezeu…)şi ne săruta mereu pe fiecare.“  El hotărăşte măsura zborului până la cer, al îngerilor-copii, pe care îi “consfinţeşte” (alduieşte) prin sărutul de foc, adus din Lemnul Pădurii şi din Miezul Nopţii(miezul tainei cosmice şi saturniene). E Stăpân al Lemnului şi al Trunchiului (al Focului şi al Axei), al Porcului Saturnian şi al Grâului lui Demeter, Călăuză spre Podul Cerului, Paznic al Luminii-Cheag (“coagula” alchimică), numită brânză  –  dar şi stăpânul Putinei şi Polobocului  –  din care se revarsă, sub semnul Vărsătorului, Lumina Închegată  –  cât şi Varza (Salata Ursului Chtonian  –  deci Verdele Sacerdotal  –  căci ursul este simbolul Castei BRAHMANILOR)[70].

El fixează, prin Verb, rânduiala lumii, pe orizontală şi pe verticală: JOCUL DE CONFIRMARE A PARADISULUI  –  pentru Copilul-Adam Protogonos ; TRASUL-TRASEUL SUFLETELOR CĂTRE PARADIS, de către Calul Solar, care doar astfel îl menţine pe Adam Protogonos  –  Făt-Frumos; cititul (ordonarea Logos-ului) de către Preot, cel care stăpâneşte Cartea Lumii nu doar prin zborul cu Cal Solar (Revelaţia Divină)  –  ci şi prin traseele, drepte ca firele ce unesc Steaua cu Pământul, ale Spiritului Intelectiv: rândurile Cărţii[71].

Sub semnul Crăciunului (care e simbol al copilăriei paradisiace şi în sine, dar şi prin simbolistica iernii, prin Ianus bifrons, în general [72]  –  la nivel solstiţial)  –  el transfigurează Porcul Saturnian în Flacără Solară: învelit în paie de aur (ca-ntr-o iesle a Re-Învierii, dinspre Saturn spre Zeus), el este călărit de Nică (Nike), transfigurat din Porc în Cal Solar, pentru a ajunge la ospăţul ceresc cu amrita-abrozie  –  “încălecam pe porc şi făceam un chef de mii de lei”(a se observa ambiguitatea leului: monedă-parolă de trecere, dar şi LEUL alchimic şi Regal, sub semnul tripletelor de lumi: multiplii lui 1.000[73]).

Nică-Nike are ca dar de la Ştefan a’ Petrei Ciubotarul coada porcului(s-o frigă) şi beşica “s-o umplu cu grăunţe” (“beşica”, transfigurată dinspre plutonic spre solar: Băşica Peştelui Plutitor între/peste Lumi-Hristos-Oannes). Ce bine ştie Ştefan să repartizeze fiecăruia, ce-i al lui  –  din Ţesătura Cosmică! Păi, coada friptă (p)reface Porcul Saturnian în Cal Solar, cu care să zboare în Paradis. În Paradisul Copilăriei Eterne. “Beşica” este ambiguă:

a-poate fi “beşica”-punga (penia) ce “pute a pustiu”, a lui Dănilă Prepeleac, dar

b-adiţionată la, sau combinată cu  Calul Solar, trebuie să fie Băşica Peştelui Hristos(poros), prin care se pluteşte între cer şi pământ  –  ei bine, băşica o umple cu grăunţe!Acum, orice ambiguitate a dispărut: Punga Goală  –  este transfigurată în GRĂUNŢA/BOBUL HRISTOS. În Templu al Grăunţelor (sferoidal, celest!) –  Templul lui Demeter-Dumitru (cu care Nică e de-o vârstă, deşi îi este unchi!  – şi care Dumitru este, cum vom vedea mai departe, cultivat sacral de Şobolanul-Oşlobanu  –  în locul lui Lazăr cel Nou-Creştin  – “un jidov trenţuros, care tot moare şi iar învie , şi învie şi iar moare, de nu mai ştie nime de numele lui”. Parcă Demeter nu tot aşa face…  –   dar te pui cu credincioasa “patimă” a preoţilor/zeilor vechi, urgisiţi, deci provocaţi, deci ek-staziaţi, adică “scoşi din piele”? Este Mânia Transfiguratoare –  berserkul sau amocul, furor sacer, prin care se re-ajunge la Ceruri).

Dar problema lui Nică, şi cu Chiorpec, şi cu tatăl-Ştefan  –  este că-i refuză biciul-harapnic. Însemn justiţiar (regal, deci) şi prin care pot fi ţinuţi la respect, chiar alungaţi din Templul Paraşabdei, demonii infernali (Buhaiul-Bour şi cu Biciul Plesnitor şi Clopotul-Talangă sunt Triada Paraşabdei, la schimbarea-naştere a Anului Nou). Biciul este Trăsnetul (plus sonoritatea Tunetului, evident)  –  aducând fertilitatea-Demeter, în Noul An Agrar: are, deci, energie creatoare . Ciudat că Nică e ameninţat de Negustorul de Soartă-Ştefan cu un schimb: vrei harapnic-bici, dă-ncoace ciubotele. De ce oare? Şi Nică nu vrea să dea Ciubotele (el, care fusese îmbrăcat în Porcul-Opincă, Porcul Fermecat, care “huzureşte”, sub semnul trăsnetului-îngurzire-îngruzire(=coagulare sferică, dar şi zig-zagare)[74] –  de către David-Trimisul-cel-Bun  –  după ce, cu Ciubotele,  se botezase în Osana-Ozana).

“Şi nu ştiu cum s-a întâmplat, că nici unul dintre tovarăşi n-avea clopot. Talanca mea era acasă, dar mă puteam duce s-o ieu?” De ce nu se putea duce să facă târgul ciubote contra bici?

prof. dr. Adrian Botez

***

 

PETRU ŞI PAVEL  –  ŞI CE POATE IEŞI DINTR-O COMPETIŢIE ÎNTRE MAMĂ ŞI TATĂ

Soluţia problemei este genial încifrată de Ion Creangă în dhikr-ul său. De fapt, nu ciubote contra bici  –  ci foc contra foc. Să nu uităm că Amintirile mai au un Ciubotar: lui Petru Ciubotarul, din partea I (Ştefan a PETREI), îi corespunde Pavel Ciubotarul, din partea a III-a :  cei doi i-au înlocuit, în mitologia creştină, pe păgânii Romulus şi Remus, întemeietorii-pereche (gemelari) ai Buricului Lumii-ROMA (Amor pe dos  –  sau, pur şi simplu, anagrama Iubirii-Eros, temelie a Lumii, Eros născîndu-se “înainte de toţi zeii” – spune Hesiod[75]). Paznici ai Cetăţii Eterne  –  şi purtători ai Cheilor Paradisului  –  ca zonă simetrică, în plan celest, a Cetăţii Pământeşti.

Ei bine, ce i se întâmplă lui PAVEL i se transmite, simpatetic (prin contactul cu dhikr-ul), şi lui PETRU  –  şi ce e valabil pentru unul, e valabil şi pentru celălalt. Ce negustorie a făcut Pavel cu alt ION  –  Ion Mogorogea, un Anti-Paraşabda [76]? A încercat să-i ia ciubotele subtil, “topindu-i-le” în HORA SOLARĂ (această operaţiune se făcea prin intermediarii Nică-Nike şi Zaharia Stăpânul Barzaq-ului-Gât). Ion Anti-Paraşabda i-a dat lui Pavel BANUL-parolă sacră. De la un Ion-al-Paraşabdei ar fi acceptat Pavel Ciubotarul al Athanorului  –  de la Mogorogea s-a prefăcut că acceptă (nu putea să rişte ca răzbunătorul mormăitor să-i strice lucrarea alchimică, prin dizarmonie). Rămas în picioarele ocrotite de contăş (=inversarea pieii: de la cap, la picioare!)  –  stimulat de focul la călcăi, pus de  Nică şi Zaharia (substituţi ai maeştrilor coacerii întru invulnerabilitate, balauri sau zeiţe  –  Thethys, mama lui Achille, spre ex. – dar, în cazul de faţă, realizând opera pe care şi-o dorea, într-ascuns, Alchimistul Pavel: singurătatea Alchimistului, pentru a păstra armonia Operei Interioară a Regale –  de observat că Pavel aprobă, tacit, plecarea “dascălilor”, cu excepţia celor care-l ajută armonic la opera sa: moş Bodrângă, Nică şi Zaharia Gâtului-Barzaq  – am spus că pe Ion Mogorogea îl tolerează strategic)  –  Ion al Anti-Paraşabdei nu percepe călcăiul ars drept barzaq-ul victorios, făcut invulnerabil[77]  –  şi atunci răspunde la Foc prin Foc: aruncă pe pieptul lui Pavel cărbuni aprinşi, din chiar propriul cuptor-athanor al lui Pavel. Da, preţul trebuia să fie, pentru ciubotele-piele falsă, adiţionată[78] (ciubote care-l “arestează”-confiscă-închid funcţional pe Adam Protogonos, în loc să-l lase în pielea goală-PIELEA DE FOC)  –  Focul  –  dar  nu din Athanor  – căci operaţia alchimică, de obţinere a Regalităţii-Sacerdoţiului  –  încă nu era terminată: ar fi urmat purificarea dublă, pentru obţinerea Pietrei Filsofale. Pavel Holteiul (Ascetul Alchimist, însurat cu Piatra Filosofală) urlă (deci, răspunde la Anti-Paraşabda cu Anti-Paraşabda)  –  şi dărâmă Athanorul-Sobă, căci nu mai avea cărbuni în el, ci pe piept. Inima-i ardea, adică încă era pasionată  –  nu dobândise echilibrul spiritual perfect, la care te obligă  procesul de ajungere la Piatra Filosofală. Şi Pavel e nevoit să treacă în alt Avatara: Fierarul “de peste drum”. De unde ştim că acolo va continua, mult mai discret, Opera Regală? Pentru că însoţitorul-călăuza este Orfeul-Rifeul, întrupare a Logos-ului Armonic-Mângâietor, deci şi a Paraşabdei  –  moş Bodrângă-Mângâietorul: “dimpreună cu moş Bodrângă, mângâietorul nostru”.

Să ne întoarcem la paredrul lui Pavel  –  Petru Ciubotarul. Petru îi spune, se pare, ucenicului său, vizat pentru Victoria(Nike) iniţierii: “dacă vei şti să stăpâneşti Focul (de facto!), ţi-l voi da DE DREPT(n.n.:de jure!) în stăpânire(n.n.:ca bici). Deocamdată, ai nevoie, se pare, de ciubote (n.n.: de protecţie şi ajutor, disimulare, iar nu epifanie-theofanie)  –  încă nu eşti/nu poţi fi Omul de Foc  –  Omul Roşu  –  Adam Protogonos[79]. Învaţă-te cu Focul, întâi –  şi apoi, abia, îndrăzneşte să vii să ceri stăpânirea supremă, de fapt şi de drept, asupra Focului. Altfel, ştiu că, neîndemânatic (n.n.:deci, cu mâna nedeprinsă cu Stăpânirea Zeiască) fiind, vei aprinde Cosmosul  –  au mai fost zei nătângi, ca tine, care au încercat să încurce rostul lui Helios şi al carului său cu cai de foc…”[80]

Şi atunci, observaţi expediţia în căutarea Focului, efectuată de Nike şi tovarăşii săi (probabil, ca şi Harap-Alb, avea nevoie de cinci tovarăşi: Kiriakos-Domnul-cu-supranumele-Diavolului (Goian  –  cu G de la God sau Graal!) trebuie să fie Ochilă, iar Zaharia Barzaq-ului, viitoruil stăpân al Căilor, trebuie să fie Păsări-Lăţi-Lungilă  –  şi alţii…Gerilă, Flămânzilă, Setilă. Ei au, în expediţia către Foc-Împăratul Roşu (şi Pasărea Phoenix, Măiastra Focului) unelte de căutare a Focului, sub toate aspectele sale:

a-coasa  –  care este semilună (Mireasa Focului), dar şi cositoarea de Foc al vieţii-sorţii;

b-cârceie de tânjală  – care leagă două oişti, pentru două iepe solare (sau trei, dacă o socotim pe cea care-i perechea Armăsarului Solar-Soare Negru, pe care-l invoca, in absentia, alt moş al Focului  –  Focul coţcăriei, ironie şi glumă demiurgică  –  Moş Nichifor Coţcariul);

c-vătrar cu belciug  –  scormonitor al jarului (jarul alb, Mirul Consfinţitor, al Nastasiei), aţâţător al Focului –  iar belciugul închide gura Porcului Întunericului Saturnian;

d-şi nelipsita beşică cu grăunţe  –  Peştele-Hristos (paredrul lui Demeter, ca Hristos-Bobul-de-Grâu[81]).

