Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

OPERA ŞI PERSONALITATEA LUI M. EMINESCU REFLECTATE ÎN PRESĂ

de Constantin Dobrescu | August 2, 2013

 

Prof. dr. Constantin Dobrescu

Prof. gr. I Carmen Băjenaru

 Evocarea personalităţii Luceafărului poeziei româneşti „cel ce şi-a iubit neamul cu pasiune” a fost o preocupare permanentă atât a oamenilor de cultură cât şi a istoricilor. Cu toate că au trecut mulţi ani atât de la naşterea cât şi de la dispariţia sa, totuşi continuă să apară informaţii noi despre acesta, informaţii risipite în diverse publicaţii şi presa vremii. Opera sa poetică, filosofică şi politică n-a fost nicicând un teritoriu rezervat doar istoriei literare.

Astăzi când naţionalismul şi existenţa statelor naţionale independente nu mai sunt la modă, nu mai sunt agreate de purtătorii stindardului unităţii europene, opera eminesciană purtând ideile naţionale se află doar în sufletul şi inima societăţii civile şi nu în ale oficialităţii româneşti. Aceştia nu-l pot renega pe Eminescu, dar îi tratează opera naţională cu discreţie, cu tăcere. Nu este prima dată. La fel au procedat oficialităţile româneşti sovietizate. Se consideră că acea parte a operei lui Eminescu purtătoare a ideilor naţionale este perimată, deoarece drumul prăfuit al naţionalismului este un drum înfundat.

Nicolae Teclu preşedinte al Comitetului Central definitiv al studenţilor din Viena în 1870 a semnat împreună cu M. Eminescu (secretar) şi Petru Pitei (casier) manifestul în numele studenţilor români „de la toate academiile şi universităţile române şi străine” prin care aceşti studenţi îşi propuneau să se întâlnească la Mânăstirea Putna pentru a comemora cu prilejul împlinirii a patru secole de la sfinţirea mânăstirii pe Ştefan cel Mare „carele cu braţul său puternic a fost cel mai mare apărător al românismului în Orient şi al civilizaţiunii creştine în secolul al XV-lea.”

Astfel, Aug. B. Sînceleanu – în articolul „Amintiri despre Eminescu” publicat în „Neamul românesc literar” din septembrie 1909 – precizează că „Eminescu înainte de a colabora la <Familia> publicase mai multe poezii în <Aurora>, foaie beletristică, ce apărea în Oradea Mare supt direcţia lui Iustin Popfiu.” Autorul menţionează apoi că „leagănul de publicist al lui Eminescu a fost <dincolo>, lucru cu care Ardelenii au dreptul a se mândri.” Nu întâmplător poetul „căuta să se afle de preferinţă în societatea Ardelenilor nu numai în Bucureşti, dar şi la Iaşi.” Mai departe, autorul menţionează că l-a „cunoscut pe Eminescu în Iaşi, în societatea lui de toate zilele, Creangă institutor, Miron Pompiliu profesor şi inspector, Ion Niculescu secretar al Consiliului de disciplină al avocaţilor din Iaşi şi alţi doi-trei al căror nume îi scapă acestuia. Aceştia ţineau o „casă ultra modestă pe Valea Plângerii”, iar masa o luau la un Neamţ care avea un restaurant „La Cerdac”, iar cafeaua o serveau la „Chateau-aux-fleurs, cafenea en vogue pe acea vreme unde-şi „făceau regulat partida de şah AD Xenopol, Burlă, Bodnărescu, Voicu şi alţi membri ai elitei intelectuale şi financiare.”

Autorul aminteşte că, în vremea când era bibliotecar la Biblioteca Universităţii din Iaşi, Eminescu  „începuse a face pe suspinătorul, seara, la lună, pe dinaintea casei aceleia care mai târziu îl idolatriza ea pe el. Adesea era însoţit în promenadele sale nocturne de Niculescu care suspina şi el pentru acelaşi idol, dar nu avea curajul de a se destăinui lui Eminescu.” De asemenea autorul arată că în timpul Congresului de pace de la Berlin „când toată lumea discuta cu aprindere palpitanta chestiune a acordării drepturilor la evrei”,  Eminescu discuta negreşit în <Timpul>( al cărui prim-redactor era). Poetul era  un înverşunat adversar al acordării drepturilor la evrei, încât nu înceta a declara sus şi tare că „în caz când li s-ar acorda drepturi evreilor în masă dânsul va părăsi această ţară, se va expatria pentru totdeauna şi se va duce tocmai în America.”

Theodor Rosetti – agent diplomatic al României la Berlin (mai 1872-nov. 1873), vechi junimist care contribuise la fondarea Societății literare Junimea, căreia îi propusese numele – l-a angajat în funcția de secretar în relațiile sale cu presa pe Mihail Eminescu, pe care îl cunoștea de la ședințele Junimii, pentru că era bun cunoscător al limbii germane. Eminescu era plătit cu o leafă lunară de zece napoeloni, în schimbul cărora acesta trebuia să alcătuiască sau să copieze texte diplomatice, telegrame cifrate etc.

Theodor Rosetii – primul agent diplomatic al țării la Berlin – a fost numit în acest post diplomatic pentru a soluționa afacerea concesiunii Strausberg, o problemă spinoasă a relațiilor germano-române, de rezolvarea căreia depindea și recunoașterea diplomatică a statului român după anul 1878, de către Germania.

Poetul a fost numit în funcția de traducător al agenției diplomatice de către N. Krețulescu, noul agent diplomatic (1873-1876), care i-a mărit salariul la 16 napoleoni pe lună, ceea ce îi asigura independența financiară necesară continuării studiilor.

