Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

ARMONII CELESTE – LECȚIE VERSIFICATĂ DESPRE CUM SĂ DĂM ÎN DAR… LUMINĂ

de Mihaela Rotaru | Iulie 25, 2013

descărcareCENACLUL ARIONDA

VOLUMUL IV

 În anul 2009, la Editura Olimpias, Galați, apărea un buchet de versuri, flori dăruite nouă, cititorilor de toate vârstele, tineri, adulți, vârstnici, copii chiar. Grupajul de versuri devine simfonie înălțată spre cer, spre Dumnezeu, izvorul a tot harul, a tot talentul, a toată bucuria. Har, talent, chemare – da, așa s-ar putea surprinde, în doar trei cuvinte imensa bunătate pe care Creatorul o revarsă asupra artiștilor cuvântului, meșteri și cioplitori în slove. Meșteri artizani, truditori asupra vorbei precum țăranul asupra gliei datătoare de pâine, de viață.

Redenumind acest mănunchi, ne vin în minte insistent unele titluri precum Odă lui Dumnezeu, Imn Luminii, Cântec spre cer – și alte asemenea, înscrise toate în aceeași gamă de sentimente și trăiri ce converg invariabil înspre divinitate. „Nu înceta, Prea Bune, să-mi vorbești/ În astă lume atât de trecătoare? Cuprinsă-n cea din urmă încercare/ Pierzaniei, în lucruri nefirești”. (Radu Botiș, Vorbește – clipele se scurg). De asemenea, ne vine cu obstinație în minte ideea de muzică, odă, cum spuneam, rapsodie, orchestrație plină de rafinament, suavă, dar nu mai puțin solidă și coerentă. „Căci Tu ne-ai dat ca sfânt-arvună/ supremul dar de-a fi-mpreună”. (Arionda Adamescu, Rugăciune și credință). O structură compactă, trainică și robustă: o vigurozitate a versurilor ce derivă poate tocmai din amalgamul de voci ce se întrepătrund și se unesc într-un cor celest. „În lumină se vedeau/ semne adânci/ ca de lanțuri căzute”. (Cezarina Adamescu, Captiv luminii). O consistență impunătoare și impresionantă rezultată tocmai din acest ansamblu de voci diferite și extrem de gingașe, care, dacă ar fi auzite fiecare separat, poate s-ar pierde în vârtejul de timp care macină ființa. Înmănuncheate aici, ele se aud cu putere, cu fermitatea pe care numai vocea solidarității întru libertate o are. „Rugăciune, măsură, obsesie/ întoarcere, armură”. (Stan M. Andrei, Calupuri de  iubire).

Indiferent de vârsta și de „construcția” intelectuală și spirituală a autorilor, manifestările lor lirice se îndreaptă înspre același punct, un scop care-i orientează, chiar dacă vin din direcții diferite, lumina revărsată asupra semenilor, cu dragoste și cu largă deschidere sufletească. „Din frunzișu-nmiresmat/ am făcut iubirii pat,/ Și din razele de lună/ Împletit-am o cunună”. (Gheorghe Antohi, Frunzișul iubirii). „Mi-e sufletul plin de pădure/ Merg printre arbori. Mereu/ E toamnă și-adesea/ Îl simt cum foșnește uscat”. (Marilena Apostu, Toamnă în suflet). O larghețe pe care numai Poetul o poate avea, născută dintr-un preaplin interior debordant. „Spiritul,/ ah, spiritul mănâncă materia/ și arde lumina./ Cântecul și tâlcul/ adâncesc uimirea!” (George Balan, Spiritul). O ieșire din matcă a întregii lui ființe, prin cuvânt și vers, o deschidere înspre sine, înspre semeni, înspre Dumnezeu. „Ascult siderala chemare/ pornind pe calea visului/ spre azurul sibilin/ pe raze de lună” (Nori Bellu, Nemurire). Fiecare dintre cei douăzeci de stihuitori, are aripile îndreptate înspre noi, cu sinceritate și cu toată disponibilitatea (înspre jertfă, în fond, deoarece autenticitatea, deschiderea, curată și nefalsificată, către oameni, presupune risc și asumarea unei suferințe enorme…). „plânge o pasăre, că zborul i s-a frânt;/ ciocul și-l pleacă, resemnat, spre pământ./ Câte o lacrimă din ochi se prelinge? Și toată făptura-i în hohote plânge”. (Antoneta Chiburță Balan, Zbor frânt).