Şi care-i rezultatul expediţiei? Focul îi “atacă”, adică îi încearcă, Focul îşi caută stăpânul:

a-din “ţandura”-scurtătură de lemn a Şobolanului-Oşlobanului de la Trunchiul Lumii (Poalele Axei Lumii);

b-de pe cociorva-tipsia cu jaratec (a nevestei lui Vasile-Aniţei[82])  – tipsie cu care se încearcă telegarii solari şi cu care se coc (alchimic!) colacii-HORELE vitale  –  Manvantarele Kalpei.

Ei fug  –  şi se juruiesc “pe la anul”  să reia expediţia  – adică, într-un alt Manvantara.

Observăm că expediţia după Biciul Focului Justiţiar (Regal)  –  substitut al Graalului cu Focul Inimii-Hristos  – continuă:

a-în oalele-barzaq, unde smântâna e lumina (furată)  –  şi mama plesneşte pielea limbii (“ziceam eu, şezând închincit şi cu limba scoasă dinaintea mamei(…) <<Ei, apoi! Unde-o plesneşte mama şi unde crapă!>>” –  să vadă dacă e de Foc=Verbul Paraşabda  –  dar de crăpat, crapă altfel  –  în altă parte  –  deci coacerea va mai dura;

b-Chiorul-Chiorpec (un alt paredru al Orbului Petru, cel ce joacă baba-oarba cu îngerii-copii)  –  nici el, măcar, nu acceptă uşor să dea curele de bici. Deocamdată, dă MIR (dohotul “de cel bun”  – deci, echivalent calitativ cu dohotul Nastasiei-Bătrâna Vremilor), care face pielea ca bumbacul  –  îl pregăteşte, deci, pe ADAM PROTOGONOS pentru Pielea Arzătoare. Încă obţine plâns şi stupit  –  care sunt foc, dar nu pur (ce plânge cu foc din ochi, scuipă din gură: Sunetul Paraşabdei încă nu este fixat pe LIMBA-RĂDĂCINA URECHII).

Când va dobândi Nică biciul? Când va accepta gardurile (legile spirituale) iniţierii prin SMARALD, devenind, întâi, Stăpânul Apei-Paredra Focului (Apa Styxului-Lethe, a Uitării  –  care uitare trebuie învinsă, prin dhikr-ul Amintirilor)  –  pentru ca, prin acest “regat primordial”, să obţină AURAŞ-PĂCURAŞ  –  Păcurarul-Ciobanul Turmei de Foc  –  pe Hristos, adică[83]. Abia atunci devine izbăvit de otravă, prin bunica Pipirigului, SFÂNTA NASTASIA (“făceam câte-o drăguţă de trebuşoară ca aceea, de nici sfânta Nastasia, izbăvitoarea de otravă, nu era în stare a o desface cu tot meşteşugul ei”), el însuşi (Nike-Nică) fiind deţinătorul / purtătorul /câştigătorul OTRĂVII SUPREME-VITRIOLUL: Piatra Filosofală  –  “cumpărată” nu cu ciubote  –  ci cu tovărăşia a 10 (zece) “deştepţi”: ucenicii întru Foc îl vor ajuta să transforme LUMEA ÎNTREAGĂ în Piatră Filosofală (la Folticeni)  –  nu doar sinele în Supra-sine (supra-Eu).

*

Prin Pielea şi Ciolanele (“Of! De-ar veni iarna, să te mai dau odată la şcoală, zicea mama, şi să cer dascălului să-mi deie  numai pielea şi ciolanele de pe tine”)  – pe care le-ar, de cu iarnă pentru vară, cere dascălului (Maestrului Adolescenţei Umane şi a Focului)  – Smaranda înţelege TOBA MISTICĂ[84]  –  prin care s-ar armoniza Cerul cu Pământul. Se reactualiza Paraşabda. Şi Chiorul-Chiorpecul (Chiorul cu Petec)va deveni Maestrul Focului, provenit din Maestrul Mirului. Şi ar orbi. ORBUL (Homerul) este Stăpânul-Maestrul Paraşabdei. Deci Nică-Nike, pentru a deveni Maestrul Paraşabdei, trebuie să se identifice cu ORBUL VIZIONAR. Se va realiza aceasta? Şi când? Se va realiza la poalele PLOPULUI-AXA LUMII (“am ajuns într-un târziu, noaptea, în cieriul Socolei şi am tras cuz căruţa sub un plop mare”[85]) , închis şi copt ca DROB DE SARE-Piatră Filosofală (“Moş Luca[…], să spui că aduci nişte drobi de sare de la ocnă, şi las dacă nu te-a crede fiecare”), purtată de zmeii-caii solari (ocultaţi, cum se şi cuvine!: “Luca Moşneagu [care are şi funcţie de Charon Psychopompos]vă duce cu căruţa cu doi cai ca nişte zmei”  –  zice Smaranda, Preoteasa care este, fireşte, vizionară, depăşind aparenţele fenomenalului:””smârţoagele lui de cai erau vlăguiţi din cale-afară, şi slabi, şi ogârjiţi ca nite mâţi de cei leşinaţi, nu zmei, cum zicea mama”  –  numai Păcală, ori Chirică,  ce mai au  vizionarism: “un flăcăuan al dracului ne-a luat în râs cum se cade [adică, în zona demiurgiei]  – zicând: <<- Moşule, iè sama de ţine bine telegarii ceia, să nu ieie vânt [ prana-Sfânt Duh] – că Iaşul ista-i mare şi, Doamne fereşte, să nu faci vreo primejdie!…>>” – adică, să nu te comporţi neglijent, non-ritualic, precum Belerophontes)  “)către  locul sacru din Bolta Cerească Cieriul Socolei), loc care, umplut, va reface Clopotul lui Ciubuc(Calumet) Clopotarul. Atunci îngerii şi oamenii se vor identifica cu Bătrânii ce 12 (dublaţi prin “scutieri” 24) din jurul Mesei cu Potirul Graal  –  Masa Verde=Moldova=Tabela Smaragdina. Bărbile lor sunt “badanalele” cu care se zugrăveşte (cu iluziile fenomenalului) Manvantarul cel Nou (după ce a fost acoperit cu var Manvantarul cel Vechi).  Verbul celor 12 (24) Bătrâni ai Zodiacului Celest  –  Masa Rotundă a Regelui Arthur-Tabela Smaragdina-MOLDOVA este al ÎMPĂCĂRII Sufletelor ca sonorităţi, într-o perfectă unicitate, consubstanţiere a vibraţiei spirituale demiurgice, în jurul Axei-Plop, din Cieriul Socolei: “preuţi şi mireni”, fii şi părinţi   –  nu se mai deosebesc întru slujirea Sacralităţii Sunetului Moral-Spiritual, nu mai au ce şi unde să ascundă, căci sunt în Cieriul Socolei, în ochiul lui Dumnezeu, în Limba (păsărilor) şi la Rădăcina Urechii: “mărturisindu-şi unul altuia păcatele!” Cei 12(24) sunt, deci, în Ceriul SUCALEI  –  căci SUCALĂ înseamnă unealta de depănat pe ţevi firul pentru RĂZBOUIUL DE ŢESUT: este SPIRALA COSMICĂ A KARMELOR , din Manvantare. Sau, dacă Socola vine de la SUCĂ[86]  –  aceasta ar însemna tradiţie, obicei: a fi în Cieriul Socolei=a fi în Centrul Ştiinţei Sacre (Tradiţionale).

ZUGRĂVEALA, ca ritual, mai ridică o problemă[87]:”Ia priveşte-I (n.n.: zice Smaranda) cum stau toţi treji şi se uită ţintă în ochii noştri (n.n.: după ce au fost zgâriaţi-consangvinizaţi şi stupiţi-botezaţi de mâţe=Zeiţele Nopţii, misterioase divinităţi ale Focului Nocturn, care le iese prin blană), parcă au de gând să ne zugrăvească”.

Cei treji sunt în număr de 7 (jumătatea actuală a Manvantarelor Kalpei)  –  dintre care unul este preparat ocult pentru a deveni urmaş al Preotului Graalului[88]. Toţi sunt, deci, TREJI SPIRITUAL  –  toţi se pregătesc pentru a-i fixa alchimic în ICOANĂ-SACRALITATE (nu doar “zugrăveala” iluziilor fenomenale!”) – pe foştii stăpâni duali (Soare-Lună) ai fostei Manvantara   – pentru a prelua (fiecare dintre ei crede că el) stăpânirea noii Manvantara (bineînţeles, căutându-şi SMĂRĂNDIŢA POPII=Paredrul Feminin-Yin-ul, adică Luna blazonului noului Manvantara).

*

Dar, în definitiv, ce are în plus Smaranda, faţă de Ştefan? Sau ce are altfel Ştefan  –  faţă de Smaranda? Poate că vom afla, citind cu atenţie un pasaj din partea a IV-a a Amintirilor:

“-Mai rămâne vorbă despre asta?  –  zise tata posomorât (s.n.). Are să urmeze cum ştim noi (s.n.) – nu cum vrea el, că doar nu-i de capul lui (s.n.). Când m-ar bate numai atâta grijă, măi femeie, ce mi-ar fi?  Dar eu mă lupt cu gândul (s.n.) cum să-i port de cheltuială (s.n.), căci banii nu se culeg de la trunchiu, ca surcelele (s.n.). Şi la işti vro şese( s.n.  – ?), afară de dânsul (s.n.  –  nu-i rosteşte numele  –  ceea ce numai în cazul divinităţilor,  de un fel sau altul, se procedează aşa), dacă rămân acasă, nu li mai trebuie nimica(s.n.)? Dar fiind el cel mai mare(s.n.), norocul său; trebuie să căutăm a-l zburătăci (s.n.), căci nu se ştiu zilele omului(s.n.)! Şi poate vreodată să fie şi el sprijin pentru iştialalţi(s.n.)”.

Ciudată posomorala. Ciudată subita grijă pentru cei vro şase  –  ciudat, mai ales, imprecizia (cum să spună un tată că are VRO şase copii? Nu i-a făcut el  –  sau are viziunea proiectivă  –  să mai facă alţii,  indefinit de mulţi, într-un viitor oarecare). Şi zburătăcirea e ciudată. Multe sunt ciudate. Totul e ciudat, de fapt.

Aparent, e greu să fii Paznica (Preoteasa) Smaraldului-Graal. Dar Graalul trimite, mereu, la căutarea chestă. La alte lumi. Câte lumi? R.Guénon spune că o Kalpa are 14 Manvantara  –  şi că, deocamdată, prin Manu actual, ne aflăm în al şaptelea Manvantara. Mai rămân şapte  –  dacă nu luăm în considerare pe acesta de faţă. Cine organizează şi struneşte aşa de mulţi Manvantara? Cineva aşa de ocupat, încât n-are timp să se vădească. Smaranda se concentrează asupra actualului Manvantara, pe care îl absolutizează solar: “Ieşi, copile cu părul bălan, şi râde la soare…” Dar “ego”-ismul ei, de fapt obsesia ei sacră, de păzitoare a actualităţii sacre  –  o împiedică să-l respecte pe Stăpânul Focului din Pădurea Domesticirii (Dumesnicu)-Organizării Tuturor Manvantarelor. N-are vreme Smaranda să-i vadă lui Ştefan decât COROANA  –  nu ştie (şi nu poate şti, fiind obsedată sacral), că el ascunde nu O mitră, ci vreo 7  –  dacă nu 6, dacă nu 14…Depinde de unde-l priveşti pe Îngrijoratul-(fără Măsură)-Posomorâtul Strunitor al Manvantarelor: dinspre prima parte, cea scursă, a Manvantarelor (6)? Din perspectiva centrului Manvantarelor (7)  –  un centru labil, prin preluarea angelică, prin zburătăcirea în Preot-Înlocuitor al Manvantarului al 7-lea (sau pereche sacră a Smarandei) a lui Nike-Nică? Pentru că Ştefan nu poate să-i fie doar soţ Smarandei  –   el este responsabil şi de ea  –  ca şi de anteriorii şi ulteriorii Regi Ascunşi ai Manvantarelor. Din perspectiva viitorilor Manvantara, socotiţi împreună cu cel labil actual, sau fără acesta   –  deci 7, sau 8?  Greu de hotărât pentru noi, nişte profani fără responsabilităţi sacrale  –  d-apoi pentru cel mai responsabil din Responsabilii Cosmici?

