Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

„SUBSTANŢE INTERZISE”, DE LIVIU IOAN STOICIU

de Adrian Botez | Noiembrie 21, 2013

REVELAŢII CLANDESTINE ŞI ISTORIE PSEUDO-VINOVATĂ, EXORCIZATE PRIN ANISTORIE MISTICĂ ŞI ORIGINARITATE EXTATICĂ:SUBSTANŢE INTERZISE”, DE LIVIU IOAN STOICIU

După Poemul animal (Călăuza, 2000), pe care l-am considerat, în mod constant, volumul de cotitură al lui LIVIU IOAN STOICIU – volum în care, pentru prima oară, se produce ruptura,  fermă şi definitivă, de orice formă de postmodernism[1] sau de personalism[2] implicit – poetul adjudean îşi încearcă, cu scepticism şi luare-aminte, căile de evoluţie ulterioară. Volumele La plecare ( Editura Vinea, 2003), pam-param-pam (Editura Muzeul Literaturii Române, 2006), sau Pe prag/Vale-Deal (Editura Cartea Românească, 2010) pot fi înscrise, fără mari dificultăţi de clasificare, în neomodernismul[3] metafizic (în care  locul „trecutului exemplar” istorico-terestru este luat de copilărie, ca stare de exemplaritate, tânjind după originaritate) –, ba chiar anunţă  glisarea spre un trasmodernism prudent. În schimb, cel mai recent apărut volum, Substanţe interzise[4], se înscrie, fără dubiu şi definitiv, probabil – în transmodernismul liminal[5].

 

Dincolo de orice aparenţe, dincolo de toate alegaţiile unora dintre cei care se dau drept „critici literari”, cartea lui LIVIU IOAN STOICIU (aceasta ca şi celelalte trei, dinaintea ei) este una de metafizică pură, implicată adânc, în operaţia chirurgicală, de evidenţiere a rădăcinilor mistice ale răului, într-o societate umană care îşi neagă, din comoditate, originea şi identitatea divine, şi le înlocuieşte cu golemii tehnicii aşa-zis „revoluţionare”, aflate „la modă”, cu idolii „high tech”-ului, aflaţi pe post de „hristoşi mincinoşi”  etc. Această idolatrie mizerabilă, care maschează, penibil, lipsa de Duh tot mai îngrijorător crescută – încalcă porunca întâi veterotestamentară, dar sfidează şi Cartea Apocalipsei, neotestamentară. Avertismentele Poetului sunt, deci, de o gravitate metafizică deosebită.

Cartea are structură tripartită (pe de o parte, parodică – pe de alta, apotropaică) –  indicând, astfel, faptul că umanitatea, de atâta comoditate desacralizantă, anti-spirituală, a produs până şi caricaturizarea (demoniac-chtoniană!) a sfinţeniei treimice:

ICU MÂNA PE INIMĂ (…gestul indicat marchează sinceritatea demersului iniţiatico-re-iniţiatic, întru o re-înnoire, faţă de om/umanitate, a viziunii asupra lumii, de către/prin Taumaturgul-Poet);

IIDIN PARCELA K (lumea metafizică este înlocuită, de omul încăpăţânat întru cădere, de mecanicismul statistic sinucigaş în eternitate, mecanicismul descriptiv, care asasinează esenţele şi alienează scrisul-existenţă, alienarea răsfrângându-se asupra lumii, falsificând semantică, tradiţie, ba chiar şi…arhaicitatea ARHEILOR : „era mortul din parcela K, reîncarnat pentru o oră, două, cât/o fi plătit (…) Ajuns în halul ăsta pentru că nu-şi mai înţelegea propriul/ scris, dar înţelegea scrisul unui/<<grup arhaic de iniţiaţi>>”- cf. Din parcela K, p. 44).

IIIHAI CU TATA ( marcând tentativa apocaliptic-soteriologică, prin FOCUL care topeşte idolii: „Hai cu tata, focule. De unde te-au scornit/ăştia?” – cf. Hai cu tata, p. 65).

