Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

BADEA CÂRŢAN SAU REVELAŢIA LATINITĂŢII

de Constantin Dobrescu | Iulie 7, 2013

Biografia unui personaj a cărui existenţă tumultuoasă conţine un anume dramatism se identifică cu viaţa ideilor şi acţiunilor pe care şi le-a asumat. Un astfel de personaj este Gheorghe Cârţan (1849-1911), Ciobanul din Ţara Făgăraşului, care este categoric şi un personaj de legendă, naiv şi deschis la suflet şi care avea mare încredere în oameni. Practic, Badea Cârţan a fost unul din solii pe care ni i-a trimis Ardealul ca să ne amintească, nouă celor din ţara liberă, că avem o mare datorie naţională – unitatea neamului – fără de care nu poate exista o Românie mare şi puternică. Badea Cârţan a cinstit nobleţea latină a neamului nostru şi s-a mândrit cu ea. A fost o voce a latinităţii, în general şi a latinităţii române în special. A fost ceea ce numim astăzi un globe-trotter şi un autodidact, iar pasiunea lui pentru carte îl situează printre iluminişti, căci aşa cum spune Nicolae Iorga, în urma lui a rămas „credinţa sălbatică pe care un ţăran a avut-o pentru visurile cărturarilor din vremea lui şi nemărginita-i evlavie pentru cartea în care vedea numai lumina şi mântuire” pentru neamul lui oropsit din Ardeal.

Marile exemplare omeneşti sunt unice şi de aceea nu-l pot asemăna pe Badea Cârţan cu nimic pe sfânta lume în afara lui. Gheorghe Cârţan este un luminos răspuns la întrebarea ce a obsedat veacuri la rând minţile învăţaţilor – cu mândrie românească sau cu pizmă străină – cum a reuşit să păstreze comunitatea relativ puţină, răsădită de Traian la Carpaţi şi Dunăre, în mijlocul unor adversităţi de neînchipuit? Răspunsul nu vine de la acei soldaţi de fier ai legiunilor traianide. Non multa sed multum şi răspunsul ne vine din existenţe ca a lui Badea Cârţan, care nu pot cunoaşte înfrângerile. Un dor nestăvilit al originilor latine s-a trezit în ciobanul din culmile Făgăraşului, dovedind lumii că instinctul genezei istorice nu dispare din sufletul popoarelor.

Patriotismul i-a vitalizat energia, drumurile lui prin Italia, Franţa, Elveţia, Egipt Ierusalim, Ungaria și Austria pentru a cunoaşte la faţa locului urme ale istoriei românilor i-au fost înobilate de ţeluri naţionale şi culturale ce l-au impus ca un misionar al cărţii şi al unităţii culturale şi teritoriale. Trecerea miilor de cărţi şi publicaţii cu slovă română peste munţi la fraţii săi în desagii păcurăreşti prin locul numit baladesc şi simbolic „vama cucului”sau „potecile ursului” – pentru care a suportat umilinţe şi bătăi din partea autorităţilor austro-ungare – avea dubla semnificaţie culturală şi patriotică. Unii afirmă că inimosul cioban a răspândit în sudul Transilvaniei aproape 200.000 de volume.

În anul 1903, când Badea Cârţan este arestat de autorităţile maghiare, depozitele sale de cărţi sunt devastate, iar cărţile îi sunt confiscate. Inventarul este uluitor: 76621 de volume s-au aflat numai în podul casei lui din Cârţişoara, ceea ce  ne poate oferi o idee despre numărul tuturor cărţilor trecute de el în Transilvania, timp de decenii. Pare un fapt imposibil ca un singur om, ce nu mai era tânăr, timp de 14 ani să poată atinge pe jos, cu saci de cărţi în spate locurile cele mai singuratice ale Transilvaniei pentru a duce acolo lumina sufletului de fier al Romei.

Badea Cârţan s-a bucurat de prietenia şi preţuirea unor oameni de cultură şi politicieni ca V.A. Urechia, N. Iorga, Grigore Tocilescu, George Coşbuc, Spiru Haret, I.L. Caragiale, Ion Slavici şi a unor oameni de ştiinţă italieni şi francezi. Toţi sunt fascinaţi de personalitatea făgărășeanului, căruia îi facilitează procurarea de cărţi, cât mai multe pentru „fraţii de dincolo”.

Badea Cârţan devine o imensă bibliotecă circulantă destinată unui singur scop: „Să capete Ardealul învăţătură.”

Iată ce scrie el însuşi despre întoarcerile sale din Ţară, totdeauna primăvara: „E o bucurie ca atunci când vin berzele. Ajunge vestea înaintea mea că Badea Cârţan a venit din Ţară şi m-aşteaptă toţi.” Gloria omului se lăţeşte impresionant, pe cea mai temeinică filieră, a legendei. Badea Cârţan, un haiduc purtând în desagi arma tăioasă a ştiinţei.