Degeaba se fuduleşte Smaranda, cu funcţia ei dublă  –  Rex et Pontifex  – prin Ciubăr Vodă şi Ciubuc Clopotarul. Degeaba se ceartă şi se socoteşte Stăpâna Adevărului şi cea mai muncită fiinţă, în lupta pentru impunerea dharmei[89], în actualul Manvantara. Nu are dreptate: fiecare cu munca şi funcţia lui.

“Are să urmeze cum ştim noi”  –  este locul geometric, unde se întâlnesc ştiinţele sacre ale celor doi şefi spirituali  –   dar ponderea spirituală a celor două ştiinţe este vădit inegală. Doar că Ştefan e prea grăbit şi ocupat, pentru a o pune la punct pe Smaranda  –  după ce, în secvenţa venirii din zona Nopţii şi Pădurii, era prea obosit [90] –  după Domesticirea Manvantarelor, dinspre care venise Noaptea  –  spre a stimula creşterea germenilor regali[91], în athanorul vetrei[92], păzită de dubla axă polară (ascendentă  –  Stâlpul Hornului  –  şi descendentă  –  Copacul-Sfoară cu Motocei=Muguri ai Lumilor sau, poate, ai Manvantarelor)  –  supra-paza fiind MOTANUL-RÀ al Soarelui[93], multiplicat în pisicile-mâţele (ca Lună multiplicată în stele –  sau luceferi…).

Tot dhikr-ul Amintiri este o lungă istorisire despre Şcoala Iniţiatică: iniţierea pentru conducerea, alternativă sau simultană, prin Preot, a Manvantarului actual, sau/şi a Manvantarelor totale (14)  ale Kalpei. Toţi “profesorii” – de la Ioan al Logos-ului (“părintele Ioan”), până la Sfântul Duh (“popa Duhu”) , cel de la Şcoala Domnească din zona celor Doi Zalmoxis (Neamţ) şi, apoi, până la Lumânarea Lumii (Luca-Drobul de Sare, cel ce deţine şi controlează, în dubletul Nică-Zaharia lui Gâtlan (Nike-Barzaq-ul Gătului)  –  PIATRA FILOSOFALĂ          ( aduce “nişte drobi de sare de la ocnă”), având totul pregătit de acasă, de către aparent “sexualizata” Olimpiada  –  de fapt, zeiţa Luminii, paredra Alchimistului Imaginativ LUCA-Lucis)   –  toţi sunt, de fapt, substituţii Singurilor Maeştri Continui , în învăţătura lor: SMARANDA (care toarce în furcă, chiar făcând Război cu ea însăşi deci  –  fără concurenţa VATALEI-ŞTEFAN  –  pentru ca să înveţe “cu mine” la ceaslov, la psaltire şi Alexandria –  Eroicul Verb Primordial  – Paraşabda  – dar toate le face, în materie de învăţat, “mai bine decât mine”) şi ŞTEFAN.

Ştefan Analfabetul[94]? Care nu e rudă de pe Ciubuc Clopotarul? Poate, dar Sunetul Demiurgic, “Fiat-ul!” divin nu a fost scris, ci rostit. Trebuie să fie operată o selecţie dură: să rămână şi cei care poartă ciubote, adică infantilii (dependenţi-ascunşi în dosul Pieii Acoperitoare, nu cu Trupul Gol, oferit Soarelui şi Cosmosului întreg) –  şi cei care au curajul să tragă ciubotele  –  să devină Adam Protogonos[95]. Trebuie ca Bourul Sacru să se fixeze, nu să se întoarcă în Vacă multiplicatoare[96], destabilizatoare a PARADISULUI-PARISULUI (“unde-o fi acolo…” – ce rânjet divin era pe faţa lui Ion Creangă, când le citea asta junimiştilor sclifosiţi, de la Casa Pogor! – a Pogorârii-Coborârii…).

Totiul este să fii similar spiritual (să-l ai ca model spiritual) pe Stăpânul Sunetului Pur, nepervertit prin scris: ştiutorul de bongoase-istorii sacre  –  şi de conăcării-urări (ca locuiri efective!)cereşti (împărăteşti), numit ocult Grigore a’lui Petre Lucăi  –  adică alt nume al lui ŞTEFAN A’ PETREI CIUBOTARUL (căci Gregorius=Deşteptat, trezit din somn, minte ascuţită  –  şi cine e nevoit la mai multă şi mai mare TREZIE şi ASCUŢIŞ AL MINŢII-SPIRIT, decât Încoronatul-Ştefan  –  iar LUCA vine, cum am mai spus, cu numele Luminii Cereşti şi cu al Candelabrului de Lumânări-Manvantare).

De aceea, pentru a avea cel mai ascuţit Spirit  –  ŞTEFAN  –  se luptă permanent cu:

                   a- gândul;

b-cu negustorirea-cheltuirea cu folos (câştig)-repartizarea urmaşilor-feciori, în Manvantarul potrivit fiecăruia (“să-i port [pe Ei]de cheltuială”);

c-şi cu însuşi Focul Sacru, Mesajul Sacru, pentru a nu-l pierde de sub control:  banul să fie nu surcea (căci ar fi doar o parte a Adevărului-Trunchi al Manvantarului)  –  ci chiar TRUNCHI AL COPACULUI COSMIC (totalitatea-Unicitatea Adevărului, asimilabil Axei Polare a fiecărei lumi). Cei ce rămân  –  rămân aparent: ei nu trebuie să fie precum Fiul Mare şi Cel Mijlociu ai Craiului, întorşi în Uter şi rămaşi ca germeni eterni, inutili şi inutilizabili  –  ci acea interogaţie retorică: “nu li mai trebuie nimica?”  – este, de fapt, Răspunsul: ba, îi trebuie, fiecăruia, completarea Ştiinţei Sacre –  până când s-o pornească în ZBORUL SPIRITUAL după cel mai mare: “norocul său”, al celui mai mare, nu e decât funcţia de deschizător de drumuri şi de făcător de punţi şi porţi spirituale, pentru următorii ucenici întru Manvantare. El se va zburătăci  –  va zbura primul: e o cinste  –  e un risc, totodată. “Poate vreodată să fie şi el sprijin pentru iştialalţi”  (parcă auzim vorbele lui Harap-Alb, către cei cinci pe care-i va lua de “tovarăşi”   –  sperând, ca ucenic sacral autentic! –  ceva nu pentru el, ci pentru ei şi pentru lume –  neanticipând, aparent, cel puţin, cât “sprijin” esenţial i se va întoarce, de la ei spre el: “Hai şi tu cu mine, de-abia te-i mai încălzi(…), Hai şi tu cu noi, de-abia nu te-i mai linciuri atâta în cele ape, îi scăpa de blăstemul broaştelor şi-i da răgaz morilor să umble” etc.)  –  poate îi va înlocui, poate îiva instrui-povăţui, poate va fi Maestrul lor spiritual. Sau, toate la un loc: va prelua (Nică) mult mai importanta funcţie de ŞTEFAN AL CELOR 14 MANVANTARE . Credem a fi spus destul de clar, prin ce-am înşirat mai sus   –  că Războiul Adevărat nu e cel ce apare, la o primă ochire: între o Smarandă  –  Rex  et  Pontifex, care vrea să se impună în faţa lui Rex (Non-Pontifex…),  doar Ştefan Încoronatul . Ci este Războiul pentru micşorarea paşilor de întemeiere, control, ocrotire şi călăuzire a lumilor-Manvantare. Cearta nu este pentru că Ştefan ar fi prea încet în manifestare  –  ci, dimpotrivă, pentru că este prea rapid, aproape de simultaneitatea absolută  –  în Manvantare. Şi i se cere, de către Smaranda, să bată cu VATALA bine, să fixeze, cu răbdare, fiecare lume. Şi, după obsesia ei  –  să facă bine şi să catadicsească să-şi oprească mai cu seamă privirea asupra Manvantarului actual. Şi are dreptate, întrucâtva, Smaranda Torsului cu Furca în Brâu (Moiră/Parcă a Manvantarului): dacă nu iei seama, cu răbdare, la Torsul şi Ţesutul Pânzei Lumii (Lumilor), ori se încurcă iţele (“intrigile” divino-demiurgice), adică este ratat proiectul divin global  –  ori nu se bate firul, strâns şi bine, în ţesătura sorţilor  –  şi atunci pânza se destramă, sorţile degenerează şi se compromit, înainte ca Ursita să devină URS (simbol Kshatrya, al Războiului pentru Ţeserea Rostului Sacru): astfel se strecoară demonul entropiei în lume (lumi) şi Manvantara este compromis, luciferizat. Dezechilibrat, scos de sub THULE-BALANŢA Sacră. Nu risca să piezi Kalpa, din pricina neglijenţei faţă de unul dintre cele 14 Manvantare.

Această grijă pentru Manvantara, al cărei Preot era pregătit-şcolit să devină, ca alternativă sau substitut (sau şi una, şi alta) al Preotesei Smaraldului-Graal  –  îl face pe Nică-Nike s-o fixeze, ca Inimă a Cosmosului, pe mamă. Pe tată nu-l dispreţuieşte, îl iubeşte chiar  –  dar nu-l prea vede. Şi când îl aude, î aude mai curând cu urechea mamei-Manvantarului actual  –  decât cu urechea Kalpei.

De aceea, e subtil interpretabilă interesanta zicală a lui Ştefan: “Logofete brânză-n cui,/lapte acru-n călămări,/Chiu şi vai prin buzunări”  –  “din partea tatei (…) puteam să rămân cum era mai bine: Nic-a lui Ştefan a Petrei, om de trabă şi gospodar în Humuleşti. Vorba ceea: <<Decât codaş la oraş,/Mai bine-n satul tău fruntaş>>”.

Nu în bătaie de joc spunea Ştefan aceasta, ci ca să se înţeleagă mai din perspectivă (a Kalpei) situarea Humuleştilor: nu era doar Buricul Pământului aici, ci era Buricul Kalpei (“om de treabă şi gospodar în Humuleşti” este, de fapt, echivalarea lui Adam Protogonos cu Dumnezeul Tuturor Lumilor Posibile  –  Gospodarul-Gopodăritorul-Aplicatorul dharmei în toate lumile posibile.

Oraşul cu coada şi Satul cu Fruntea  –  sunt Adam Protogonos. Dar Coada lui Adam Protogonos este ŞARPELE (bivalent: Bine-Rău), iar Fruntea este Crucea lui Hristos: cele patru chipuri ale evangheliştilor: OM, VULTUR, TAUR şi LEU. Mai bine e, deci, să fii Hristos pe Crucea Celor Patru Elemente şi Forţe Primordiale  –  decât înţeleptul Şarpe-Temelie a Lumii, dar şi Lene (Pasivitate) a Lumii=ŞARPELE OUROBOROS. Că vei putea şarpele “stând pe coadă”, Kundalini-în-Resurecţie  –  tot la FRUNTE, la Vortex, la Crucea Primordiilor vei ajunge. Invers decât ştim noi, profanii  –  rdăcinile Copacului Lumii sunt în Cer, nu în Pământ  –  iar deasupra Binelui şi Răului este VIAŢA ETERNĂ de pe Crucea Cvadripetală a Florii Evangheliilor.

Posesorul Ştiinţei Sacre (Logofătul – Stăpânul Logos-ului) poate coagula lumina în vârful, extrema celestă a Axei Polare  –  CUIUL CARULUI LUMII: “brânza-n cui”.  Tot prin Ştiinţa Sacră, cele două “călămări”-principii cosmice (yin-yang, ida şi pingala) pot fi neutralizate în LAPTELE ACRU (Lumina devenită VITRIOL-Piatra Filosofală). În felul acesta doar, prin Ştiinţa Sacră, nu mai există Neantul rezumativ al Pieii Duble (“buzunări”)  – ci o nuntă sfântă (hierogamie) între Râs (Chiot) şi Plâns (Vaiet), între Soare şi Lună  –  între penia-lipsă şi poros-împlinire.