Trebuie să reamintim că Eminescu a scris şi a publicat în ziarul „Timpul” în 1878 câteva articole asupra chestiunii Basarabiei „acest petec de pământ pe care ziarul <Le Nord> ar voi să-l sacrificăm prieteniei noastre cu Rusia, şi nu are pentru noi nici un echivalent în lume. El însemnează misiunea noastră istorică, tăria noastră.” Pentru Eminescu, „toate elementele morale în această afacere sunt de partea noastră. Dreptul nostru istoric, incapacitatea juridică a Turciei de a înstrăina pământul românesc, trădarea unui dragoman al Porţii , recăpătarea acestui pământ printr-un tratat european semnat de şapte puteri şi obligatoriu pentru ele, garantarea integrităţii actuale (1878) a României prin convenţia ruso-română, ajutorul dezinteresat ce l-am dat Rusiei în momente grele, toate acestea fac ca partea morală şi de drept să fie pe deplin în partea noastră. Mai vine încă în partea noastră împrejurarea că acel pământ nu l-am cucerit, n-am alungat pe nimenea de pe el, că e bucată din patria noastră străveche, este zestrea împărţitului şi nenorocitului popor românesc.” Acestea dovedesc că Eminescu, deşi n-a fost istoric, în sensul profesional al termenului, a avut un simţ acut al istoriei.

Tot aici credem că este cazul să amintim şi chestiunea aromânilor care, din actualitate intră în publicistica eminesciană.  Această problemă este abordată fără exaltare patriotică şi Eminescu a urmărit să integreze pe românii balcanici în sfera conştiinţei româneşti şi să stimuleze României oficiale „sentimentul datoriei de a contribui la menţinerea fiinţei etnice.” Poetul a susţinut renaşterea culturală şi spirituală a românilor balcanici cu sprijinul statului român pentru că dintre toate etniile balcanice doar românii n-au intrat în atenţia Congresului de la Berlin (1878) (ceea ce demonstrează indiferenţa marilor puteri faţă de această etnie) deşi erau răspândiţi în întreaga peninsulă şi reprezentau una din cele mai vechi populaţii cu „un trecut strălucit şi păstrându-şi limba şi datinile mai bine decât slavii”.

Prin tot ce a scris, Eminescu reprezintă apogeul cultural al seriei istorice a conştiinţei naţionale. Generaţia care i-a urmat avea să preia concepţia care va juca un rol decisiv în definirea ideologiei naţionale în secolul al XIX-lea.

Cultura istorică a avut un rol decisiv în structurarea gândirii eminesciene. Poetul a moştenit climatul favorabil al receptării istoriei, istorismul fiind un element definitoriu al culturii româneşti încă din Evul Mediu.

Tradiţiile istorice, creştinismul şi românismul sunt pentru Eminescu izvoarele fundamentale ale civilizaţiei noastre.

Aflăm că Eminescu, însoţit de prietenul său Chibici, făcuse o călătorie în Italia şi că în vremea când Alecsandri era încoronat la Montpellier ca poet al latinităţii pentru <Cântecul gintei latine> el considera că „vestitul <Cântec al gintei latine> este cea mai prostă poezie a lui Alecsandri.” Interesant este faptul că Eminescu nu l-a cunoscut personal pe Alecsandri, deşi îl vedea uneori la şedinţele „Junimii” din Iaşi. Totuşi, Alecsandri se interesa de soarta lui Eminescu nu ca prieten, dar ca un om înduioşat de soarta lui, ajutându-l financiar câteodată. În anul 1886, societatea „Tinerimea Română”, care aprecia personalitatea de excepţie a poetului întruchipată prin opera sa poetică, a hotărât trimiterea sumei de 100 de lei acestuia, urându-i „o grabnică însănătoşire.”

În anul 1883 apare prima ediţie a poeziilor lui Mihai Eminescu, ediţia Maiorescu, despre care Perpessicius scria că „a rămas până astăzi modelul celei mai înalte orânduiri a poeziilor” Luceafărului literaturii noastre. Volumul intitulat „Poesii” cuprindea 64 poezii, plus trei variante la „Mai am un singur dor.” Se spune că Eminescu nu şi-a dat acordul pentru apariţia acestui volum, mai mult chiar, l-ar fi „detestat” deşi cei pasionaţi de poezia lui Eminescu l-au primit cu nerăbdare. Astfel, revista „România liberă” din 23 decembrie 1883 îşi informa cititorii cu aceaste cuvinte: „poeziile eminentului nostru poet Eminescu au apărut… Recomandăm cu stăruinţă cetitorilor noştri volumul apărut în librăria Socec, o perlă fără preţ a poeziei noastre.” Iniţial s-au vândut 700 de exemplare. Titu Maiorescu scrie, într-o epistolă trimisă poetului în februarie 1884, că „Poeziile dumitale sunt astăzi citite de toate cucoanele, de la Palat până la mahala la Tirchileşti şi la întoarcerea în ţară te vei trezi cel mai popular scriitor al României.”

În articolul „În amintirea lui Eminescu” semnat de N. Iorga şi publicat în „Neamul Românesc” din

1 iulie 1909 dedicat „comemorării a douăzeci de ani de la moartea lui Eminescu” istoricul arată că „Eminescu primise înrâurirea lui Bolintineanu” precum şi faptul că „lectura celor mai frumoase poezii ale lui Eminescu la Junimea nu era întovărăşită de acea evlavioasă atenţie, care ar fi făcut bine unui suflet aşa de delicat , ci cu observaţii critice jignitoare, cu glume grosolane, cu râsete inconştiente, care toate îşi aflau scusa în <defectele stilistice> ale scrisului lui Eminescu. Acesta deplin conştient de valoarea operei sale şi de îndreptăţirea unui grai format din citirea întrgii noastre literaturi şi din ascultarea Românilor de pretutindeni, respingea cu răceală hotărâtă propunerile de schimbare, lăsând cel mult ca ele să se facă fără ştiinţa lui, de obişnuitul redactor-corector al foii.”