Era o prezenţă activă la acţiunile Ligii Culturale şi altor societăţi cultural-naţionale.

Visul lui a fost să ajungă la Roma să-şi vadă strămoşii eternizaţi pe Columnă. După un drum de 45 de zile de drumeţie pe jos, înarmat cu o bâtă ciobănească şi cu sarica peste sacul de merinde, a ajuns la Roma pe care a salutat-o în felul lui : „Bine te-am găsit, maică Romă!

Într-o dimineaţă cenuşie de februarie 1895 câţiva jandarmi (bersaglieri) veniţi de la Civita Vecchia admirau Columna lui Traian. Deodată, învârtindu-se în jurul soclului miraţi zăriră un chip care părea coborât din basoreliefurile Columnei. Un dac viu, un dacautentic cu pantaloni strâmţi, cămăşoaia pe deasupra şi cu cuşma caracteristică. Cine era şi ce făcea acest om plin de noroi şi obosit care dormea aşa de liniştit în noaptea rece de februarie la picioarele Columnei lui Traian. Primul gest al „pelerinului românismului” a fost de o mare simplitate şi adâncă veneraţie asemănător cu cel făcut la Bucureşti la statuia lui Mihai Bravul. A îngenunchiat lângă Columnă, la baza ei acolo unde se află cenuşa împăratului aşezată de urmaşul său Hadrian. A fost o prosternare la izvoarele istoriei unui neam.  A desfăcut săculeţul cu grăunţe de grâu, grâul de la Cârţâişoara cântat cu pluguşorul lui „Bădica Traian”. L-a depus lângă Columnă amestecat cu pământ din pământul ţării. Era drept prinos din partea „fiilor îndepărtaţi ai taichii Traian”.

Un dac a coborât de pe Columnă”- titra presa din Roma a doua zi amintind evenimentul. Are prilejul să cunoască bine Roma datorită lui Duiliu Zamfirescu, secretarul ambasadei noastre la Roma. Badea Cârţan va deveni un emoţionant personaj al Europei. A fost eroul zilei. Era preţuit de Angelo de Gubrnelis, un filoromân şi întemeietorul Institutului Păcii la Roma şi autorul dramei PROBUS (despre împăratul roman de origine dacică) pe care o dedica reginei Elisabeta.

A fost primit la Vatican, legând prietenie cu cardinalul Rampalo. La Veneţia a mers pe urmele fratelui voievodului Mihai Viteazul, Petru Cercel.

Badea Cârţan a mai venit de două ori la Roma tot pe jos, ultima oară făcându-şi intrarea triumfală în mijlocul Congresului Orientaliştilor, care întrunea 700 de învăţaţi din 40 de ţări ca Anglia, Franţa, Germania, Japonia, Persia, India, Ungaria, Italia, Turcia, ţări din America Latinâ etc. Delegaţia română era compusă din V.A. Urechia, Grigore Tocilescu, Th. Burada, Mihai Holban, Luigi Cazzavillan directorul fondator al Ziarului Universul, I. Kalinderu, V. Maniu (delegat al Curţii regale), senatorul Stefendache de la Turnu Severin, M. Ionescu, o delegaţie în număr de șase persoane plus un aromân din Macedonia.

Cert este că Badea Cârţan a fost figura de cea mai largă notorietate din zilele Congresului, care în trecerea lui plină de demnitate spre Columnă a fost aclamat de public. Badea Cârţan a depus în pas voinicesc Coroana de bronz în acordul cântecului Gintei latine de Marchetti, pe versuri de Vasile Alecsandri executat de un cor italian. După ceremonia de la Columnă delegaţia română participantă la Congres s-a deplasat la Ponteau unde a depus o coroană de flori la mormântul regelui Victor Emanuel al II-lea, regele Italiei şi unde a fost salutată de preşedintele veteranilor lui Garibaldi. Au mai fost depuse coroane la monumentul lui C. Cavour şi la monumentul lui Garibaldi unde a ţinut o cuvântare Cazzavillan, care fusese unul din cei o mie de „prozi” ai lui.

I-a fost încredinţată misiunea de a depune o coroană de bronz la Columna lui Traian din partea Congresului, moment consemnat de toate ziarele Europei. Această coroană era şi omagiul naţiunii române către împăratul Traian. Cu vorba scurtă, ruptă din cremenea Făgăraşilor, Badea Cârţan a spus atunci doar atâta. „Roma e mama noastră.” Coroana de bronz era executată de sculptorul italian Ettore CA Dorin stabilit la Bucureşti la sugestia lui VA Urechia, fiind turnată la Şcoala de Arte din Bucureşti şi pătită din donaţii publice (printre donatori găsim şi prahoveni).