Clipa suspendată în eternitate aduce cu sine tristețe, privațiuni de tot felul, măcinare perpetuă, autoflagelare și supliciu continuu. Un astfel de volum aici își găsește sensul, în acest cadru se umple de mesaj. „Sunt cuvinte ce tac,/ sunt cuvinte ce plâng,/ sunt cuvinte ce mint și se pierd printre rânduri”. (Adelaida Cristescui Sellin, Singurătate). Cartea ne invită la a medita pe marginea marilor întrebări ale vieții, la a contempla acest spectaculum mundi , nu de sus, cu orgoliul detașat al stoicilor, ci cu implicare și responsabilitate. Chiar dacă acestea presupun răni și multe suferințe. „Petale de crin,/ albe, imaculate,/ Simbol de pietate,/ lumină, dreptate…” (Marieta Dănăilă Roșu, Simbol de pietate). Calea crucii aceasta este, în ultimă analiză, a trăi nu pentru sine, ci pentru ceilalți, a te pune în slujba alor tăi, chiar și a celor depărtați, ca spațiu, sau, mai dureros, ca suflet, reci și dușmănoși. „Firicel de albăstrea,/ Când eram mai tinerea/ Mă rugam lui Dumnezeu/ Să-mi dea soartă cum vreau eu”. (Mariana Grecu Voica, Dor de cântec). „Tăcerea mea e indecentă/ și viața îmi acceptă/ jocul extravagant/ cu discreția/ unui duhovnic”. (Constanța Hărjoghe, Cred).

Lumina versurilor vine în întâmpinarea tuturora, apropiați sau îndepărtați, înstrăinați (a se citi de esență, de ceea ce este fundamental în zbaterea noastră neostoită spre mântuire). „mămăliga-n patru-o dau,/ ceapa-n patru eu o sparg,/ floarea floarea își desface” (Alexandru Maihai Irimia, Peisaj cu salcie). Versurile devin far călăuzitor, lumină în pădurea întunecată de gânduri și de amărăciuni. „Lacrima învăluită în rugă/ Trece în pulsații astrale…/ Sărută invizibila ardere!” (Ionel Marin, Invizibila ardere). „Iscălitorii” acestor poezii se armonizează sublim, într-o cântare corală ridicată spre cer, spre noi, în primul rând. Fie ca darul lor să le fie răsplătit înmiit. Omul din popor binecuvântează simplu, „de la mine puțin, de la Maica Domnului mult”. În același ton invocăm și noi favoarea lui Dumnezeu asupra ostenitorilor acestora, în frunte cu părintele Radu Botiș, turn luminător pe coasat mării și a trudei noastre pe acest pământ.

Proiectul colectiv devine comuniune de idei, de sentimente, acord deplin și concordanță perfectă de simțăminte, de atitutdini afective. „Accept că sunt doar o ființă/ Îndepărtată de credință,/ Plutind pe marea vieții mare,/ Fără speranță și-alinare”. (Paula Daniela Maei, Accept). Toate îndreptate înspre dorința de a te pune în slujba celorlalți, umărind Binele, Frumosul, Adevărul – atribute veșnice ale Dumnezeirii. „O, ce mare bucurie/ Pentru fiecare om,/ Parcă sunt în sărbătoare,/ Orice floare, orice pom!” (Tinca Munteanu, Învierea).  Omul care însuflețește Cenaclul Arionda este Olimpia Sava, om de cultură, conștient de vocația și de chemararea sa. O dovedesc amplele sale manifestări și muceniceștile sale nevoințe în mănăstirea-chemării-semenilor-la-Dumnezeu. Nu e o metaforă, ci un adevăr: ostenitorii acestui drum greu, al Creației, știu mai bine ca oricine ce înseamnă și ce presupune actul creator: sânge, strânsoare, caznă (fără… răsplată aici, dar cu revărsare de lumină dincolo). „Mi-e dor din nou să-nmuguresc/ Și noi lăstare să mai cresc,/ Să mă transform în rădăcini/ La următoarele tulpini”. (Olimpia Sava – Angela Cioltan Zainea, Rădăcini). Țelul suprem rămâne desăvârșirea. În acest sens, cartea de față devine treaptă spre Absolut, spre cunoaștere, spre lumină. „Doamne!…/ Ce sete de viață/ Avem!…dar…/ Cum o ducem?!…” (Lenuța Tăune, Sete de viață).

Se cuvine, în final, să subliniem faptul că paginile de proză semnate de Tudosia Lazăr și de Năstase Marin întregesc imaginea răvășitorului drum pe care îl parcurge ființa în chemarea sa spre veșnicie, în vremelnicul popas pe pământ, într-o sete neostoită de a-L căuta în tot și în toate pe unicul Împărat al Păcii, dătător de tihnă și de haruri nebănuite și nesperate. Invităm cititorii, așadar, cu căldură și cu dragoste, la o lectură plăcută, itinerariu lăuntric, aducător de roade vremelnice și eterne.

 

Prof.dr.Mihaela Rotaru

Topice: Recenzii | Comments Off on ARMONII CELESTE – LECȚIE VERSIFICATĂ DESPRE CUM SĂ DĂM ÎN DAR… LUMINĂ

Comentarii închise.