Lumea poeziei lui LIVIU IOAN STOICIU, din noul volum, este dominată şi conformată spiritual de două obsesii fundamentale:

1PRIMA OBSESIE este una impusă dinafară, nenaturală, excesiv exhibată în umanitatea modernă – ajungându-se până la stări de exhibiţionism grotesc. Deci, este o obsesie falsă, sau, măcar, neconcordantă cu natura intimă a acestei fiinţe, pe care noi o numim, în creştinism, umano-divină. Este vorba de obsesia (de la nivelul verbal-automatic, colocvial, dar nu şi al Logos-ului interior-spiritual!) a aşa-zisei „ştiinţe” (de fapt, continuarea, în lumea contemporană, fals-revoluţionată,  a concepţiei marxiste-materialiste), care desconsideră evoluţia spirituală şi „exploziile” divin-spirituale, revelaţiile metanoice – şi preamăreşte, în continuare, idolii-fantomele materiei grosiere: în loc de conştientizarea furtunilor Voinţei Divin-Creaţioniste – „furtunile magnetice” şi „sursele de lumină” fizică; în loc de „câmpurile”/Câmpiile Elizee Revelatoare – „câmpurile fizice” deformate; în loc de Vocea Interioară, ca răspuns sapienţial definitiv-etern  – „întâmplarea”, ca sursă de reverberaţii/ecouri inutile ale, mereu, aceloraşi întrebări. În loc de anistorie originară – trecut şi viitor, anulate reciproc, prin „întâmplare”: „Ce i-a fost dat, a luat, nu/mai aude nici măcar clopotul dogit din viitor,/pe care l-a tot auzit (…)/Sau a conştiinţei/unei noi furtuni magnetice (…)/Seninătatea vine de la aceeaşi/sursă de lumină (…)/În ciuda deformării câmpurilor,/se redescoperă numai în trecut (…) Nu se referă la Dumnezeu./Ce e mai presus de el? Întrebarea-ecou…Din când în când/aude o voce interioară, mereu aceeaşi, care-i/ răspunde, cinică: <<vezi ce s-a/întâmplat cu cei dinaintea ta!>>” (cf. Stricarea frumuseţii, p. 7). Mireasa Lumii însăşi „emite /radiaţii” (cf. La nuntă, p. 46).

Umanitatea contemporană (din ultimele trei veacuri, post-Revoluţie Franceză, iluminist-comunistă, deicidă şi regicidă, prevalent prin aşa-zisa „tehnicitate” atotghilotinatoare) a rămas cu grave sechele conceptuale, ca reziduuri thanatice „în avans” – un avans thanatic, ca avansare a teribilei boli a nonidentităţii („fără chip”-ul!), falsificarea realităţii şi, mai cu seamă, falsificarea CAUZALITĂŢII RITUALISTICO-SACRALE: „Elementele chimice sunt din ce/în ce mai grele în mine” (cf. Pe dinafară, p. 23) – sau: „aparate luminoase, fără/chip, cu aer comprimat, aflate sub acţiunea/unor jeturi, pline de amărăciune” – cf. De unde nu poţi scăpa, p. 27) – sau, mai grav,  pângărirea, întru SCHELETUL  pozitivisto-mecanicisto-iluminist, de mecanică/electronică snoabă, a însuşi EROS-ului: „Vede cum îl boceşte fosta/iubită, cu părul despletit. Crede că i se refac/biocâmpurile” (cf. Vasile, p. 35) şi a însăşi Ideii Cosmico-Divine de JUSTIŢIE: „Nu mai contează/nimic, dar ar fi putut să-mi facă dreptate. De vină sunt şi//ciocnirile astea de particule elementare din atmosferă” (cf. Pătruns de importanţa sa, p. 34). Până şi diavolul este inclus, de această viziune (pur statistică şi sinucigaşă!) caricatural-grotescă a omului prea comod, în dezdumnezeirea sa! – într-o instalaţie hilară şi revoltătoare: „Că sunt implicate spaţii malefice, energii ale câmpului lui mental” (cf. Ce i-a mai rămas, p. 38). Până şi penibilitatea şi teribila decădere de Duh, indusă de excesul bahic desacralizat, este introdusă în „maşina care rezolvă totul…înafară de esenţial” – de fapt, „maşina de tocat vorbe umflate şi teribil de pretenţioase”: „(…)planeta Marte şi-a pierdut câmpul/magnetic şi atmosfera./Beţivi. Pe scara blocului, scăpătaţi, cu/sticle de rachiu golite şi miros greu, şobolani ce le trec/pe piept ” – cf. Vezi luminiţele, p. 62).Cum să ieşi, cum să te eliberezi de livrescul uscat, asasin de semantică existenţială, cum să ieşi din prizonieratul pustiitor al „parcelării” lumii prin slove desemantizate, prin folosirea lor ca instalaţii thanatico-labirintice, non-ariadnice, iar nu ca Logos Mântuitor („Scrisul, o linie în zigzag: ce-i amintea de aţa morţilor” – cf. Din parcela K, p. 44)?