N. Iorga aminteşte că l-a cunoscut pe Eminescu în vremea când, în 1886, era elev de liceu la Botoşani, iar poetul îi părea „un om greoi, gras, cu mustăţile rase, rău îmbrăcat, împiedicat în mişcări, care-şi smulgea firele de păr de pe faţă şi apuca de turnire pe femeile care-i plăceau”.

În anul 1887 se agravează starea de sănătate a lui Eminescu şi va fi internat în ospiciul de alienaţi de la Mânăstirea Neamţ, unde la 2 februarie va fi vizitat de Kirileanu împreună cu V.G. Morţun. Vizita lor a fost însoţită de „un curcubeu frumos înspre răsărit.”

Eminescu era un om cu o fire dezordonată, un boem incorigibil, un trai liniştit îl tulbura multă vreme, ca o povară de care cu orice preţ voia să scape.

Chiar din copilărie arăta că nu se împăca cu viaţa ordonată, părinţii lui veşnic îl găseau adormit pe maldărele proaspete de fân cosit din Ipoteşti. Nici Maiorescu nu putea să-l convingă că viaţa pe care o duce îi ruinează sănătatea.

O singură fiinţă avea o înrâurire asupra sa şi a putut să învingă aceste defecte naturale ale lui Eminescu îndrumându-l şi reuşind până la un punct să-i sistematizeze traiul. Aceasta era Veronica Micle, femeia de caracter de care Eminescu ascultase cu sfinţenie de toate sfaturile bune ce i le-a dat. Veronica Micle pe care Eminescu o cunoscuse la Viena în 1872 a fost practic muza care a inspirat geniul poetic al acestuia.

Cel mai de seamă poet gânditor al neamului nostru, mort în condiţiuni de un tragism de neuitat, după ce trăise scurta dar furtunoasa viaţă care i se cunoaşte. Eminescu reprezintă un punct culminant nu numai în poezia românească dar mai ales şi un simbol al aspiraţiilor noastre naţionale.

Citind ceea ce s-a scris despre Eminescu imediat după dispariţia sa constatăm că au existat în genere mai toate opiniile „de bază” exprimate mult mai pe larg în studii, de-a lungul unui veac de „eminescologie” creându-se o imensă literatură critică. În general se menţin cele două concepţii fundamentale şi „iniţiale”, Maiorescu – Gherea, înfruntându-se mai mult sau mai puţin polemic, pe diverse tonuri şi variaţiuni.

La un an şi ceva de la moartea poetului, apare la Bucureşti, un „diar comemorativ” Eminescu (Tipografia „Românului” CA Rosetti). Sunt publicate aici poeziile Glossa, Melancolie, Doină, Mai am un singur dor, (Sonet). Texte omagiale vor semna B.P. Haşdeu, Titu Maiorescu, I.L. Caragiale.

Haşdeu publica necrologul Eminescu (scris în 1889) pentru care alesese drept Motto versuri adecvate din „Chevalerie” de Iulia Haşdeu: „ …, et souvent je regrette / D’etre nee en des temps un peu trop raffines / Ou l’on trouve l’honneur et l’amour srannes / Et dans lesquels un feu peut seul etre poete.” Când află de moartea lui Eminescu, Haşdeu amână apariţia publicaţiei „Revista nouă” cu câteva zile pentru a scrie o pagină „în onoarea aceluia care face onoare ţării sale.” Gestul este grăitor pentru puterea cu care intrase Eminescu încă din timpul vieţii în conştiinţa marilor spirite ale vremii. Haşdeu considera că cel mai mare merit al lui Eminescu este acela „de a fi introdus în poezia românească adevărata artă ca formă, în locul acelei uşoare ciripiri de mai înainte, care era foarte igienică pentru poet şi pentru cititor, scutindu-l deopotrivă pe unul şi pe celălalt de orice bătaie de cap şi de inimă.”

Putem afirma că Eminescu a fost un miracol, căci nu altfel poate fi numit „fulgerul lung încremenit” proiectat peste „a veacurilor turmă” de zodiile ipoteştene ale geniului valah se înfăţişează în atât de urieşeasca nemăsurare bicisnicei înţelegeri de rând încât poate niciodată pe deplin pătruns şi tălmăcit.

Vraja de mistică rezonantă pe care dăltuitorul divinelor armonii, maharajahul rimelor româneşti şi făurarul pe de rost ştiutor obsedantelor incantaţii stăruie s-o exercite asupra tuturor adulmecătorilor de vis e covârşitoare.

Pentru unii Eminescu este acest Stradivarius al poeziei româneşti care şi-a construit propria-i vioară fermecată cu mijloace pe care profanii le pot dibui în aceeaşi măsură în care pot <specialiştii> pot dezlega taina lutierului din Cremona. Eminescu a ridicat arta românească până la acel nivel de universalitate, care singur este vrednic de a  impune în ochii străinătăţii prestigiul unui popor, ale cărui puteri de creaţie spirituală îşi cer drepturile la recunoaştere.

Eminescu nu s-a mulţumit să găsească numai „simboluri melodice” după cum bine observă auzul fin de poet al lui Nichifor Crainic. Ci părintele Luceafărului şi al lui Călin şi-a zămislit cu sânge şi sudoare şi strunele şi arcuşul şi tăbliile şi gâtul şi cutia de rezonanţă a torentelor şi surdina de argint a semitonurilor. Se spune că limba română n-are nici un dialect. Nu-i adevărat. Avem un dialect dumnezeesc inimitabil cu neputinţă de coborât în uliţa priceperii pigmee: dialectul EMINESCU.

Eminescu, poetul naţiunii române, a fost totodată un adevărat şi complex om de cultură şi iubitor de ţară. A scris presă nu numai din necesităţi materiale ale traiului zilnic, ci în primul rând deoarece a simţit nevoia unui dialog cu conaţionalii săi, la care poetul ajungea poate mai greu.