Badea Cârţan era fericit, toţi vorbeau despre români, ceea ce-l face să spună: „Mi s-a făcut dreptate, frate dragă! Delegaţia de oameni învăţaţi din patruzeci de ţări or recunoscut viţa nostră latină şi or văzut cât de răi şi de mincinoşi pot fi asupritorii noştri (ungurii nn.)!ˮ

La Roma, Badea Cârţan s-a simţit senin şi liniştit. „Ca un copil care şi-a regăsit mama.” Participarea lui Badea Cârţan la acest Congres a fost cea mai frumoasă etapă a vieţii lui.

Celor din ţară, acesta le-a evocat în graiul lui colorat bucuria acelor zile – ceea ce a repetat de câte ori a avut ocazia pe parcursul vieţii sale.

Drept să vă spun, atunci odată mi-am astâmpărat sufletul. De la Universitate şi până la Columna din Forul lui Traian, pe tot drumul eu singur am dus coroana. Vai, ce era de om! … Doamne, Drăguţule!” Nu putem omite faptul că, la acest Congres al Orientaliştilor a participat un profesor din Ploieşti, Simion Gheorghiu (1857-1944), care era înrudit cu poetul Gsrigore Alexandrescu.

Va merge şi în Franţa, sora mai mare a României, dar cu intuiţia calmă care iubeşte puternic simte că nu e atmosfera de la Roma. Deşi în oraşul lumină a avut şansa să întâlnească pe Gogu Rădulescu, student care l-a introdus în cercul studenţilor români şi l-a ajutat să viziteze temeinic Parisul. La un anticariat de pe malurile Senei îl cunoaşte pe Emil Picot (1844-1918), profesor de limba şi literatura română la şcoala de limbi orientale, care a fost membru al Academiei Române, fost secretar al regelui Carol I.

Interesant este că Badea Cârţan se considera cetăţean al României şi nu al Austro-Ungariei. La Paris vizitând un spital şi vrând să dea o deosebită apreciere surorilor de caritate a cerut mediciniştilor care îl conduceau să traducă pentru ele că „sunt mândre ca măgarul care duce în spinare o oaie beteagă.” Întrebat ce părere are despre femeile franceze văzute la Paris ciobanul plin de admiraţie pentru frumuseţea şi eleganţa lor a găsit comparaţii luate din lumea lui, pe care numai cine a trăit într-o astfel de lume le-ar putea aprecia: „Femeia franţuză e mândră ca oaia care a fătat doi miei!

Un incident îl împiedică să se ducă în Spania să cunoască „toată familia latină”, dar îi permite să se ducă în Ţara Sfântă.

Principalul scop al vieţii lui a fost atins căci căătoriile i-au arătat adevărul istoriei: ţara lui e latină, soră a marilor naţiuni occidentale, fiică a Romei imperiale. În evlavioasele lui pelerinaje în capitala Italiei un lucru mai mult decât altele i s-a arătat: el a putut vorbi cu toţi limba sa, a înţeles şi s-a făcut înţeles.

Limba armonioasă şi sinceră a ţării sale trebuia să fie legătura dintre toţi Românii şi pentru ca ţara lui de origine vechea Dacia Traiana, să nu se piardă trebuie ca poporul acela de la munţi care nu şi-a stricat obiceiurile şi limba să înveţe a citi cărţi româneşti ca să-şi cunoască nobila origine şi să se mândrească la amintirea latinităţii sale.

Nici un obstacol nu-l opreşte, nici nu-l descurajează: este arestat, i se rechiziţionează lucrurile cele mai dragi (documente, fotografii, amintiri din faimoasele sale călătorii), dar el începe de la capăt, cu încăpăţânarea credinţei, ducându-se pe la toţi prietenii iluştri, cerând cărţi fără să se gândească la sine, la mijloacele propriului trai. În virtutea crezului său în ospitalitate nu-şi prea punea problema unde va rămâne şi unde va dormi. Odihna sub cerul liber era în obişnuinţa sa ciobănească. Deoarece umbla în opinci, atât I.C. Brătianu, cât şi Spiru Haret i-au dat bani să-şi cumpere încălţări „nemţeşti”, dar Badea Cârţan cumpără cărţi de prin anticariatele bucureştene. Brătianu l-a bănuit că bea banii daţi de el. Cu greu a suportat Cârţan această jignire. Singurele băuturi consumate de el au fost apa rece de izvor şi ceaiul fierbinte.

Persoana sa, ca aceia a celui care e destinat unei misiuni, nu mai contează, puţin îi ajunge ca să trăiască, puţină pâine, puţin ceai, dar îi trebuie numaidecât multe cărţi româneşti, atâtea cât să acopere toată ţara.

Primit de Carmen Sylva, care-i dă o operă de-a sa cu autograf, în toată neştiinţa sa, Badea Cârțan îi cere un sac, pentru că ea are multe.