Tot EROS-ul autosacrificial vindecă de absurd omenirea – prin om: „Ea//pune cartea din care citea deoparte şi-l mângâie/pe păr” (cf. Îi pune cuţitul la gât, p. 40).

Iar EROS-ul înseamnă şi TRADIŢIE DIVINĂ A VIEŢII, a CUPTORULUI COSMIC (dimpreună cu Moarte Mioritică, Re-Învietoare din LUT, întru Mântuire Eternă, întru FOCUL ETERN),  : Mii de oale,/ulcele, străchini şi cănuţe, aşezate/în cuptorul de ars” – cf. În cuptorul de ars, p. 52).

2A DOUA OBSESIE este una interioară, extrem de veche, comună, în esenţă, chiar cu ORIGINARITATEA PARADISIACĂ. Deci, este obsesia adevărată, pentru că este identificabilă cu natura intimă, umano-divină. Această OBSESIE ORGANICĂ, a UNICEI ŞI AUTENTICEI ŞTIINŢEŞTIINŢA SPIRITUALĂ! – există şi se face remarcată, ca Stare de Revelaţie, de Nostalgie a Paradisului (după expresia lui Nichifor Crainic!), Paradisul ca GRĂDINĂ, ca Pom Înflorit cu Strămoşi (deci, ca EX-STASIS!) – obsesie care se impune, aproape tiranic, dar izbăvitor, chiar la nivelul Logos-ului Interior, vădit racordat la Duhul Cosmico-Divin – la nivelul organicului umano-divin, unde ni se impune TRADIŢIA DEMIURGICĂ/filiaţia din „morţii”/strămoşii noştri, din cer sau din cavernele cerului („strămoşii mei în cavernă” – cf. În plămâni, p. 17), ocrotind/mântuind/exorcizându-şi urmaşii („Se răsucesc, nemulţumiţi, în plămâni, noaptea, în/odaia lor zăbrelită, sufletele/morţilor mei pe linie maternă, în plămânul stâng, şi sufletele morţilor mei pe linie paternă,/în plămânul drept” – cf. În plămâni, p. 17). Obsesia aceasta este atât de dictatorială, încât, prinşi între fals şi autentic, între existenţial şi sublimul extatic – viaţa noastră devine un şir de stratageme de împăcare a celor doi poli existenţiali. De aceea, oamenii de sub „corcoduşul înflorit”  vor declara că Revelaţia este „întâlnire” – şi că se vor întoarce la virtualitate…doar pentru a-şi păstra accesul neobturat, către TRANSCENDENŢA INTUITĂ PLENAR!!! Ei ştiu, cu Duhul, ADEVĂRUL – dar, pentru a nu-şi tulbura automatismele existenţiale, îşi pângăresc, cu intensitate vibratorie declarativă – LIMBA/Logos-ul „Aşa trebuie să fie” – ca să mai existăm, întru istorie adeverită şi „comestibilă”, încă puţin, şi încă puţin… („O femeie cu batic/pe cap scoate prăjituri de casă, plăcinte: pe lumea asta noi/nu vom dobândi bogăţii…Ce să facem, / tanti, : ne rostogolim şi noi, trece vremea, devenim/neplăcuţi” – cf. Sunt în exces, p. 11). Pentru că dincolo este Adevărul…cel neîncercat, „necomestibil” – „NEROSTOGOLIBIL”!

Ei, asta este: nu putem noi, speriaţii de Absolut, să acceptăm Puritatea, Perfecţiunea, Mântuirea-ca-Asceză! Păcatul ca amânare lânced-plăcută…asta este, de fapt, victoria demonului asupra Duhului Umano-Divin!!! Ştim că „rostogolirea” nu e echivalentă cu Mântuirea întru Anistorie. Cu exorcizarea de Demonii Istoriei. Ştim, dar nu avem curajul asumării definitivului. Rostogolire a istoriei, întru vină asumată non-conştient, ca LENE EXISTENŢIALĂ – întru lentoarea unei continuităţi existenţiale lâncede, fără fermitate, fără tranşarea modului umano-divin de a exista. Să fim duali, să fim comozi, să ne fie cald aici, căci dincolo este prea…incomod de pur, incomod de rece şi de pur şi de decisiv!