Nota caracteristică a scrierilor economice, politice şi sociale ale lui Eminescu este naţionalismul integral. Bogata cultură a lui Eminescu filozofică, istorică şi literară îndeosebi şi mai ales ascuţita sa sensibilitate nu-i îngăduia să rămână străin de problemele  grave ale societăţii. Eminescu nu era deloc profan în problemele economice ale timpului. Este o simplă întâmplare oare că Eminescu cel mai mare poet al neamului este şi teoreticianul concepţiei naţionaliste în politică şi economie? Lucrul este normal deoarece Eminescu este copilul secolului al XIX-lea , secolul naţionalităţilor. El a trăit a fost educat şi a creat în atmosfera naţionalistă a acelui secol. Era vremea când se puneau bazele statului naţional român la 1859, se obţinea independenţa la 1877, se făcea un pas înainte pe calea desăvârşirii unităţii naţionale prin alipirea Dobrogei la 1878, vremea în care cele 36 state germane se uneau prin actele succesive din 1864, 1866, 1871, vremea când Italia se constituia ca stat naţional lichidând fărâmiţarea politică anterioară în opt state – 1859, 1866, 1870, vremea în care popoarele din Imperiile multinaţionale Austro-Ungaria, otoman şi ţarist inclusiv românii luptau pentru a se elibera de sub dominaţia străină şi a-şi constitui sau desăvârşi propriile state naţionale cu sprijinul şi urmând modelul occidental al epocii.

Aşa cum spune Al. Vlahuţă în conferinţa sa ţinută la Ateneu în ziua de 12 martie 1892 intitulată „Curentul Eminescu şi o poezie nouă” poetul şi-a trăit versurile – ele izvorăsc din adâncul vieţii lui, care-n adevăr a fost nenorocită. Referitor la importanţa operei sale Vlahuţă îşi încheie conferinţa cu următoarea frază: „Versul lui va răsuna ca o trompetă de luptă şi sub farmecul cântecului său dătător de putere şi de lumină, inimile noastre vor tresări ca dintr-un somn şi cuvântul lui profetic, privirea lui inspirată ne va arăta, în faţa ochilor noştri estaziaţi lumina uimitoare a unui ideal măreţ – un splendid, un grandios răsărit de soare peste o lume şi o viaţă nouă!”

Eminescu afirmă că deoarece suntem un popor de ţărani va trebui să ne gospodărim. El a intuit imensul tribut pe care-l plătim străinătăţii ca ţară agricolă exportatoare mai mult de materii prime şi importatoare de tot felul de fabricate.

Schimburile externe pentru noi este tributar şi deficitar. Încă de la 1877 Eminescu afirma că nu trebuie să rămânem un popor agricol, ci trebuie să devenim şi noi o naţie industrială, măcar pentru trebuinţele noastre.

Unele idei ale lui Eminescu sunt adevărate axiome în gândirea socială atunci când spune „Condiţia civilizaţiei Statului este civilizaţia economică. A introduce formele unei civilizaţii străine fără să existe corelativul ei economic e curat muncă zadarnică”.

Eminescu afirma: „Daţi-mi statul cel mai absolutist în care oamenii să fie sănătoşi şi avuţi, îl prefer Statului celui mai liber, în care oamenii vor fi mizeri şi bolnavi. Mai mult încă – în Statul absolutist, compus din oameni bogaţi şi sănătoşi aceştia vor fi mai liberi, mai egali, decât în Statul cu legile cele mai liberale dar cu oameni mizeri. Căci omul are pe atâta libertate şi egalitate câtă avere are. Iar cel sărac e totdeauna sclav şi totdeauna neegal cu cel ce stă deasupra lui.” Cine poate contesta acest adevăr valabil şi astăzi? Unele din articolele sale din presă sunt adevărate pagini de antologie socială.

Pe lângă geniul său înnăscut în pregătirea sa Eminescu suferă o anumită influenţă a culturii germane. Studiind la Viena şi apoi la Berlin el este elevul lui Duhring, el însuşi adept al lui Fr. List doctrinarul cu o vastă reputaţie a şcolii economice.

Fără îndoială că atmosfera intelectuală a Germaniei, care trebuia să pregătească şi să desăvârşească opera bismarkiană, nu putea să nu lase urme adânci în inteligenţa şi sensibilitatea ascuţită a nemuritorului nostru poet.

Eminescu s-a înapoiat în ţară pregătit pentru marea şi minunata operă pe care trebuia s-o înfăptuiască și care va purta pecetea cea mai autentică a ceea ce în mod curent se înţelege prin specificul naţional românesc. Opera sa este lumina care proiectează peste veacuri înseşi destinele ţării.

Ziarul „Neamul Românesc” a luat iniţiativa ridicării unei statui lui Eminescu care se vrea să fie mai mult decât un act de recunoştinţă literară pentru cel mai expresiv cântăreţ al sufletului românesc, cât o afirmare în formă plastică a puterilor de creaţie simbolizate de poet care pe măsura trecerii anilor se defineşte ca geniul necontestat al românismului. Era cu adevărat o lipsă, asupra căreia nu se putea găsi nici explicaţii nici scuze ca Eminescu să nu fie reamintit în piatră sau în bronz una din pieţele Capitalei, precum este regretabil că nici o stradă mare să nu-i poarte numele.

Dacă Leonard are un bust ridicat în Bucureşti  – ceea ce este normal întrucât a însemnat ceva în sfera activităţii lui, este o adevărată ingratitudine să nu se fi gândit mai devreme la ridicarea statuii lui Eminescu – acest zeu al inspiraţiei poetice pe care numai limba puţin vorbită în care a scris l-a făcut să nu ajungă la gloria marilor creatori ai artei universale.

Statuia lui Eminescu ar fi nu numai un act de recunoştinţă al posterităţii, dar şi o indicaţie trecută printre veacuri ca şi patrimoniul spiritualităţii poate oferi iubitorilor de artă producţiile unui geniu de cea mai autentică şi necontestată valoare artistică.