Nică ştie că Tatăl are dreptate  –  dar puterile lui spirituale se fixează pe Mama-Smaraldului-Graal, al actualului Manvantara: de aceea acceptă inversarea numărului Manvantarelor din Kalpa  – din 14 Manvantara, face 41 de bobi  –  mătănii ale lumilor constelative (adică având drept centru doar acest Manvantara); acceptă Rădăcina Iadului-Babele, acceptă Ţesătura Rărită a Sitei  –  acceptă Zodierii (cu zodiile acestui cer – şi atât), Cărturăresele (cu cartea acestei lumi  –  şi atât)  –  acceptă Zvonuri (inflaţia Sunetului) şi nu Paraşabda: “o mulţime de bazaconii”[97]. Să fie mare (pentru această lume), să fie plin de noroc (dar, vorba lui Eminescu-Aminul: norocul e “în cercul strâmt”, al acestei lumi şi al acestui Manvantara) – să fie broască “cu păr” (înmâlită în borborosul lui Prakrti) – să fie Înger (Fiul Amurgului) şi nu Soare Veşnic  –  în speranţa că va fi CUCU+ZEL, harnicul Cuc, paznic din Cieriul Cucului, al acestui Manvantara. “Slăvit de leneş” Nike-Nică  –  se dovedeşte, prin adoraţia hiperbolică a Mamei-Acestui-Manvantara  – doar leneş. Contemplativ, dar nu Complet Ocult. Scăldat în amrita-ambrozie  –  dar nu (sau nu încă) în VITRIOL. Vor mai trece trepte, prin apă, aer şi foc  –  până la găsirea Pietrei Filosofale  –  şi la transfigurarea Porcului în Mistreţul-Brahmanic, şi a Ursului în Războinicul Războiului de Ţesut Manvantarele Kalpei.

prof. dr. Adrian Botez

***

 

CUPTORUL ALCHIMIC ŞI BOURUL MOLDOVEI

Într-o lume a Humuleştiului, identificabilă cu un uriaş CUPTOR-ATHANOR, pătruns-străbătut, ca de două suliţe, de două axe concomitente:

a-una stearpă-ascendentă către Cer: STÂLPUL HORNULUI;

b-alta înmugurită (de germenii potenţialelor sorţi şi lumi)  –  descendentă: ŞFARA CU MOTOCEI LA CAPĂT,

şi păzit de Motanul-Rà (solar), stăpân al mâţelor nocturne-constelaţii, deci păzit de către o entitate sacrală-stare de hierogamie Soare-Lună, mascată de Împărăţia Mâţelor Divine (de care vorbeşte nostalgic şi Eminescu, în Cugetările sărmanului Dionis)  –  totil era armonie şi sănătate sacră, originară  –  stare de înrudire umană până la identitate sacrală (de fapt, ştergere a identităţii umane). Athanorul păzit de Soare-Lună apără germenele lui Adam Protogonos: “Şi Doamne, frumos era pe atunci, căci părinţii şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ni era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă toată lumea era a mea.”

Nici nu se poate marca mai clar starea paradisiacă, la care anamneza-dhikr a lui Ion Creangă ajunge prin identificarea Conducerii şi Pontificatului Manvantarului său  –  cu Supra-Eul său solar:

“Şi eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în turburarea sa”.

Credem că trebuie să ne reţină interesul această dualitate sacră: SOARE-VÂNT (Vânt Turburat  –  duhul activ al Sfântului Duh, dinamizat peste ape  –  Shakti-Shekina în plină manifestare).

Spuneam, mai sus, de o adoraţie-fixaţie asupra Mamei, stăpâna acestui Manvantara. Din jarul şi cenuşile-zguri ale Vetrei-Cuptor (aspectele deschis, respectiv ermetic, ale Athanorului) – s-au ridicat protectorii Manvantarului nostru: Soarele-Copil  –  şi Luna-Mamă. Ida şi Pingala[98].

Mama este zeiţa Cavernei Sacre (Uterul Fertil şi Interiorul Casei), este Capra Amaltheia, care se dăruieşte euharistic lumii întregi a actualului Manvantara, prin reprezentantul lui “oficial” –  Micul Zeus: “şi.mi aduc bine aminte, căci braţele ei m-au legănat [n.n.: germenele-arcă a vieţii, plutind pe tumultul oceanului originar, aparent demoniac, răscolit de forţele contrarii, care încă nu s-au armonizat spre întemeierea lumii-cosmos], când îi sugeam ţâţa cea dulce şi mă alintam la sânu-i [n.n.: situarea la topos-ul sacru al Munţilor care se bat cap în cap, dar şi al Munţilor dincare se revarsă ambrozia-amrita, laptele şi mierea  –  încă nu Otrava Supremă, Sângele Blestemat al Alchimiştilor  –  VITRIOLUL, prin care se fixează Piatra Filosofală în vârful-stea al Arhitecturii Lumii] şi sânge din sângele ei şi carne din carnea ei am împrumutat, şi a vorbide la ea am învăţat. Iar înţelepciunea de la Dumnezeu, când vine vremea de a pricepe omul ce-i bine şi ce-i rău” [n.n.:de observat : a- când vine vorba de A VORBI- VORBIRE, ritmul frazei lui Creangă se înscrie în regulile prozodico-poetice, sugerând ajungerea, prin Muntele-Sân-Terestru, la Muntele Celest: Parnasul este locul alăptării Verbului; b-că sângele şi carnea cristic-euharistice  –  sunt la un pas de a se transforma, prin intermediul Stăpânirii Logos-ului, ca Vibraţie Primordială , în VITRIOL: căci doar Vitriolul-Otrava Înţelepciunii dă superioritatea asupra Binelui şi Răului  –  într-un cuvânt, se invocă hermetic situarea posibilă la poalele Pomului Paradisiac, ca ŞARPE-DRAGON, Alb şi Negru  –  Răstignit, apoi, pe Crucea Pomului Paradisiac  –  pentru mântuirea întregii lumi-Manvantara ] .

Mama Cavernei (şi Lună) îl trimite pe substitutul de Soţ  – Soţul-Copil (Soare), ca sol la Tatăl-Soţ Real  –  Soarele Celest (dar şi Soarele Negru, din pădurea Dumesnicu-Domesticirii Manvantarelor, invizibil, sau vizibil doar pentru cea care trecea de nori, cu Spiritul ei de Mamă a Manvantarului):“când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: << Ieşi, copile cu părul bălai, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea>>” –  şi Soarele Hermetic (Ocult, obţinut ca Luceafăr-Soare Negru, în prima purificatio a Athanorului, cuptor-vatră-casă) determină, din plan microcosmic, similaritatea de reacţie în plan macrocosmic-celest: <<şi vremea se îndrepta după râsul meu. Ştia, vezi bine, soarele, cu cine are de-a face [… ]”. Da, bineînţeles că era silit la reacţia cosmică corectă, căci doar aşa, respectând hierogamia Athanorului – era vrednic Soarele Celest de hierogamia de la capătul de sus al Axei Polare. DE observat cum RÂSUL se asimilează semantic (ca nume secret) SOLARITĂŢII.

Mama Cavernei (Uterului şi Casei!) este situată în mijlocul profund al Manvantarului-Satului HUMULEŞTI: acolo dresează BALAURII-DRAGONII (“nourii cei negri”), ca fata cea cuminte a moşului, în ograda casei Sfintei Duminici: “alunga nourii cei negri de pe deasupra satului nostru şi abătea grindina în alte părţi, înfigând toporul în pământ, afară, dinaintea uşei.” De fapt, jertfea dragonii şi le scurgea şi aduna sângele de foc în fierul-fulger al toporului: pe scara-fulger, dragonii “dresaţi”-lichefiaţi (adică, scoşi dintre solzii duri ai Cristalului Nelumesc-Grindină) se scurgeau prin uşa deschisă, magic, în pământ  – devenind blândele forţe germinative, focurile multiplicat-pâlpâitoare care susţin, de sub pământ, spicele-GRÂU ÎNFOCAT (Hristosul Învierii) şi corolele Florilor Focului (Rozei-Hristos), şi Arborii Vieţii  şi Morţii (pe care se răstigneşte Hristos)  –  împăcaţi cu Cerul, reveniţi în Centrul Paradisiac, acolo unde Adam şi Eva n-au atins veşnicia păcatului…Dar poate că este vorba şi de o repartiţie corectă a Cristalului-Hristos (Grindina)  –  în toate secvenţele Manvantarului; altfel nu s-ar explica faptul că Stăpâna Manvantarului alungă grindina “în alte părţi”: poate că deja grindina, adică atâta Cristal Cristic cât trebuia, se răspândise în secţiunea Centrală  – iar acum era nevoie de o dreaptă parte făcută tuturor zonelor de evoluţie spirituală ale Manvantarului.

“(…)închega apa numai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea de mirare”.

Mai exact, punea întreaga lume sub semnul Crucii Sfântului Andrei  –  X  –  crucea sub care s-a născut Spiritul Creştin al acestui neam şi al acestor pământuri  –  despre care Aminul-Eminescu afirmă că va deveni Candela Lumii, din care-şi vor aprinde lumânările stinse, celelalte neamuri ale Lumii Post-Babel: deci, cu adevărat, acest Centru Spiritual va face, din nou, Lumea, să renască întru Crucea Eternă  –  să se “încrucească de Veşnica Minune a Învierii.

Şi crucea produce închegarea apei, adică solidaritatea fluidului ceresc (Purusha[99]) cu materia pasivă (Prakrti), întru starea intermediară: APĂ MOARTĂ, care încheagă şi vindecă rănile. Este o apă bună, paredra apei vii, care însă, oricând, din vin de la Cana Galileii se poate transforma în VITRIOLUL, sângele otrăvit cu calvar-oţet, al Golgotei. Lumea, datorită Mamei Actualului Manvantara  –  a devenit ea însăşi în-crucită, ea întâi supusă Crucii (căci aşa trebuie să se întâmple cu cei din Collegia fabrorum, adevăraţi Charoni, care trec, peste Styxul Etapelor Evoluţiei Manvantarului  –  Spiritul Păgân, transfigurându-l în Spiritul Creştin): deocamdată supusă euharistiei cu sânge-apă ânchegată  – dar aşteptând euharistia cea mare, Apocalipsă numită  –  când se va face împărtăşirea cu SÂNGE NEÎNCHEGAT, adică VITRIOL  –  şi cu Piatra Filosofală (cu elixir şi cu Smaraldul-Graal, vizualizat spiritual). Cu două picioare de vacă? Sunt, de fapt, picioarele din faţă ale BOURULUI MOLDOVEI [100] –  deci Bourul Sacru (ALB) văzut din faţă , cu picioarele lui Dumnezeu : Cel Drept   –  Justiţia, Cel Stâng  –  Mizericordia. Sau, părăsind termenii Arborelui Sephirotic şi trecând la terminologia românesc-moldovenească: DRAGOŞ (Mizericordia Dagonului Sarasului-Dragonul Alb) şi BOGDAN (Dreptatea lui Dumnezeu).

“(…) bătea pământul, sau păretele, sau vreun lemn, de care mă păleam la cap (s.n.), la mână sau la picior (s.n.), zicând <<Na, na!>>, şi îndată îmi trecea durerea…”

Copilul Solar, în rotirea sa, ca pe Roata lui Ixion, atinge pământul, sau Casa Pământului (Pereţii), sau Focul Pământului (Lemnul)  –  întâi cu CAPUL, apoi cu MÂNA, apoi cu PICIORUL  –  instaurându-se, din Soare Ceresc, în Soare Pământesc; din Soare cu Capul în Jos  –  în Soare cu Picioarele în Jos. DĂRUIREA făcută Manvantarei – de către Stăpână  –  trrebuie să fie lecuitoare a rănii de la începutul lumii  –  RANA-ORIZONT, dintre Pământ şi Cer: NA repetat, se traduce prin dăruirea (“IA!) repetată, pentru cele 12 Ipostaze Solare: cel al macrocosmosului “vărsat”, transfigurat în Soarele microcosmosului. Şi la acest ritual de întoarcere-transfigurare a macrocosmosului în microcosmos participă toţi aştrii  –  şi pe toţi îi vindecă, tuturor dăruindu-se euharistic[101], Mama Actualului Manvantara. Astfel se obţine Ierusalimul Pământesc  –  sau astfel nu se mai poate face o deosebire dramatică între Cercul Strâmt şi Cercul Larg (a se vedea Luceafărul Aminului Românesc), între Ierusalimul Ceresc şi Ierusalimul Pământesc.

“(…)când vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vânt şi vreme rea, sau când ţiuia tăciunele, despre care se spune că te vorbeşte cineva de rău   –  mama îl mustra acolo, în vatra focului, şi-l buchisea cu cleştele, să se mai potolească duşmanul”.

Paraşabda Focului (vuietul tăciunelui aprins) trebuie adaptată-domesticită la/întru lumea noastră: Vântul-Duh Sfânt şi Vremea Rea (Balaurii Forţelor Primordiale)  – trebuie domesticiţi la nivelul Logos-ului terestru: cuvintele prin care Adam a numit toate obiectele lumii, sub îndemnul şi îndrumarea divine. Dar şi când “ţiuie tăciunele”, adică Paraşabda Focului se simte înjosită şi e gata să se stingă şi să părăsească această lume  –  Stăpâna Manvantarului AŢÂŢA (prin  buchisire  –  mantra şi yantra, CITIRE-descântec şi gest ritualic, într-o hieroglifă-buche a Salvării-Resurecţiei Lumii) Focul din “tăciune”, şi-l ordona cu “cleştele” –Logos, spre a-l face iar CĂRBUNE vuitor DOMESTIC-DEMIURGIC. Acolo, în vatră, Mama Manvantarului face gestul de pe Golgota: primea să dea din Focul ei-Sânge, pentru a reînvia Lumea!