Opriţi în faţa corcoduşului înflorit să facă fotografii (n.n.: „fotografiile”, care răpesc energiile spiritual-vitaliste  – sunt sechele, automatisme, rămase de pe urma pseudo-credinţelor pozitivisto-materialiste!),/e frig, se bucură că mai există în pom o/speranţă. În acest pom au văzut pâini mari, albe, toată/iarna”. Cei care veniseră pentru o excursie cu „autocarul ăla pentru mânăstiri” se întorc, după Revelaţia Paradisului Originar, la neputinţa „râsului(„surâsul” este expresia autentic-divină!), la automatismele şi falsurile virtualităţii, la falsificările lui New Age („Fiecare pleacă de unde a /venit.(…) unii pe/o reţea de socializare, alţii prin/în telepatie). Da, oamenii „întâlnirii” pierd noţiunea timpului istoric, pierd încrederea în sinele scos de sub aleatoriul istoric, de sub futilitatea şi frivolitatea întâmplării/întâlnire – dar, din fericire, se pare că nu pierd (din memoria afectivă şi din gestualitatea educat-ritualică: „Sărut mâna pentru masă. Ziceţi şi voi bogdaproste./Am păcătuit…”) ceva din Nostagia ABISALĂ a Paradisului, din arsura conştiinţei păcatului existenţial, de sub Pomul-Spirală, Înfloritul POM din Paradis („o ocazie să stea lângă pomul înflorit”). Deci, nu-şi anuleză şansa soteriologică – sau, măcar, a exorcizării: „Niciunul nu-şi aminteşte/în ce zi este. Râd. Invocă energiile celor şapte/Arhangheli. Sărut mâna pentru masă. Ziceţi şi voi bogdaproste./Am păcătuit…Fiecare pleacă de unde a /venit. N-a fost decât o ocazie să stea lângă pomul înflorit,/şi-au dat întâlnire la întâmplare, unii pe/o reţea de socializare, alţii prin telepatie, unii vin din/viitor, alţii din trecut. Aşa trebuie să fie” (cf. Sunt în exces, p. 11). HYBRIS-ul existenţial trebuie asumat conştient, la fel şi istoria – dar cu condiţia de a nu pierde, niciodată, jindul/nostalgia edenică…!!! Căci, în definitiv, „AŞA TREBUIE SĂ FIE” condiţia omului căzut. Se va vedea cine şi în ce condiţii va merita Revelaţia Zborului şi a Întoarecerii. Numai Dumnezeu ştie – noi, fiinţe umano-divine, care l-am cunoscut pe Fratele-Hristos, trebuie să ne smerim întru luptă/viaţă, trezie/viaţă şi necesitate/viaţă Întru TOATE trei! – una fără alta ne privează de Revelaţie…

…Paradoxal sau nu, tocmai acestei OBSESII NATURALE şi cu valenţe ABISAL-ORIGINARE – nu i se dă dreptul, din punct de vedere al concepţiei sociale-antispirituale a epocii istorice pe care o traversăm, să se dezvolte şi să evolueze normal. Dimpotrivă, cei ce o dezvoltă, spre starea de reîndumnezeire a fiinţei umane, o fac aproape la modul clandestino-infracţional: undeva, la conducerea/guvernarea artificială a acestei lumi istorice, se produc anti-instincte sinucigaşe, pentru umanitate, se produc, sau suntem ameninţaţi cu producerea unor sancţiuni drastice, dacă vom trata cu seriozitate şi întru utilitate şi evoluţie spirituală normală, statutul fiinţării noastre terestre. De aici, şi atât de inspiratul titlu al volumului stoician – Substanţe interzise. Strămoşii noştri, relaţia noastră organică întru/cu ei, Arheii Neamului, Natura-Creaţie Divină, Patria (despre care imensul şi, din păcate, ultimul moralist valah, Octavian Paler, afirma: „Orice om are o singură patrie – restul sunt ţări”) – toate aceste entităţi metafizice, revelaţii mistice „din adâncuri”, entităţi cosmic-benefice, sunt… „substanţe interzise”!