Astfel ziarul „Neamul Românesc” face un adevărat serviciu literaturii solicitând contribuţia financiară a tuturor pentru ridicarea statuii lui Eminescu a cărui operă va rămâne cea mai expresivă afirmaie a puterilor noastre creatoare. Comitetul de iniţiativă pentru ridicarea monumentului lui Eminescu, condus de N. Iorga a publicat în luna mai 1933 „o însufleţită adresă din partea d-lui general de divizie Ioan Bengliu inspectorul general al Jandarmeriei” în care se arăta că „în urma îndemnului său ofiţerii şi subofiţerii de jandarmi au dat cu dragoste obolul lor modest pentru înfăptuirea monumentului marelui poet strângându-se suma de 98906 lei.”

Pentru mărirea fondului necesar ridicării statuii profesorul Cezar Papacostea a vorbit la 8 martie 1936 despre „Eminescu ca om politic” la Societatea macedo-română din Bucureşti.

De o semnificaţie aparte ne apare gestul de Mecena al eminentului jurist C. Hamangiu fost ministru al Justiţiei care va dona Academiei Române cinci milioane lei pentru scopuri cu destinaţie culturală. Donaţia Hamangiu prevedea instituirea unui premiu anual care se va acorda „celui mai de seamă roman cu preferinţă din viaţa românească.” În cazul în care timp de trei ani (1931-1933) „nu va fi găsită demnă de a fi premiată cu acest premiu indivizibil, atunci sumele vor fi destinate premierii celei mai bune traduceri a poeziilor lui EMINESCU în limba franceză, engleză, germană.”

Iniţiative pentru ridicarea unui monument lui Eminescu au mai existat. Interesant mi se pare articolul profesorului universitar I. Simionescu intitulat „Fondul Eminescu” publicat în ziarul „Universul” din

4 aprilie 1927.

El recomandă crearea unui fond în care să se atrângă bani pentru un monument nu numai lui Eminescu, dar şi prietenului său Creangă cu care se sfătuia nopţi întregi în cerdacul bojdeucii din Ţicău de la Iaşi.

El considera că „De la Nistru pân-la Tisa” rar sat în care să nu se găsească măcar o şcoală cu o clasă. Dacă s-ar ţine o socoteală adevărată s-ar putea afla numărul exact al copiilor care azi (1927 nn.) bat cărarea şcolii, pe lângă cei mai în vârstă siliţi să urmeze şcolile de adulţi şi cele complementare. Unii cu alţii din şcolile primare şi secundare, numărul şcolarilor se ridică la câteva sute de mii de suflete. Astfel s-ar putea strânge suma necesară ridicării monumentului. S-ar dovedi puterea cauzelor mici cu efecte mari care se verifică prin vorba înţeleaptă a românului „picătură cu picătură umple lacul.”

Ce gest frumos s-ar săvârşi. Monumentul celor doi prieteni, celor două mari lumini revărsate din sufletul poporului întocmai cum la Weimar se înalţă pe acelaşi postament chipurile de bronz ale lui Schiller şi Goethe gloriile poporului german. Şi ce şfichiuiri usturătoare s-ar lipi de obrazul celor cu pungile pline dar cu baierele legate pentru opere de asemenea natură. Nu putem omite faptul că primul monument ridicat poetului a fost cel din Galaţi, inaugurat în 1911.

V. Goldiş afirmă că „M. Eminescu, cu drept cuvânt este şi trebuie în veci sărbătorit, ca acela care a întruchipat ideea mare a unităţii noastre, care a ştiut să unească într-o simţire şi un gând neamul nostru întreg.” În acest context cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la moartea sa, românii au răspuns cu toată însufleţirea şi veneraţia cuvenită poetului şi gânditorului politic. Se împlinea o sacră datorie faţă de poet.

În vara anului 1925 comemorarea morţii lui Eminescu a avut loc la Teatrul Naţional din Bucureşti printr-un festival artistic precedat de o conferinţă a lui N. Iorga despre M. Eminescu.

Înaintea festivalului s-a oficiat la Mitropolie un parastas în memoria poetului din iniţiativa Comitetului pentru ridicarea unui monument poetului în Capitală. Serviciul religios a fost oficiat de ÎPSS Patriarhul Miron Cristea. Au asistat N. Iorga, V. Goldiş, preşedintele asociaţiei „Astra”, C. Mille, Enacovici, Pamfil Şeicaru din partea Sindicatului ziariştilor români, I. Dragu, Tiberiu Moşoiu, Jean Bart etc. precum şi „un mare număr de studenţi.”

La sfârşitul serviciului religios a avut loc un pelerinaj la mormântul poetului la Bellu, unde membrii Comitetului au depus o coroană „pe locul unde o umilă cruce aminteşte că sub ea se odihnesc rămăşiţele celui mai puternic geniu românesc.”

După oficierea unei pioase rugăciuni, N. Iorga a rostit o scurtă cuvântare prin care a arătat că marele poet a anticipat cu aproape jumătate de secol unificarea politică şi că datorită cuvântului său sufletele româneşti au vibrat mai puternic înlesnind unificarea politică şi sufletească a tuturor românilor. Pamfil Şeicaru a scos în relief personalitatea poetului arătând că Eminescu ca ziarist a făcut apostolat închinat binelui şi progresului patriei.

Membrii Căminului cultural „Principele Carol” din cătunul Bellu au ţinut să ia parte în corpore la această comemorare în frunte cu căpitanul Ştefan Opriş şi preoţii Stoicescu şi Popescu.