“(…)şi mai mult decât atâta: oleacă ce nu-i venea mamei la socoteală căutătura mea, îndată pregătea, cu degetul îmbălat, puţină tină din colbul adunat pe opsasul încălţării, ori, mai în grabă, lua funingenă de la gura sobei, zicând: Cum nu se dioache călcăiul sau gura sobei, aşa să nu mi se dioache copilaşul! Şi-mi făcea apoi câte-un benchiu boghet în frunte, ca să nu-şi prăpădească odorul!…şi altele multe mai făcea…”

Privirea umană a lui Adam Protogonos înseamnă, în registru sacral-cosmic, echilibrarea Soarelui cu Luna. CĂUTĂTURA înseamnă căutarea celor doi aştri, sub semnul THULEI-BALANŢĂ. Despărţirea-Dezechilibrarea celor doi aştri trebuie preîntâmpinată printr-un ritual fundamental demiurgic: refacerea rezumativă a lui Adam Protogonos, din “colb” (LUT) de pe “opsasul încălţării” (din Focul Căii: Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa) – sau “funingenă de la gura sobei” care este, deja, amestecul LUT (pentru RUPA) +DUH SFÂNT AL FOCULUI VIEŢII  –  Soba fiind Athanorul (re)coacerii eterne a lui Adam Protogonos. DE observat că Athanorul deja este FIINŢĂ, orientată sacral: “gura sobei”…MANTRA Mamei Manvantarului se traduce: “cum nu se dezechilibrează RĂDĂCINA (“călcăiul”-barzaq) lui Adam Protogonos, împlântat în Pământul Geea(Demeter), cum nu se dezechilibrează Athanorul Paradis ( Gura de Rai…), care-l conţine de-a pururi, arhetipal, pe Adam-Proiectul, ca Adam Protogonos  – aşa să nu se dezechilibreze Adam al Manvantarului Meu. Urmarea Mantrei este Yantra trezirii ochiului din frunte, Ochiul  Divin, care este Inima Thulei, Graalul care echilibrează Soarele cu Luna.

“Să nu-şi prăpădească odorul”  –  înseamnă să nu vină catastrofa apocaliptică asupra Manvantarului pe care-l stăpâneşte şi călăuzeşte, înainte de a fi putut rezuma-esenţializa totul, în “giuvaier al Cunoaşterii Depline de Dumnezeu”  – în Piatra Filosofală-Graalul Intelectiv.

Credem a fi demonstrat că nu se poate vorbi de un egoism vulgar, când discutăm despre fixaţia Copilului-Nike asupra Mamei Smaraldului Graal…Războiul prin care ea ţine curată şi neatinsă ŢESĂTURA MANVANTARULUI ACTUAL este unul de ordin Cristic. Cât i-am  putea reproşa lui Hristos că a fost egoist răstignindu-se pe Golgota (peste căpăţâna lui Adam Protogonos CEL CĂZUT, pentru a-l transfigura, prin propriul Sânge al lui Hristos, în Adam Protogonos Reabilitat=Noul Adam, adică Revelaţia lui Hristos!)  –  tot atât îi putem reproşa şi Mamei Smaraldului Graal “egoismul” ei…

*

Cu cât “sfada zeilor”  – Ştefan şi Smaranda  –  este mai aprinsă, cu atât se creează mai vajnic premizele venirii vornicului Cetăţii de Foc  –  DAVID. Cu atât firul SORŢII LUMII (prin soarta urmaşului Preotesei-Smaranda) este bătut, de Vatală, mai bine  –  în Ţesătura Lumii  –  cu sinuozităţile ei (viaţă-moarte-resurecţie). Smaranda  crde că aprinde în Ştefan pe Dionysos, Vinul  Euharistic, care s-o ajute la misiunea ei euharistică, atunci când îl acuză că “trage sorcoveţii la musteaţă”  –  şi că “Petre Todericăi, crâşmarul nostru, aşa-i că ţi-a mâncat peste nouă sute de lei?” Sorcoveţii-bani cu mesaj sacru între Manvantare, sau sorocuri, sorţi (sau, pur şi simplu, sorcove-urări-înfierbântări ale Focului Sorţii) –  sunt “traşi la musteaţă”  –  adică, pe de o parte, aduşi către Centrul Logos-ului  –  GURA  –  dar,  pe de alta, ascunşi în PĂDUREA COSMICĂ ORIGINARĂ. Gura ca vulvă. Nu e Dionysos  –  ci Saturn, care-şi înghite propriii copii (sub formă de bani-mesaje sacre ale Manvantarelor).

Pentru a împiedica DEOFAGIA  – Mama Manvantarului îl acuză de atitudinea lui ZEUS, infidelul faţă de  HERA –  Mama Manvantarului. Adică, îl face pe Ştefan să sară peste un Manvantara (de la Centrul Nocturn Saturn  –  La Centrul Solar-Zeus): “Ruştei [n.n.:rusoaicei=Stăpâna Răsăritului] lui Valică şi Măriucăi lui Onofrei [Maria din Magdala  –  dar înainte de pocăinţă] găseşti să le dai şi să le răsdai?” Ştiu eu, să nu crezi că doarme Smaranda, dormire-ai somnul cel de veci să dormi!” Adică  – dacă nu vrei să ocroteşti acest Manvantara  –  n-.ai decât să dormi de veci  –  adică să stingi toate cele 14 Manvantare…

Ei, ei  – chiar aşa nu se poate! Firul sorţii trebuie bătut zdravăn, la nivelul esenţial (Logos-ul Primordial-Paraşabda)  –  căci, dacă-şi va respecta cu adevărat propriul Manvantara  –  îi va respecta şi pe ceilalţi. Dacă-şi va ŢESE-CONSTRUI, cu responsabilitate, şi fără patimă distructivă şi Auto-Distructivă, propriul Manvantara  –  se vor construi şi ceilalţi, ajutându-se-susţinându-se reciproc, într-un cadru cu adevărat cristc; se vor jerfi un Manvantara pentru altul. Altfel, autodistrugerea demonică a unuia duce la aneantizarea Kalpei: “Bate-te        [ n.n.: cu VATALA, evident!] mai bine peste gură  – şi zi ca vameşul [s.n.  – şi n.n.: Hermes Trismegistos şi Hermes Psychopompos, cel care face trecerea, pe verticală, între cer-pământ-subpământ   –  şi întru cei 14 Manvantara ]: Doamne, milostiv fii mie, păcătoasei [n.n.:sinucigaşei, ritualic], care-mi îmbălorez gura pe bărbat [n.n.: Hristosul tuturior Manvantarelor] degeaba” [cu pericolul de a destrăma toată ţesătura Kalpei, în Neantul absurd].

Şi, astfel, din conştiinţa Stăpânei  –  iese Graalul, Cetatea Focului  –  David-Trimisul-Cel-Bun din Pipirig  –  Ea-Smaranda înţelege, Ştefan înţelege  –  şi VATALA va bate firul Paraşabdei corect, în toate Manvantarele  –  şi, inclusiv, în cea actuală, în care-i alesul Ioanei şi al Smarandei Creangă – Nică-Nike-Nimică… – pe care zeiţele-zânele cuplu, ale Manvantarului, l-au desemnat ca ucenic demn de a fi Preot, Urmaş, Rege (viitor) al Lumii  –  căci “băietul văd că are ţinere de minte [n.n.: ştie cum s-au format Kalpa, respectiv Manvantara], şi numai după cât a învăţat, cântă şi citeşte cât se poate de bine [n.n.: bate firul Praşabdei şi al Hieroglifelor Sorţilor Oamenilor şi Lumilor  –  în Marea Ţesătură Cosmică]. Şi le va “sucăli”-ispiti cu râvnă şi corect. Mai trebuie, însă, să treacă prin Şcolile Iniţiatice Secrete ale Manvantarului Lui; sub privegherea altor ipostaze ale cuplului ŞTEFAN-SMARANDA. Vom vedea cum şi în ce fel se va răsuci frigarea SUCALEI-SPIRALĂ COSMICĂ  –  şi cum se va răsuci VÂRTELNIŢA COSMICĂ -. Cubul cu Sferă (Cvadratura Cercului): Cerul-Cub, depănând firele vieţii pe mosoarele-ţevi (secvenţe fiinţiale) de pe Sfera-Pământ.

prof. dr. Adrian Botez

***


[1] -Asimilabilă lui Penia=lipsă(grec.).

[2] -Asimilabilă lui Poros=plenitudine (grec.).

[3] – Cf. V.Lovinescu, Incantaţia sângelui, Institutul European, Iaşi, 1993, p. 92  –  se trimite la modul lui Asachi de a nota, când e vorba de Cetatea/Mânăstirea Neamţ: “Château/Monastère de Saint Germain”  –  sugerându-se “legătura cu Germania simbolică a Rosacrucienilor”, prin ubicuul/”perpetuatul”/reîncarnatul(Lex perenna) Conte de Saint Germain.

Iată ce spune, despre ocultismul Mânăstirii Neamţului, şi tracologul Adrian Bucurescu, în Dacia secretă,   Arhetip, Buc., 1997, p. 94: “AN-NAM-A-TIA=Din Neamul Zeilor, În Numele Zeilor  –  Neamţ”.

[4] – Cf. V.Lovinescu, Monarhul ascuns, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 154 şi p. 160: “Creangă a scris acest început pentru alte motive decât cele literare. Menţiunea, inutilă artistic, a lui Ciubăr Vodă, este decisivă (…). Dacă Moş Nichifor este, atunci sunt, la prezent, Ciubăr Vodă, Moş Dediu şi ceilalţi titulari noi ai vechilor funcţii. Cumătria poate fi un mister iniţiatic periodic, reînnoindu-se ciclic, prin noii titulari ai vechilor funcţii, până la vremea dezvăluirii lui Creangă, o agapă, o Cină de Taină(…)<<Coincidenţa>> întâlnirii lui Ciubăr Vodă cu Ciubuc Clopotarul produce o sferă perfectă. Printre altele, joncţiunea celor două emisfere simbolizează concentrarea, ocultarea într-un singur punct a elementelor tradiţionale din Moldova, până atunci difuze, strângerea lor într-o arcă, într-o navă spirituală (CIUBĂRUL este şi el o navă), menită să plutească pe apele dezlănţuite ale ciclului sfârşind, şi să supravieţuiască  potopului până la apariţia curcubeului(…) . În fond, privit şi singur, Ciubuc Clopotarul reprezintă o sferă perfectă, pentru că ciubucul este simbolul unei sfere inferioare, ca şi ciubărul. Când a primit supranumele de clopotar, de la clopot=emisfera superioară, a însumat în el sfera perfectă. Atragem atenţia că simbolismul clopotului este în legătură directă cu manifestarea şi propagarea Sunetului Primordial, PARAŞABDA – şi a Verbului(s.n.).(…). Cu privire la <<CIUBUC>>, amintim că la indienii din America de Nord este o pipă sacră în riturile calumet-ului.”

[5] – Cf. V.Lovinescu, op. cit., p. 156.

[6] – Cf. V.Lovinescu, op. cit., p. 137.

[7] – Cf. V.Lovinescu, op. cit., pp. 100-101.

[8] – Cf. Éliphas Levi, Misterele Cabalei, Antet, Bucureşti, 1999 – şi Papus, Kabbala (tradiţia secretă a Occidentului), Herald, Bucureşti, 1996.

[9] – Cf. A.Bucurescu, op. cit., p. 95.

[10] -Cf. V.Lovinescu, op. cit., p. 92:

[11] – Asachi a fost cooptat ca membru al unei “Societăţi literare romane”, subgrup al Academiei dei Arcadi (din care au făcut parte, printre alţii, Alfieri şi Goethe) – i s-a dat numele de Alviro dacico Corintio  –  şi făcea parte din loja secretă italiano-florentină Fedeli d’Amore (Supuşii Iubirii).