Şi, în raport cu ele, noi (noi, cei care încă ştim să ne orientăm, conştient, către paradis şi divinitate şi către sacralul autentic, noi, care încă ştim să jinduim la modul naţionalist şi panteist-zalmoxianist-ortodoxist!) – noi ar trebui, pentru a nu risca sancţiuni obscure, demonic-insistente – aparent sociale, în realitate, de sorginte anti-spirituală (din partea unei conspiraţii anti-umane, din zona terestro-teratologică!) –  ar trebui să ne acceptăm şi să ne asumăm statutul de contrabandişti/traficanţi cosmici, de infractori galactici…! Un soi de „traficanţi de narcotice-misticism-originarism-naţionalism” – aşa cum, în anii ’50 (ani internaţionalişti/anti-naţionalişti, similari celor ai globalismului capitalisto-plutocratic de azi!), erau consideraţi preoţii creştini (unii – creştin-legionari), în închisorile comuniste – „Religia – opiumul popoarelor”. Mai ales în „luna mai” se produce „controlul” draconic al nostalgiei/nostalgicilor originilor – , adică, sub misticele auspicii ale lui EROS, frate şi emul, totodată, al lui THANATOS!

Mişcări ale simţurilor, subtile. Îţi

pârâie sub tălpi florile trimişilor din adâncuri, flori ale

copacilor scuturaţi de furtună astă noapte,

într-o grădină. Grădină

 

a bunicului tău, găsit mort acum trei ani în coliba

lui de popas, jumătate îngropată

în pământ, care te sperie şi azi: calci înfiorată, ai năluciri,

cei  ce vin pe urmele tale vin bubuind

şi se succed pe urmele lor asemenea valurilor Mării Negre.

Cine sunt? Sunt

trimişi ai substanţelor interzise, din adâncuri, în luna

mai. Nu-s substanţe interzise? „Sunt trimişi

ai substanţelor interzise”…Eziţi, ce faci, nu intri în colibă?

Intră: să le vezi şi să le guşti, să le tragi pe

nas sau să ţi le injectezi, prin

fumul vetrei strămoşeşti şi prin licărirea flăcărilor, care le

luminează chipurile înflorite” (cf. Substanţe interzise, p. 58).

 

CHIPURILE ÎNFLORITE” sunt echivalentul metaforic al Identităţii Mântuite/Mântuitoare-EXTATICE, întru Viaţa Eternă –  redobândirea, de către aceste fiinţe terestre ciudate, care suntem noi, a statutului umano-divin.

 

…Nu ştim ce soartă va avea această carte, a lui LIVIU IOAN STOICIU, în faţa publicului cititor. Pentru că, deşi este minunat, nu este şi suficient, pentru  Cartea Autentică, să fie evidenţiată, recenzată, premiată etc., în cadrul sectei scriitorilor. Ea trebuie citită şi înţeleasă de cât mai mulţi contemporani. Or, contemporanii noştri tocmai această şansă n-o dau, n-o oferă. Nu atât Cărţii ori Autorului, cât lor înşişi. Căci Cartea „Substanţe interzise”, a lui LIVIU IOAN STOICIU, este concepută ca o şansă soteriologică, pentru români, pentru oameni cât mai mulţi de pe Terra. Cu condiţia, minimă (dar, se pare, pentru zilele noastre: EXCESIVĂ!), pentru aceştia, de a-şi trăi, întru trezie, viaţa, iar nu de a şi-o tot „rostogoli” prin pustiul semantic al unei istorii de crime reverberate tot mai dezesperant, fără ţintă, fără oprire şi asumare a Originii-din-STRĂMOŞI. Adică, ASUMARE A IDENTITĂŢII DE FIINŢĂ, DE NEAM, DE SPAŢIU ŞI COMPORTAMENT RITUALICO-SACRAL.

Este o CARTE-LECŢIE, este o CARTE A INIŢIERII  ÎNTRU EXISTENŢA CU IDENTITATE VIE/AUTENTICĂ. Cine înţelege, o va citi, şi…se va salva: în loc de „DIXI  ET SALVAVI ANIMAM MEAM [Am spus și mi-am mântuit sufletul]   – LIVIU IOAN STOICIU, ca şi orişicare Scritor-Artist Autentic, deci ca şi orişicare TAUMATURG VATICINAR ŞI EXORCIZATOR, poate zice, cu deplină dreptate: „SCRIBI ET SALVAVI ANIMAM MEAM!”.