În conferinţa sa de la Ateneu, N. Iorga condamnă sărăcia de monumente dedicate unor ilustre personalităţi ale neamului şi arată că „statuia lui Eminescu ar fi un act revoluţionar, care n-ar cere scoaterea armatei şi decretarea stării de asediu şi ar fi plăcut şi lui Eminescu care a fost un revoluţionar în vremea sa”. În continuare istoricul arată că de Eminescu „ noi avem nevoie , fiind cel mai bogat izvor de educaţie naţională zilnică.” Prin Eminescu „trecutul ne-a fost pentru prima dată relevat şi acela care vrea dincolo de documentele fără multă simţire să-l trăiască cu putere trebuie să se ducă la satirele lui Eminescu”. Festivalul a continuat cu recitări de versuri din opera poetului de către Giurgea, Ciprian, maestrul Nottara, şi Stanca Alexandrescu de la Teatrul naţional din Cluj. De asemenea Rodrig Atanasiu acompaniat la pian de Bostan a cântat „Ce te legeni codrule” şi „Codrule, codruţule”, iar Mihăilescu-Toscani acompaniat de Ortensia Ionescu a cântat patru poezii de Eminescu pe muzica întocmită de artist.

În majoritatea şcolilor şi instituţiilor culturale din ţară aşa cum consemnează documentele an de an se aniversează „ziua de naştere a celui mai mare poet pe care l-a zămislit poporul român.”

În anul 1925 Societatea de gimnastică „Tinerimea” din Ploieşti a subscris 6000 de lei pentru ridicarea în Bucureşti a unui moument marelui poet M. Eminescu de către cercul revistei „Gândirea”. De asemenea în acest scop şi Primăria Ploieşti prevedea în bugetul ei suma de 10000 lei.

Cu ocazia comemorării unei jumătăţi de veac de la moartea celui mai mare poet al neamului a avut loc la Biblioteca Universităţii din Cluj festivitatea inaugurării expoziţiei „Mihail Eminescu”. La această vernisare au luat parte prof. dr. Nicolae Drăgan, rectorul Universităţii, Alex. Lapedatu, I. Lupaş, Ioan Matei, rectorul Academiei comerciale, Sextil Puşcariu, Alex. Borza, directorul Grădinii botanice, Alex. Kibedy, traducătorul lui Eminescu în maghiară şi „un număr de studenţi şi elevi delegaţi ai asociaţiilor culturale şi literare româneşti şi maghiare etc”.

Cu ocazia comemorării unei jumătăţi de veac de la dispariţia lui M. Eminescu şi înaltul for ştiinţific al ţării, Academia română a comemorat în ziua de 17 iunie 1939 pe poet într-o şedinţă solemnă în prezenţa regelui Carol al II-lea şi a membrilor guvernului în frunte cu Armand Călinescu şi a unui numeros public. Şedinţa solemnă a fost deschisă cu o conferinţă a lui C. Rădulescu-Motru, preşedintele Academiei române, despre cultul eminescian de care se bucură în prezent Eminescu. Conferenţiarul arată că acest cult a fost produsul direct al adâncirii conştiinţei literare în societatea românească. În cuvântarea sa regele Carol al II-lea relevă că „importanţa lui Eminescu în istoria culturii naţionale este aceea că a fost primul care a dat ţării o absolută încredere în forţele ei intelectuale”. În continuare regele arată că „după încercările lui Alecsandri de civilizare a poeziei populare, a venit acest mare poet, care ne-a dat pentru prima dată, o producţie intelectuală românească, a cărui valoare i-a dat putinţa fără greutate să treacă hotarele ţării”, încheind cu afirmaţia că „în cursul ascendent al culturii româneşti Eminescu înseamnă deci una din pietrele de hotar cele mai importante.”

În 1939 societatea „Tinerimea română” a comemorat şi 50 de ani de la moartea ilustrului poet „cunoscut de fiecare fiu de român.” Astfel societatea a stat „pe linia întâi între instituţiile care au preamărit opera lui Eminescu” deoarece Eminescu a iubit şi apreciat ţăranul „aproape singurul producător în ţara noastră.”

Cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la moartea poetului, din iniţiativa regelui Carol al II-lea s-a încredinţat Fundaţiei Regale sarcina de a publica întreaga operă a lui Eminescu într-o ediţie monumentală, care va apare sub îngrijirea lui Perpessicius.

Cu ocazia „Lunii Bucureştilor” din anul 1939 s-a sărbătorit şi centenarul naşterii regelui Carol I a avut loc în parcul Naţional regele Carol al II-lea şi expoziţia dedicată semicentenarului poetului Eminescu şi lansarea unei ediţii ilustrate a poeziilor lui Eminescu şi audierea poemului „Eminescu” de Aron Cotruş.

Liga Culturală din Ploieşti va mai organiza la 25 martie 1937 o seară culturală – şezătoarea M. Eminescu, la sala Cercului Militar pentru mărirea fondului Eminescu pentru amenajarea muzeului de la Ipoteşti. Nu putem să nu consemnăm faptul că printre cărţile oferite elevilor premianţi de la Liceul Sfinţii Petru şi Pavel din Ploieşti în anul şcolar 1892-1893 figura şi lucrarea lui N. Petraşcu despre Eminescu.

Cei 50 de ani de la moartea poetului au fost comemoraţi şi de Asociaţia Scriitorilor militari români. Membrii asociaţiei sub conducerea generalului Virgil Economu au comemorat pe Eminescu „cu un deosebit ceremonial.” Astfel gl. Virgil Economu a deschis şedinţa rostind un cald omagiu „pentru demiurgul nostru naţional”. A urmat apoi expunerea maiorului An. Tomiţă Răzăşul despre Eminescu şi oastea ţării după care col. magistrat Vasile Chiru analizează spiritul de dreptate în opera lui Eminescu. Generalul Nicolae Negreanu vorbeşte despre viaţa şi opera lui Eminescu menţionând că poetul „încă din anii copilăriei era purtat de zei să cunoască toate izvoarele de viaţă ale neamului său.” Analizând eroismul din Scrisoarea a III-a, generalul Alexe Anastasiu arată că „eroismul românesc după Eminescu e cuminte, modest, măsurat, lipsit de mândrie şi agresivitate.”