[12] -“Funcţia spirituală despre care se vorbeşte este aceea a perpetuităţii (Lex Perenna), divulgată de jocul ocultărilor şi revelărilor periodice ale unor personalităţi reale. În veacul al XVIII-lea, se spune că două persoane ar fi avut această funcţie. Prima este Contele de Saint Germain  –  despre care s-a crezut că ar fi fost încarnarea succesivă fie a lui Francis Bacon, fie a lui Christian Rosenkreutz, fondatorul legendar al Ordinului Rosacrocist, fie a lui Proclos ori Saint Alban  –  un adevărat Ahasverus al vremurilor moderne. Despre el, Voltaire spunea că este un om care nu moare niciodată şi care ştie tot. Călătoreşte sub diferite nume prin toată Europa, îmbinând misiunile diplomatice cu cele secrete. (…) Se spune că atât el, cât şi Caglistro, celălalt personaj, posedau Elixirul de viaţă lungă şi, ca atare, se pot perinda nestânjeniţi, de la un secol la altul.” (cf. Note la Incantaţia sângelui, p. 229). Contele de Saint Germain şi Cagliostro fuseseră în rangul acesta, al unei masonerii de rit egiptean  –   afirmând că sunt Ahasveri prin Timp, re-încarnări, dintr-un secol în altul, transformări-transferări de personalitate.

[13] -Cf. R.Guénon, Simboluri ale Ştiinţei Sacre, Humanitas, Buc., 1997, p. 51: “La (…) Heliopolis trebuie raportat, în realitate, simbolismul ciclic al păsării Phoenix”.

[14]Manvantara=”ansamblul celor patru YUGA (n.n.: vârstele de aur, argint, bronz şi fier  –  stadii ale evoluţiei spirituale umane terestre)  –  iar un Kalpa, adică supraciclul cosmic (“întregul ciclu al umanităţii spirituale” – cf. V.Lovinescu, Jurnal alchimic, Institutul European, Iaşi, 1994, p. 215.),  are 14 Manvantara”  –  cf. R. Guénon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Humanitas, Buc., 1995. “Numerele ciclurilor fundamentale sunt: 72, 108, 432; acestea se aplică în mod deosebit la diviziunea geometrică a cercului (360=72 x 5=12 x 30), precum şi a duratei perioadei astronomice a precesiunii echinoxurilor (72 x 360=432 x 60=25.920 ani)”  – cf. R.Guénon, Omul şi devenirea sa după Vedanta, Antet, 1995, p. 98. “Se consideră că o epocă de cultură, în cadrul perioadei postatlanteene, durează 2.160 de ani, adică 1/2 din anul platonician care se întinde pe o perioadă de 25.920 de ani, cât durează trecerea punctului vernal prin toate cele 12 constelaţii ale Zodiacului. În acest context se consideră că epoca noastră, a cincea, a început în anul 1413, când punctul vernal a intrat în constelaţia Peştilor. Aceste calcule nu sunt însă valabile decât în cadrul perioadei postatlanteene şi nu se pot extinde asupra altor perioade, căci ar duce la rezultate şi concluzii eronate. Ţinând seama de aceasta, se poate spune că prima epocă, protoindiană, a debutat aprox. În anul 7227 î.Ch., iar ultima epocă se va sfârşi aprox. în anul 7893 d.Ch.” – cf. Victor Oprescu, nota a doua de subsol, de la p. 66 a  Apocalipsei lui Ioan, de Rudolf Steiner, UE, Buc., 1996  –  traducere şi note de Victor Oprescu.

[15] -Cf. R.Guénon, Regele Lumii, Rosmarin, Buc., 1994, p. 41: “Căutarea Cuvântului Pierdut=Căutarea Graalului”.

[16] -Ion Creangă, Opere, vol. I,  Minerva, Buc., 1970, p. 160.

[17] – Ne amintim şi de Tabula Smaraldina, a lui Hermes Trismegistos(-Trismegitul)  –  Călăuza şi Legătorul celor Trei   –  care tabelă conţine şi însuşi principiul  analogiei “tradiţionale” : “Ceea ce este jos este la fel cu ceea ce este sus, şi ceea ce este sus este la fel cu ceea ce este jos” (a se vedea, în acest sens, şi Pecetea lui Solomon, formată din 2 triunghiuri, dispuse în sens invers unul faţă de celălalt).

[18] -Ion Creangă, op. cit., p. 161:”(…)Vasile Ţandură şi altul, nu-mi aduc aminte, erau la noi acasă şi prăjeau pe foc într-un ceaun mare nişte hoştine cu său; şi după ce mi-au tras o frecătură bună cu oţet de leuştean, mi-aduc aminte ca acum, au întins hoştinele fierbincioare pe o pânzătură şi m-au înfăşat cu ele peste tot, ca pe un copil (s.n.); şi nu pot şti cât a fi trecut la mijloc până ce am adormit mort (s.n.), şi de-abia a doua zi la toacă m-am trezit, sănătos ca toţi sănătoşii (s.n.). Dumnezeu să odihnească pe moş Ţandură şi pe tovarăşul său!”.

[19] -Cf. V.Lovinescu, Incantaţia sângelui (O nouă faţetă a lui Gh.Asachi), Institutul European, Iaşi, 1993, p. 93: “Banul este în realitate un MESAJ,  un DEPOZIT şi o MISIUNE (…) . Este un caz tipic de reîncarnare a unui lanţ iniţiatic, prin încredinţarea unui talisman conferit de cineva care îl avea în mod legitim în depozit, altuia din altă generaţie, căruia îi era destinat(…).Rol esoteric al monedei  – de transmisiune a unor influenţe spirituale”.

[20] -Cf. V.Lovinescu, Monarhul ascuns, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 163: “Care-I domnul fanariot dintre 1760-1800, ştiutor măcar al unei boabe de vorbă românească? Răspunsul este net: nici unul! Atunci concluzia este precisă: nu poate fi vorba de nici unul din efemerii şi derizorii domni care se vânturau pe atunci în scaunul ţării. E vorba de adevăratul, unicul, legitimul, fără de moarte Domn tainic al Moldovei, care din cauza nenorocirilor neamului a trebuit, pentru a putea ocroti luminiţa ce mai pâlpâia pe altar, să-şi pună obrăzarul de abjecţiune al lui Ciubăr Vodă, precum Domnul Hristos cârpa pe spate, coroana de spini, sceptrul de trestie, în curtea pretoriului din Ierusalim.”

[21] -Cf. V.Lovinescu, Steaua fără nume, Rosmarin, Buc., 1994:” Prin această poartă strâmtă se efectuează translaţiunea de la Pământ spre Slăvi a fenomenului cântat de îngeri “Gloria in excelsis Deo et in Terra Pax hominibus bonae voluntatis”.

[22] – Cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. I, Artemis, Buc., 1994, p. 240: Calumetul/Pipa sacră a indienilor ”reprezintă Omul Primordial, în picioare în Centrul Lumii, deci pe chiar Axul Lumii şi făptuind prin intermediul rugăciunii materializate prin fumul de tutun  –  care nu este altceva decât suflul, adică Sufletul  –  unirea dintre puterile chtoniene şi Zeul Suprem uranian, spre care se înalţă ruga lui Calumetul simbolizează, deci, forţa şi puterea acestui Om primordial, microcosm, invulnerabil şi nemuritor în fiinţa sa, după chipul macrocosmului pe care-l reprezintă”.

[23] -Cf. V.Lovinescu, Monarhul ascuns, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 163: “Plotun este vechiul nume al bourului”  –  BOURUL seniorial şi heraldic, care aduce Cerul pe Pământ.

[24] -“Monosilabul OM e primul din cele 4 cuvinte care formează un Tetragram şi constituie cea mai sfântă formulă din Hinduism, OM MANI PADME HUM  –  ceea ce s-ar traduce prin: OM JUVAERUL DIN LOTUS. Or, găsim o aproximaţie mai mult decât satisfăcătoare, o echivalenţă convingătoare în formula colindului românesc: FLOARE DE AMIN”  – V.Lovinescu, O icoană…, CR, Buc., 1996, p. 45. Sau: “Dar şarpele complet, vetical şi spiral, e reprezentarea grafică a monosilabului AVM (n.n.: la Hinduşi, se numeau, astfel, cu iniţiale: Agni-zeitatea Focului, Varunha-zeitatea Apei-Ocean[ şi al Bolţii Cerului] şi Marut-zeitatea Aerului) , procedând şi desfăşurându-se din vârful nespaţial al cozii, în spire din ce în ce mai largiu, apoi, în prelungire invizibilă, în jurul jumătăţii lui superioare verticală, ridicându-şi semeţ capul deasupra spirelor, ca sephira Kether, deasupra Arborelui Sephirotic.” – op. cit, p. 29. Iar jean Chevalir/Alain Gheerbrant, în Dicţionarul de simboluri , vol. I, p. 153  – consfinţesc: “Acest simbol plin de forţă al divinităţii, pe care o exprimă înafara sufletului şi o realizează înăuntrul lui, rezumă în sine suflul creator(…) universul s-a dezvoltat pornind de la energia cosmică descătuşată prin rostirea, de către demiurg, a acestei prime formule care a chemat la viaţă toate câte sunt: AUM BHUR BHUVAR SVAR (AUM – Pământ! Văzduh! Cer!). AUM este sunetul primordial, Logos-ul, şi de aceea rostirea lui poartă în sine o încărcătură energetică uriaşă şi de o extraordinară eficacitate în pregătirea transformării spirituale. (…) Rostirea sunetului lui Dumnezeu echivalează cu propria divinizare. AUM este, după Vivekananda şi tradiţia vedantică, manifestarea prin excelenţă a divinităţii”.

[25] -Ciudat este că Ciubuc Clopotarul, deşi “popă” la cumătria mitică a lui moş Dediu  – este mai mult Paznicul Potirului(Vasului Sacru, cu Peştele-Hristos)-Graal, decât al Cărţii-Graal, căci “ştia puţină carte”…

[26] -Am prezumat şi mai sus, identitatea sacră dintre ascendenţi şi descendenţi  –  deci străbunicul=strănepotul.

 

[27]Prana=Suflul Vital.

[28]Anastasias=Nemurire(grec.).

[29] -Cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997, p. 94: “Foarte multe locuri din MURIDAVA-Moldova amintesc de trecerea celor Doi Zalmoxis pe acolo”.

[30]Nastasia nu poate muri, dar se poate dărui, sacrifica  – poate transgresa lumea în Paradis, în calitatea ei de Vacă Sacră. Vom vedea Ritualul de Purificare, exercitat asupra Celor Doi : Dumitru-Demeter  – şi Nică (fie în calitatea sa de IOAN, fie în calitatea de avertizator al Centrului Creaţiei  –  NI[MI]CĂ!).

[31]Barzaq (barzach)=punct de contact; poartă strâmtă (arab.).

[32] -Cf. I.Creangă, Opere, vol. I, Minerva, Buc., 1970, pp. 163, 165 şi 169.

[33] -Cf. Jean Chevalier/Alain Geerbrant, Dicţionar de simboluri, Artemis, Bu., 1994, p. 226:”În Iliada, Ahile jertfeşte 4 iepe pe rugul funerar al lui Patrocle, prietenul fără de prihană  –  ele îl vor călăuzi pe răposat  în împărăţia lui Hades.(…)După ce a fost considerat ca un animal psihopomp şi clarvăzător, calul se transformă în Posedat, în adeptul misterelor divine, care renunţă la propria-i personalitate, pentru ca prin el să se manifeste o alta, a unui spirit superior.”