Acest aposol al românismului născut pentru eternitatea naţională era plămădit din aspre trăsături de vigoare şi fanatism ţărănesc.

Era asemeni sfinţilor din vechime care îşi părăseşte rosturile pe vecie, spre a-şi urma chemarea.

Nu putem să nu amintim faptul că dovadă a patriotismului Badea Cârţan, hotărăşte să se înroleze ca „volintir” pentru a participa la războiul de neatârnare din 1877, îşi vinde cele 1200 de oi (păstrând doar 30 de oi şi doi berbeci ca nucleu al unei turme viitoare) armatei şi se îndreaptă spre Roşiorii de Vede unde se afla un batalion de rezervă, care instruia voluntari după cum rezultă din scriptele Marelui Stat Major al vremii. N-a mai apucat să lupte cu turci căci la Plevna armata lui Osman Paşa a capitulat.

Lipsa de participare la Războiul Neatârnării a fost pentru el o durere, care-l va frământa toată viaţa.

Lui Badea Cârţan i-a fost dat să fie martorul unor evenimente cruciale din istoria românilor transilvăneni. Amintim aici mişcarea memorandistă care s-a soldat cu pedepsirea celor care au iniţiat-o. Badea Cârţan a reuşit să pătrundă în sala Redutei unde se judeca procesul memorandiştilor în 1894, iar după condamnarea acestora hotărăşte să-i viziteze la închisorile din Seghedin şi Vaţ.

Cârţan a lăsat oile în grija unor ciobani prieteni şi a pornit pe urmele celor întemniţaţi, printre care și Ion Slavici. „Eu, cioban George Cârţan, glăsuieşte un cântec de-al său, /Nici n-oi bea, nici n-oi mânca/ Pân-de Seghedin n-oi da,/ De iubiţii osândiţi/Ce-s în temniţă zvârliţi.

Badea Cârţan a iubit tineretul şi de multe ori era văzut în curţile sau în sălile de curs ale şcolilor din Bucureşti, Liceul Sf. Sava, Lazăr, Mihai Viteazul înconjurat de elevi sau studenţi. Marea lui plăcere era să le verifice cunoştinţele şi perspicacitatea. Iubea mult pe M. Eminescu şi V. Alecsandri ca poeţi de seamă ai românismului. Badea Cârţan a avut la Sinaia, la Azuga şi la Buşteni – popasuri obligatorii în trecerile sale peste munţi – mulţi prieteni, cum avea prieteni printre ciobanii din Bucegi, care-l informau de deplasările poterilor austro-ungare (jandarmi).

La Poiana Ţapului, familia Lahovary îi dăduse o cameră de locuit unde se odihnea înainte de a trece munţii spre Cârţişoara sa.

Cu ocazia ultimei sale treceri în Ardeal, bătrânul cioban s-a îmbolnăvit îşi simţea sfârşitul aproape afirmând „S-a gătat oloiul.

Cu ultimele cuvinte a cerut să fie înmormântat la Sinaia să fie alături de munţi mai aproape de potecile spre Ţara Oltului, lăsând vorbă de moarte ca părintele Vulcan de la Cârţişoara să-i facă o slujbă pentru păcatele sale.

Stelele pe cer sclipeau tremurând şi strălucirea de foc rece anunța momentul trecerii în neființă. La un moment dat, din înaltul tăriei parcă de pe Caraiman alunecă o stea lăsând pentru o clipă o dâră incandescentă. Steaua cădea parcă spre Poiana Ţapului. Aşa s-a stins în dimineaţa de 7 august 1911 nu un opaiţ, ci o torţă.

A fost înmormântat la Sinaia pe cheltuiala Ligii culturale. Pentru prima dată se odihnea şi el, cel care avusese revelaţia nobleţii neamului său.

 

Bibliografie:

 

  1. Zaharia Sângeorzan, Pelerini români la Columna lui Traian, Bucureşti, 1979, Ed. Sport-Turism;
  2. Ion Dianu, Pe urmele lui badea Cârţan, Editura Sport-turism, Bucureşti, 1979;
  3. Ion Chindriş, Chipuri din trecutul neamului, Editura Albatros, 1977.
  4. Cuget clar nr. 1/1936;
  5. Maria Tătulescu, Smara Gheorghiu animatoare a învăţământului şi culturii româneşti, în Studii şi articole de istorie, XXXVII-XXXVIII/1976;
  6. Mihai Stoian, Drum de luptă, drum de pace. Reportaje istorice, Editura Militară, București, 1981;
  7. Constantin Dobrescu, Memoria documentelor, Ploiești, Editura Elapis, 2011.

 

 

Topice: Studii | Comments Off on BADEA CÂRŢAN SAU REVELAŢIA LATINITĂŢII

Comentarii închise.