Cu ocazia comemorării a 50 de ani de la moartea lui M. Eminescu s-a pus piatra fundamentală a şcolii primare în satul Ipoteşti în prezenţa lui Mihai mare voevod de Alba Iulia. Cu această ocazie Mihail Vasiliu preşedintele învăţătorilor din Botoşani a trimis o telegramă lui Armand Călinescu preşedintele Consiliului de Miniştri în care se spune: „În satul Ipoteşti, judeţul Botoşani în ziua de 18 iunie 1939 s-a pus piatra de temelie şcolii primare menită a duce peste veacuri între săteni amintirea genialului poet Mihail Eminescu, ce şi-a făcut copilăria şi tinereţea pe aceste meleaguri.

Piatra de temelie s-a pus de însuşi Vlăstarul Regesc Măria Sa Mihai Marele Voevod de Alba Iulia. În formarea fondului pentru construirea acestei şcoli Excelenţa Voastră a contribuit într-o largă măsură prin sprijinul bănesc acordat, ca fost ministru al Educaţiei Naţionale ceea ce ne-a îngăduit să pornim zidirea în numele Comitetului de construcţie şi eu personal conducător al Comitetului vă prezint întreaga recunoştinţă că aţi dat neamului acesta sbuciumat în frământări sterile, liniştea, aţi adus pacea şi ordinea. Dumnezeu să vă dăruiască sănătate şi întregul răgaz să duceţi la îndeplinirea tot ce credeţi pentru acest popor.”                                         

Direcţia culturală a municipiului Bucureşti a comemorat pe Mihail Eminescu în ziua de 7 noiembrie 1942 de ziua Sfinţilor Mihail şi Gavril printr-un pelerinaj care a avut loc la mormântul său de la cimitirul Bellu. Corala municipiului Bucureşti sub conducerea lui Ştefan Mureşeanu a executat muzică pe versurile poetului.

Un episod din viaţa şi activitatea lui Eminescu care merită consemnat este legăturile sale cu Prahova. Ne referim aici la un pitoresc personaj al Ploieştiului Ştefan Ionescu-Catifea. În tinereţea sa, acesta era băiat de prăvălie la cel mai mare local din Bucureşti, la Enache pe strada Academiei. Aici, pe la 1880, client obişnuit era şi Eminescu, care pe atunci lucra la „Timpul” ziar conservator. Marele poet obişnuia să stea cât mai retras şi se ferea de mesele zgomotoase la care petreceau între alţii şi prieteni de-ai lui, cum era Vlahuţă. Aceştia ca să strice liniştea poetului sau să glumească compuneau pe hârtie fel de fel de versuri pe care le aruncau făcute sul ca ţigaretele spre masa lui Eminescu, care răspundea la fel, iar Ştefan Ionescu-Catifea „era chemat să adune de pe jos toate hârtiuţele pe care le păstra pe un raft, ca să aprindă ţigările cu ele”. Mai târziu când a devenit adult şi-a dat seama că a făcut să se piardă astfel poate adevărate capodopere improvizate. Poetul ţinea mult la acest băiat pe care-l numea în răsfăţ „protectorul lui”, îl mângăia uneori şi îi aducea acadele. Tot de la Eminescu, poate pentru că îşi purta părul tuns astfel s-a ales cu porecla „Breton” şi cu o fotografie cu autograf.

Mai târzu, când a ajuns chelner, Fănică Ionescu a lucrat în restaurantul Gării de Sud ţinut de Dobrogeanu-Gherea şi îl servea pe I.L. Caragiale cu ciorba preferată, despre care s-a spus că era „mai presus de orice critică”. De asemenea, acest chelner va servi şi pe Marioara Voiculescu care impresionată de manierele lui afirma „E fin ca o catifea”. De atunci, numele lui Fănică Ionescu aşa a rămas, Catifea. Şi tot restul vieţii lui, ca în poezia lui Alecsandri a căutat să schimbe „porecla în renume”.  Când a fost inaugurat podul de la Cernavodă, la care a participat alături de invitaţi distinşi şi regele Carol I, Ştefan Catifea a fost chemat să supravegheze serviciul banchetului ce a urmat. Regele Carol a fost atât de mulţumit încât l-a distins pe acest „pun băiat” cu un dar în acelaşi timp plăcut şi util: un ceas de buzunar. Credem că este cazul să amintim că o centurie a Cercetaşilor României de la Şcoala comercială din Ploieşti a primit numele poetului în 1934.

În perioada interbelică, un liceu particular care funcţiona la Ploieşti până la reforma învăţământului purta numele poetului şi era condus de D. Munteanu-Râmnic.

Revista de cultură ce apărea la Ploieşti, intitulată Prahova noastră, publica la 21 mai 1939 cu ocazia aniversării a 50 de ani de la moartea poetului articolul „Eminescu printre noi” în care se spune că „inima lui a bătut cu putere pentru toate durerile acestui neam – neam al nevoii”.

La 28 iunie 1939 are loc în aula Liceului Sfinţii Petru şi Pavel din Ploieşti un festival artistic organizat de Liga Culturală la îndemnul lui Iorga pentru comemoraea poetului. Se constata cu regret că dorinţa ploieştenilor de a ridica încă din 1911 un monument în cinstea lui Eminescu nu s-a materializat.

O formă aparte de „monument” închinat lui Mihai Eminescu o constituie nu numai publicaţiile care i-au purtat numele dar şi societăţile culturale.

Astfel în Prahova s-au înfiinţat două societăţi culturale cu numele poetului, una în comuna Sângeru în anul 1932 şi alta care funcţiona din 1943 în cartierul câmpinean Slobozia pe lângă şcoala primară.

Din actul constitutiv încheiat la 11 mai 1943 scopul acestei societăţi era întărirea dragostei de învăţătură  şi cultură şi artă prin organizarea de serbări culturale, festivaluri,artistice, conferinţe, şezători, înfiinţarea unei biblioteci săteşti, un cor şi comemorarea oamenilor şi sărbătorirea faptelor mari ale Neamului, cultul eroilor etc.