[34]Smaraldul, cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op. cit., p. 332:”(…) este piatra luminii verzi, ceea ce îi conferă atât o semnificaţie esoterică, cât şi putere regeneratoare. (…)Chezăşie a fertilităţii(…). Pentru alchimişti, era piatra lui Hermes, crainic al zeilor şi Mare Psihopomp. (…) Are proprietatea de a străpunge cele mai întunecate tenebre(…). Din fruntea lui Lucifer s-a desprins, în timpul căderii acestuia, un smarald (…). Piatră a cunoaşterii secrete(…). Era piatra clarviziunii, precum şi a rodniciei şi nemuririi. La Roma, era atribuită lui Venus, iar în India conferea nemurirea.” Să nu uităm şi ce spun V.Lovinescu şi R.Guénon, în cărţile lor: din Smarald a fost cioplit Potirul Graal…

[35] -Se spune că, pe când Dumnezeu stătea pe gânduri, în faţa Oceanului Originar, neştiind cum să înceapă Facerea  –  deodată a ieşit, din apă,  Broasca, şi s-a angajat, faţă de Dumnezeu, să-l ajute ; şi s-a ţinut de cuvânt: prin scufundări succesive, sub apele Oceanului, i-a adus “tot câte-o ţâr’ de pământ în gură”, materia primă pentru Facerea Lumii  – cf. Ovidiu Bârlea, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, ESE, Buc., 1976, Broască, p. 87,

[36] -Există un basm străvechi românesc (în care se întâlnesc şi împacă, probabil prin Collegia Fabrorum, creştinismul cu “păgânismul”), în care se spune că Maica Domnului, după ce i-a fost răstignit Sfântul Fiu  –  stătea pe marginea drumului şi plângea. Apare, ţopăind, Broasca  –  şi-o întrebă de ce plânge. Maica Domnului îi spune că i-a fost ucis unicul ei fiu, Iisus Hristos.  Broasca replică: “ Maică Sfântă a lui Iisus Hristos  –  ţie Lumea ţi-a răpit un singur fiu  –  pe când mie, uite, chiar astăzi, a trecut o roată de car şi mi-a ucis pe toţi cei 12 copilaşi ai mei (sunt şi variante cu 9 “brotăcei, scăpând doar unul”  –  ceea ce ar face-o pe broască, în mod direct, alter ego-ul Maicii Domnului)”   – cf. O.Bârlea, op. cit., p. 87. Şi se zice că Maica Domnului, în faţa acestei ziceri a Broaştei, s-a alinat. Ba a şi binecuvântat-o “să nu se descompună după moarte”. (Oricum, în toate miturile lumii, Broasca este animalul metamorfozelor  – deci al învierii/învierilor, transgresiunii).  Roata Carului este simbolul Lumii şi Timpului (carul, la chinezi şi indieni, ne spun Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, în Dicţionarul lor, în volumul I, la pagina 248, este “simbol al lumii”, dar poate fi asociat şi Soarelui  –  mai ales “în India, în cultul lui Mithra, al Cybelei şi al lui Attis, ca simbol al drumului pe care-l străbate astrul pe bolta cerului” –  iar cifra 12 poate denumi, în egală măsură, ciclul temporal, zodiile, cât şi pe cei 12 apostoli  –  iar cifra 9  –  cele nouă ierarhii creşti; oricum, se poate face trăsătura de unire între Hristos-Învierea  şi “apostolii”, sau “ierahii celeşti”,  prin Broască…

[37] -Cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op. cit., vol. I, p.  237.

[38] -Cf. A.Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997.

[39] -Cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op. cit., vol.II, p. 279: “Măgarul, ca şi Satana, ca şi Fiara, înseamnă sexul, libidoul, elementul instinctual al omului, o viaţă care se desfăşoară toată pe plan pământesc şi senzual(…)  –  dar şi purtător al tainelor(…). Alchimiştii văd în măgar demonul cu trei capete, unul reprezentând Mercurul, celălalt Sarea, al treilea Sulful, cele 3 principii ale naturii: fiinţa încăpăţânată(…). Măgarul se leagă de Satana, al doilea Soare, care este soarele lui Israel. De aceea, a existat, în anumite tradiţii, o identificare între Iahve şi Satana”.

[40] -Miticul Zeu al Focului şi al Făuririi prin Foc  –  Zeul Meşteşugurilor, care îşi şterge, parţial, funinginea, în fierăria de sub Etna, şi-şi vizitează fraţii din Olimp  –  Hephaistos  – este modelul pentru Diavolul Şchiop (chiar pentru Satana!) creştin. În plus, să se reţină că Hephaistos, atunci când fraţii săi celeşti întrec măsura în a-l batjocori, le toarnă în cupe Apa Lethei-Uitării  –  şi, astfel, temporar, el, Hephaistos, devine Stăpânul Olimpului  –  deci, şi al Cosmosului. Figura sa este identificabilă, poate paradoxal, pentru unii, în cea a lui Cătălin.Paharnicul, din Luceafărul eminescian…

[41] -Şi lemnul, şi piatra, sunt considerate depozite zeieşti, ale Focului Divin; substitute, sau chiar întruchipări divine. A se vedea nenumărate aspecte ale cultului Arborelui, respectiv ale Cultului Pietrei (fitolatrie şi lapilatrie).

[42]Amrita=Băutura nemuririi, pe care o beau zeii indici şi aceia dintre oameni care sunt hărăziţi să ajungă în cer – cf. Mahabharata, Ramayana, Puranas.

[43] -Soma-mierea nemuririi”- adusă de un vultur muritor – Sandharva  –  servită ca ofrandă zeilor şi băută de muritori pentru a comunica cu divinul.

[44] -Vom vedea, la p. 62 a lucrării de faţă, capitolul VIII: Din nou, Piatra Filosofală, Ţapul Satanic şi Capra Uitată, că lucrurile pot fi văzute chiar mai nuanţat, dacă ne vine să credem că alchimia, Arta Regală, nu a fost practicată numai de regi, nu a fost şi nu este apanajul unei clase sociale anume  –  ci poate fi cunoscută, în principiile ei cosmice, şi de iniţiaţii aşa-zis “ţărani”; de ce, adică, să uităm, cu atâta dezinvoltură, că toate operaţiunile magice de la sat (satul tradiţional, cât va mai fi rămas din el), nu sunt executate de principi sociali, ci de principi şi principese oculte  – babe şi moşnegi…

[45] -Cf. V.Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Rosmarin, Buc., 1994, p. 58.

[46] -V.Lovinescu, Mitul sfâşiat, Institutul European, Iaşi, 1993, p. 86.

[47] -V.Lovinescu, op. cit., p. 88.

[48] -Fraţii Apollon-Artemis erau supranumiţi “Zeii Vânători”.

[49] -Determinativul “mândru” trimite, socotim noi, cu necesitate, la Sfinţii Muşatini şi Sfintele Muşate  – adică, la VITRIOLUL regal/voievodal românesc…

[50] -V.Lovinescu, în Dacia Hiperboreană, Rosmarin, Buc., 1994, p.57, afirmă energic, vorbind despre alchimie şi întemeierea mitică a Moldovei”Bourul este Sulful Solar; căţeaua Molda, Mercurul (lunară); vânătoarea simbolizează <<liberarea>>, <<coabitarea>> lor. Este LUPTA VULTURILOR şi a LEULUI  – până la extrema lor <<debilitare>>. (…)Este <<disoluţia>>, lupta celor două naturi, OPERAŢIA CEA MAI IMPORTANTĂ DIN ALCHIMIE(s.n.). <<Înecarea>> Bourului şi a Căţelei este înecarea Soarelui şi a Lunii, realizarea materiei prime polarizate, a acestei Ape de Foc-Ape Arzătoare, de unde va ieşi Piatra (Filosofală).(…) Un stat tradiţional nu se făcea ca o republică americană; întemeierea sa constituia MAREA OPERĂ”(s.n.).

[51]Vishnu este ipostaziat cvintuplu  –  a se vedea şi cei cinci feciori ai lui Manole-Demiurgul-Arhitectul Moldovei, din Fraţii Jderi, romanul altui iniţiat cert : Mihail Sadoveanu…

[52] -Cf. V.Lovinescu, Incantaţia sângelui, Institutl European, Iaşi, 1993, p. 118 şi următoarele – dar şi R.Guénon, Simboluri ale Ştiinţei Sacre, Humanitas, Buc., 1997, p. 122 (Litera G  şi svastika).

[53] -În  doctrina creştin-ortodoxă, în primul rând  –  înseamnă conjugarea eforturilor lui Theos-Dumnezeu şi ale Bărbatului-Om-Andros, pentru realizarea Planului Divin  –  general (teleologic) şi particular-destinal.Conceptul este dezvoltat, în aria oriental-europeană, în special de N.Berdiaev – Sensul creaţiei.

[54] -Cf.V.Lovinescu, op. cit., p. 162.

[55] -Cf. p. 47, a lucrării de faţă (problema lui AURAŞ-PĂCURAŞ  –  legat de recuperarea Paraşabdei).

[56] -Cf. Ion Creangă, Opere, vol. I, Minerva, Buc., 1970, p. 190:”Povestea ceea: <<Un nebun arunc-o piatră în baltă, şi zece cuminţi n-o pot scoate>>”.

[57] -Cf. V.Lovinescu, atât în Incantaţia sângelui, cât şi în Mitul sfâşiat.

[58]-Cf. p. 51, a lucrării de faţă.

[59] -Potrivit Dicţionarului de simboluri al lui JeanChevalier/Alain Gheerbrant, vol. III, p. 88  –  “Piciorul este simbol al legăturilor sociale(…) simbolizează un anume simţ al realităţii(…) piciorul desemnează şi sfârşitul căci, în mers, mişcarea începe cu piciorul şi tot cu piciorul se încheie(…) piciorul are semnificaţie falică(…) piciorul ar fi simbolul infantil al falusului(…) piciorul este simbol erotic(…)  –  dar este şi rezumat al Fiinţei Umane”  –  iar Pantoful-Cizma(Încălţămintea, în genere) “înseamnă a lua în posesie pământul(…) este simbolul călătorului(…)simbol vaginal (…) pantoful este substitutul persoanei, sau chiar identitatea adevărată a persoanei.” Deci, cine îţi posedă pantoful, îţi stăpâneşte personalitatea şi ţi-o poate, eventual, “prelucra”, la modul alchimic. În consecinţă, nu trebuie să mire asocierea Pavel-Maestru al Athanorului, Preot al Focului. A se vedea şi dimensiunea dionysiacă din structura mitică a lui Pavel: “ba şi el, uneori, sărindu-şi din minţi, îşi rupea ciubotele, jucând împreună cu noi”  –  ruperea ciubotelor, în cazul lui Pavel-al-Focului, fiind sinonimă cu schimbarea personalităţii umane, cu cea divină  – transgresarea/transfigurarea prin ek-stasisul dionysiac.

[60] -Căci, în definitiv, cel mai important alchimist cosmic, fiind el creator prin Foc, este Fierarul Şchiop, Hephaistos…

[61]Pălălaie=Flacără mare, Vâlvătaie (prezenţa “vâlvei”-Mumei Elementare a Focului), Incendiu (la nivel cosmic-uman, simbolizând (Auto)Demiurgia.

[62] -Dar poate fi şi : “al lui BÂTLAN”  –  bâtlanul “simbolizând indiscreţia celui ce-şi vâră ciocul peste tot  –  dar şi vigilenţa care poate fi lesne pervertită, devenind curiozitate abuzivă (…) simbol de ştiinţă divină, desigur din cauza ciocului său subţire şi pătrunzător”  –  cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op. cit., vol. I, p. 197.

[63] -A ajuns celebru mitul lui Creangă, scriind în Butoi, pe o Scândurică, pentru că asuda terbil…Butoiul-Arcă, Butoiul (şi scândurica…)  – simbol al apartenenţei la Arca-Collegia fabrorum…Iar asudarea este semnul creaţiei efectiv-demiurgice (şi purificatoare) cu Foc.

[64] —  Dar să nu uităm se spunea Aminul-Eminescu, în Scrisoarea I, despre realele dimensiuni ale lumii: “de se măsură cu cotul”  –  deci, cotul-cotire, este măsură sacră, ambivalentă: cine nu-i iniţiat, se opreşte la jumătatea drumului existenţial, la cot  –  cine este iniţiat, coteşte (transfiguratoriu) şi se învârteşte, spiralat, odată cu Manvantarele Kalpei…)

[65]Pupăza – cf. aceloraşi Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op. cit., vol. III, p. 137 : “a jucat rolul de crainic între Solomon şi Regina din Saba(…) este călăuza păsărilor care-şi caută rege   –  drmul mitic al sufletului în căutarea divinului(…) poartă pe cap COROANA ADEVĂRULUI.”

[66]Toporul  şi Părul (capului) sunt izotopice semantic, pe dimensiunea puterii divino-umane:  pe de o parte, trăsnetele puterii divine a lui Zeus (la greci) sau, mai cu seamă, a lui Thor (la germanici) sunt simbolizate prin Topor  –  iar, pe de altă parte,  forţa umană, fizică şi spirituală, a lui Samson, eroul biblic, stătea în PĂR…”În Iliada, a tăia părul unui animal care urmează să fie jertfit  –  înseamnă a-l hărăzi morţii; este unul din primele rituri de purificare” – cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op. cit., vol. III, p. 43.

[67] -Amintind de singuraticul moş al lui Sadoveanu, din Baltagul  –  PricopProcopios-Luminatul, fierar şi potcovar, călăuză psihopompă şi Hephaistos.

[68]Cucul  –  singuratica pasăre a sorţii şi călăuza spre Templul Tainelor (centrul pădurii).

[69] – Darea peste cap, ca Făt Frumos, când se transformă/transfigurează  –  cu “leagănul lui Iuda“ = “darea peste cap” a scrânciobului, de Paşte, pentru “a fi sănătos tot anul” (cf. Mihai Coman, Izvoare mitice, CR, Buc., 1980; Sora Soarelui, Albatros, Buc., 1983).

[70] -Cf. Ion Creangă, op. cit., vol.I, p.173: “Lemne la trunchiu sunt; slănină şi făină în pod este de-a volna, brânză în putină, asemene; curechiu în poloboc, Slavă Domnului!”

[71] -Cf. Ion Creangă, op. cit., p. 173: “Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, că citească”.