Numele poetului este dat şi organizaţiei anticomuniste care funcţiona din 1946 în Bucureşti şi din care făeau parte Pavel Chihaia, părintele catolic Marie Alype Barral, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Iordan Chimet, Constant Tonegaru, Theodor Mihadeş, Dinu Pillat, George şi Lucia Fratastineanu.

Ca semn de preţuire a poetului, în aprilie 1925, studenţii facultăţii de teologie din Bucureşti au organizat la Ateneul Român  Festivalul Eminescu „un exemplu cât se poate de frumos, pios, sincer şi nobil pilduitor pentru tinerele generaţii.” Festivalul s-a bucurat de sprijinul lui M. Sadoveanu care, printr-o cuvântare bine simţită a tras câteva săgeţi bine chitite în indiferenţa nătângă a oficialităţilor faţă de memoria geniului lui Eminescu. Studenţii au primit un cald şi artistic concurs din partea artistului Folescu de la Opera română, a lui Tony Bulandra şi a lui Iulian Andreescu.

Cele consemnate de noi despre cel pe care Noica îl socotea „omul deplin al culturii româneşti” vin să întregească unele informaţii mai puţin cunoscute, din presa vremii și din alte izvoare.

 

BIBLIOGRAFIE

 

  1. „Semnalul”, 18 iunie 1939.
  2. „România”, 1 iulie 1939, 29 octombrie 1939.
  3. „Universul”, 13 aprilie 1925, 4 aprilie 1925, 29 iunie 1934, „Universul” 5 iunie 1925, 19 iunie 1914.
  4. „Basarabia”, privire istorică de G. Popa Lisseanu, 1924,Tipografia „Jockey-club”, Ion C. Văcărescu.
  5. „România liberă”, 23 decembrie 1883.
  6. „Neamul românesc literar” , 1 septembrie 1909.
  7. „Neamul românesc”, 1 iulie 1909, 2 martie 1937.
  8. „Seara”, 16 aprilie 1942, 17 mai 1939.
  9. „Dimineaţa”, 17 iunie 1934.
  10. Curentul”, 8 martie 1936, 22 iunie 1939.
  11. Viitorul”, 17 iunie 1937, 24 martie 1936.
  12. „Minerva”, 28 septembrie 1911.
  13. „Dreptatea”, aprilie 1932.
  14. „Vestea”, 16 iunie 1934.
  15. Opinia liberă”, 19 iunie 1947.
  16. Dreptu”l, 24 noiembrie 1929.
  17. Cuget clar”, nr. 9/1939.
  18. Virtutea” (Ploieşti), 25 iulie 1926, 25 iulie 1926, 1 iulie 1933.
  19. Ploieştii”, 10 iunie 1934.
  20. Al. Oprea, În căutarea lui Eminescu gazetarul, Buc. 1983.
  21. Tudor Teodorescu- Branişte, Între presă şi literatură, Ed. Minerva, Buc., 1989.
  22. D. Vatamaniuc, Eminescu, Ed. Minerva, Buc., 1988.
  23. Al. Zub, Junimea implicaţii istoriografice, Iaşi, 1976.
  24. Dorin Mihai, Eminescu şi principalele curente de idei social-politice ale epocii, în Istoria ca lectură a lumii, Iaşi, 1994. Omagiu profesorului Al. Zub la împlinirea vârstei de 60 de ani, volum coordonat de Gabriel Bădărău, Leonid Boicu şi Lucian Nastasă.
  25. Dorin Mihai, Civilizaţia Românilor în viziunea lui Eminescu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Buc., 1998.
  26. Românii în Istoria Universală, Eminescu. Sens, timp şi devenire istorică, volum îngrijit de Gh. Buzatu, Ştefan Lemnyi, I. Saizu, Univ. Al. I . Cuza, Iaşi, 1988.
  27. Alex. Ioachimescu, Victor Ioachimescu, Momente istoriografice şi personalităţi de seamă ale neamului românesc, Ed. Gândirea românescă, 1990.
  28. Dr. C. Dobrescu, Memoria documentelor, ed. Elapis, Ploieşti, 2011.
  29. George Cumpănaşu, Actualitatea gândirii economice a lui Mihail Eminescu, în ALACI/1942.
  30. Traian D. Lazăr, Naţionalismul lui Eminescu o problemă spinoasă?, în „Cronica Veche” nr. 4/2011.
  31. Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Prahova, fond. Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel” Ploieşti, dosar 66/1892, vol. III, f. 106.
  32. DJANPH, fond Primăria Ploieşti, dosar 1/1925, f.55.
  33. DJANPH, fond Primăria Câmpina, dosar &/1926, f.36.
  34. Zaharia Sângeorzan, Pelerini români la Columna lui Traian, Editura Sport -Turism, Bucureşti,1979.
  35. 35.  „Viaţa Românească” nr.5-6, mai iunie 1929 articolul „Patruzeci de ani de la moartea lui Eminescu”.
  36. Dr. C. Dobrescu, Contribuţii privind societatea literar ştiinţifică „Tinerimea Română”, „Anuar”, vol. III -IV, 1991-1992, editat de Arhivele Statului Prahova.
  37. Dr. C. Dobrescu, File din trecutul comunei Sângeru, Ed. Elopis, Ploieşti, 2011.
  38. G. Barbu, Nicolae Krețulescu, Editura Științifică, București, 1964.
  39. Reprezentanțele diplomatice ale României, vol. I 1859-1917, Editura Politică, București, 1967.
  40. Dicționar biografic de istorie a României, Editura Metonia, București, 2008, coordonator Stan Stoica.

 

Topice: Studii | Comments Off on OPERA ŞI PERSONALITATEA LUI M. EMINESCU REFLECTATE ÎN PRESĂ

Comentarii închise.