[72] – Cf. R.Guénon, Simboluri ale Ştiinţei Sacre[72], Humanitas, Buc., 1997, p. 238  –  Simbolismul solstiţial al lui Ianus: “Sfântul Ioan din iarnă (n.n.: care este echivalent simbolic cu Ianus bifrons) este foarte aproape de sărbătoarea Crăciunului(…)un vitraliu din sec. XIII din biserica Saint-Remi din Reims (…) îi reprezintă pe amândoi (n.n.: Sf.Ioan de iarnă şi Sf. Ioan de vară), sintetizaţi în figura unui singur personaj, lucru demonstrat de cele două flori-ale-soarelui plasate în sens opus deasupra capului acestuia, şi care corespund aici celor două solstiţii şi celor două chipuri ale lui Ianus  –  Ioan care plânge şi Ioan care râde”.

[73] -UNU este Dumnezeu  – iar cele trei zerouri sunt cercurile celor trei lumi: celestă, terestră şi subterestră.

[74]A îngurzi-îngruzi= I-  a strânge, a aduna în creţuri, marginile unei opinci, pânze etc. , cu ajutorul unei sfori sau cureluşe, petrecute prin mai multe găuri; II –a desena în linii curbe sau în zig-zaguri.

[75] -Cf. Hesiod, Theogonia. – în Hesiod – Orfeu, Poeme, Minerva, Buc., 1987

[76]A mogorogi=a mormăi  –  deci a bruia, sau a imita prost, Paraşabda.

[77] -Nici măcar Achille nu avusese parte de tratamentul alchimic total  –  dar, se pare, Nică-Nike şi Zaharia sperau să transfigureze un demon al dizarmoniei  –  în opusul său  –  îngerul armoniei

[78] -De menţionat că Pantoful-Ciubota (Încălţămintea) aduce sugestia simbolică a erotismului senzual  –  or, opera alchimică nu suportă decât erosul spiritual, deci ascetismul, tip Pavel-Holteiul(Feciorul-Ascetul).

[79] -Căci aceasta este traducerea, din ebraică, a lui Adam: Omul cel Roşu.

[80] -Chiar Belerophontes al Pegas-ului inspiraţiei…

[81] -La acest Hristos, al Bobului de Grâu, se referă, tacit-contrastual, şi Eminescu, în Scrisoarea III, când consideră oatea turcilor “pleavă” (prin continuare logică, oastea lui Mircea este oastea Bobului de Grâu!).

[82]Ana, în ebraică, înseamnă fie graţioasă, amabilă, drăguţă  – fie “Dumnezeu a avut milă, a fost îndurător, a fost darnic”, cu înţelesul de : a revărsat multe daruri, calităţi. Cine citeşte neglijent episodul cu alungarea urătorilor, va socoti ca maliţiozitate, trimiterea la aceste atribute spirituale, a nevestei lui Vasile-Aniţei  –  dar, din punct de vedere sacral, cea care vrea să le dea Învăţătura Focului – chiar este “dăruită abundent, cu calităţi spirituale, de Dumnezeu”…

[83] -V.Lovinescu, adică Maestrul, în Mitul sfâşiat, p. 177  – Simboluri din ghicitori, cimilituri, frământări de limbă, particule elementare, explică, în mod strălucit,  “cimilitura” de la Apa Styxului, spusă de Nică-Nike, legând-o clar de operaţiunile de recuperare a Paraşabdei: ”Auraş, păcuraş,/Scoate apă din urechi,/Că ţi-oiu da parale vechi; Şi ţi-oiu spăla cofele/Şi ţi-oiu bate dobele”  –  astfel (selectăm): “Mai întâi, se poate observa uşor că ţelul cimiliturii poate fi transpus, şi atunci, nu numai urechea corporală se destupă, ci mai ales urechea spirituală, în fundul căreia se rosteşte singur Logosul, Sunetul Primordial, Paraşabda. (…)Auraş incipient ne reaminteşte că, în latineşte, aura înseamnă boare de vânt, identică cu suflul primordial, cu Prana vivificatoare a tuturor lumilor, vehicol al Verbului. (…) Auraş este Sunetul-Suflu Primordial, care se plimbă la început peste Apele cosmogonice, identic cu Tenebrele, la care s-a mai adăugat litera focului Ş. Aurus este aur (…), dar auris înseamnă şi ureche; şi cele două lespegioare aurifere sau argintifere se pun pe urechi. Este un complementarism între ghioc şi pietricele. Ghiocul aude şi şopteşte timpanului, subtil, pietrele lovesc acest timpan ca să-l scoată din toropeala în care l-au cufundat păcatele.(…)  Creangă afirmă cu tărie: <<aşa ni-era obiceiul să facem la scăldat de pe când Adam-Babadam >>   –  adică Adam tatăl lui Adam, adică Adam Qadmon, Omul Universal, indicat de asemenea ca Păcuraş, PĂCURARUL DE FOC  –  (păcurar, în sens de CIOBAN) – primul născut dar nu făcut. Cum este vorba de scăldat, şi descântecul scoate la suprafaţa apelor primordiale pe rostitorul lui, ca pe giuvaierul din floarea de lotus şi ea pe faţa Oceanului, Samudra, Om Mani Padme hum,  AUM  – îi vindecă urechea exterioară şi interioară, şi îl pune în contact direct şi conştient cu Verbul. Imediat, trebuie să fi fost un descântec al Aurarilor, solidar cu breasla, dar, mediat, s-a dăruit tuturor, adică unei umanităţi care consimţea să audă, nu acelora care au urechi ca să nu audă. În faza înaintată a Vârstei Sumbre în care ne aflăm, o mai păstrau doar câţiva copii. (…) <<Că ţi-oiu da parale vechi>>, adică se va integra în firul unicităţii, simbolizat de vechimea monedelor, străbătând ciclurile de la un capăt la altul(…); <<că ţi-oiu spăla cofele>>, adică îţi voi desfunda fosele auriculare; <<şi-ţi voi bate dobele>>  –  adică timpanul, pentru ca pe el să răsune, mediat, vorba omenească, dar <<imediat>>  –  VERBUL CERESC.”

[84]Toba – “Zgomotul Tobei este asociat cu producerea sunetului primordial(…), cu ritmul universului(…) cu drumul aparent al soarelui(…), cheamă pogorârea bunăvoinţei cerului(…) se leagă de tunet şi trăsnet(…) cratofanie uraniană sau chtoniană” – cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op. cit., vol. III, p. 359.

[85] -Ion Creangă, op. cit., vol. I,  p. 224.

[86] -De la verbul a sucăli=a insista, a bate la cap pe cineva, cu maximă consecvenţă-insistenţă.

[87] -Cf. Ion Creangă, op. cit., p. 174.

[88] -Ion Creangă, op. cit., p. 220.

[89] -Cf. Ion Creangă, op. cit., vol. I, p. 173:”Ţie, omule, zise mama, aşa ţi-i a zice, că nu şezi cu dânşii în casă toată ziulica, să-ţi scoată peri albi, mânca-i-ar pământul, să-i mănânce, Doamne, iartă-mă!”

[90] -Ibidem:” Când venea  tata noaptea de la pădure din Dumesnicu(…) cât era de ostenit(…)”.

[91] -Ibidem: “(…)ne ridica în grindă, zicând: <<‘tâta mare>>!”

[92] -Ibidem: “noi scoteam mâţele de prin ocniţe şi cotruţă”  –  cotruţă se spune la o vatră mică  – la locul gol dintre cuptor şi perete sau la o adâncitură de sub vatră.

[93] -Lui i se adresează, invocator, şi Aminul-Eminescu, în Sărmanul Dionis, respectiv în Cugetările sărmanului Dionis: “Sau ca popă, colo-n templul închinat fiinţei care/După chip ş-asemănare a creat mâţescul neam,/ Aş striga: o, motănime!”

[94] -Cf. V.Lovinescu, Creangă şi creanga de aur, CR, Buc., 1989, p. 152:” Profetul Mohamed este numit ennubii lummii, Profetul Analfabet, în sensul sărăciei cu duhul, al unei simplificări totale. Numai aşa a putut deveni pagina albă, virgină, pe care s-a scris Coranul, în momentul revelaţiei lui, mai întâi sintetică, apoi distinctivă. Dar în arabă um însemnează nu numai alfabet, ci şi matrice şi mamă. E o confirmare de prim ordin a celor ce spuneam mai sus despre omologarea lui regressum in utero cu nuditatea primordială”  –  iar la p. 148: “Tota-Puri=Omul Total Pur, <<Omul Gol >> –  unul din gradele cele mai înalte din ierarhia hindusă.”

[95] -Ion Creangă, op. cit., vol. I, p. 159:”Dac-ar fi să iasă toţi învăţaţi, după cum socoţi tu, n-ar mai ave cine să ne tragă ciubotele. N-ai auzit că unul cică s-a dus odată bou la Paris, unde-a fi acolo, şi a venit vacă?”

[96] -Precum în Treimea pe Dos, Capra cu Ţapul, în zona Irinucăi…

[97] -Cf. Ion Creangă, op. cit., p. 159: “(…)babele care trag pe fundul sitei în 41 de bobi, toţi zodierii şi cărturăresele pe la care căutase pentru mine şi femeile bisericoase din sat îi băgase mamei o mulţime de bazaconii în cap, care de care mai ciudate; ba că am să petrec printre oameni mari, ba că-s plin de noroc, ca broasca de păr, ba că am un glas de înger, şi multe alte minunăţii, încât mama, în slăbiciunea ei pentru mine, ajunsese a crede că am să ies un al doilea Cucuzel, podoaba creştinătăţii, care scotea lacrimi din orice inimă împietrită, aduna lumea de pe lume în pustiul codrilor şi veselea întreaga făptură cu viersul său”.

[98]Ida şi Pingala  – cei doi curenţi spirituali-subtili, feminin-masculin, pozitiv-negativ  –  care circulă de-a lungul axului median al Fiinţei  Spirituale – Coloana Vertebrală-Kundalini.

[99]Purusha=Spiritul Cosmic, esenţa universală increată.

[100] -Cf. V.Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Rosmarin, Buc., 1994, p. 58: “Cât despre BOUR (Urus  –  care este de asemenea Taurul Primordial; de observat că Urus inversat dă  Suru…), el joacă un rol capital în legendarul român. Există în Moldova legenda BOURULUI ALB; el e, se spune, Tatăl, Strămoşul Moldovenilor. El rătăceşte prin Muntele Sfânt al Ceahlăului (Coelus) şi nu se arată decât celor aleşi…Se vorbeşte de unii voevozi care au văzut BOURUL ALB. Avem impresia că în Moldova a existat o organizaţie iniţiatică cu acest nume. Altădată, BOURUL umplea munţii şi pădurile Moldovei. (…)Pentru a păstra Bourii, Dumnezeu a rânduit aici, de la începutul Lumii, neamul Huţanilor, al cărui şef se numeşte Ile (ILION, HELIOS  –  a se vedea Colindele). (…) Din cauza răutăţii oamenilor, huţanii s-au retras pe Muntele Căliman( al doilea Munte Sacru al României). Or, ţăranii dau taurilor numele de Căliman şi există chiar o seminţie a Huţanilor. Inutil să insistăm asupra asemănării legendei Huţanilor cu cea a Rohmanilor”. La p. 40, se spune: “Blajinii, Rohmanii, Rahmanii, Rucmanii…(n.n.:Brahmanii).Sunt sfinţi. Locuiesc la capătul Lumii, aproape de Apa Sâmbetei; toţi sunt sihaştri; toţi sunt preoţi; ţara lor se numeşte Măcărele (grec. =Macàron Nesoi=Insulele Preafericiţilor). Porţile Raiului sunt aproape…la Rohmani se găsesc Apa Vie şi Apa Moartă. La Rohmani Soarele nu apune niciodată. (…) Ptolemeu numeşte una din cetăţile Daciei Rami-dava. (…) Noi credem că toate aceste nume se trag din acei Arimoi homerici, cea mai războinică populaţie pelasgă – şi aceştia au o legătură cu RAM  –  (n.n.:zeitate supremă la hinduşi) “  –  a se vedea şi P.L.Tonciulescu, Ramania – Paradisul regăsit, Obiectiv, Craiova, 2000.

[101] -Sfânta Împărăşanie se şi numeşte, în ritualul oriental, greco-bizantin-ortodox,  Leacul Nemuririi (Pharmakos Anastasias).

Topice: Studii | Comments Off on SUNETUL CLOPOTARULUI – VIBRAŢIA PRIMORDIALĂ. ÎNTEMEIETORII REVERBERAŢIEI ANAMNEZICE

Comentarii închise.