Dar ce se fac cititorii potenţiali, care nu-şi vor face/nu-şi vor fi făcând datoria, faţă de Adevărul Revelat? Păi, după caz:

– Cine are dată/dăruită/hăruită, de la Dumnezeu, bună-credinţă întru Duh, intuiţie şi voinţă soteriologică, va citi şi se va salva întru RODIRE SPIRITUALĂ.

-Iar cine nu – NU.

Simplu ca „bună ziua”. Şi chiar mai simplu decât sisifica „rostogolire”, decât eternul refuz de a-şi asuma „substanţele interzise”, adică „turnesolul” identităţii noastre de Duh.

…”Dar de ce, ce-i cu discriminarea asta, la „taraba” Îndoielnicei Mântuiri – pe care, voi, creştinii, îndrăzniţi s-o tot exhibaţi, ca pe ma-a-are lucru?!” – vor cârti, cu infatuare impertinentă şi autistă, adepţii atei ai lui „political correctness”. „De ce, cum de îndrăzniţi să discriminaţi, în cadrul omenirii contemporane mondialisto-globaliste?!”

Uite – AŞA! Sau, cum spune însuşi Autorul acestei cărţi alchimice: „Aşa trebuie să fie”. Punct.

 

prof. dr. Adrian Botez


[1]Postmodernismul este termenul de referință aplicat unei vaste game de evoluții în domeniile de teorie critică, filosofie, arhitectură, artă, literatură și cultură. Diversele expresii ale postmodernismului provin, depășesc sau sunt o reacție a modernismului. Dacă modernismul se consideră pe sine o culminare a căutării unei estetici a iluminismului, o etică, postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea unor entități ideale (numite metanarațiuni) este slăbită prin procesul de fragmentare, consumism și deconstrucție. Jean-François Lyotard a descris acest curent drept o „neîncredere în metanarațiuni” (Lyotard, 1984); în viziunea acestuia, postmodernismul atacă ideea unor universalii monolitice și în schimb încurajează perspectivele fracturate, fluide și pe cele multiple.

 

 

[2] Personalismul s. n. 1. Atitudine a cuiva care ia în considerație numai punctele de vedere și interesele personale; subiectivism. 2. Doctrină socială care pune la baza existenței o pluralitate de entități spirituale înzestrate cu atributele personalității (1) și subordonate lui Dumnezeu ca ființă supremă. – Din fr. personnalisme. Cf. Germ. Personalismus.

 

[3]Neomodernismul este un curent ideologic, literar definit de spiritul creator postbelic, caracterizat prin respingerea formelor grave și prin redarea temelor grave într-o manieră ludică, de joc, ce ascunde însă tragicul. Literatura neomodernistă este definită printr-un imaginar poetic inedit, limbaj ambiguu, metafore subtile și expresie ermetică.Neomodernismul s-a conturat în doar 7 numere ale revistei “Albatros” editată în 1941 și condusă de Geo Dumitrescu. Această nouă formă de manifestare a modernismului ce se prelungește până prin anii ’60 este îndreptată cu fața spre un trecut exemplar. Scriitorii neomoderniști doresc să se despartă de “spiritul veacului”, care este cel al războaielor și să recupereze valorile și modelele.

 

 

 

[4] -Liviu Ioan Stoiciu, Substanţe interzise, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012.

[5] Transmodernismul este în avangardă, pentru că proclamă Libertatea, ieşirea din dogma ideologică, din chingile şi canoanele postmodernismului, ieşirea din fundătura estetică si filosofică a acestuia.

Pe de altă parte, multiplele libertăţi de expresie şi multiplele posibilităţi de abordare a discursului, multiplele instrumente de investigare conferă transmodernismului stabilitate şi echilibru, în dauna experimentalismelor şi improvizaţiilor, caracteristice postmodernismului.

Theodor Codreanu găseşte că teoreticieni ca Derrida şi Lyotard ar putea fi consideraţi posibili precursori ai transmodernismului – cf. Transmodernismul, Editura Junimea, Iaşi, 2005,  pp. 36-37).

Derrdida este la un pas de transmodernism, deoarece a fost silit, în măsura demonstraţiei, să ajungă la transcendenţă: ca şi Heidegger, Derrida este un kantian. Ei postulează (teologia apofatică procedează la fel) că “noumen-ul ne rămâne inaccesibil. Aşa şi este: raţiunea umană este destinată să cunoască lumea fenomenală, fiinţa ca Dasein, în limbajul lui Heidegger” (op.cit.p. 62)

La fel ca şi pe Derrida, Codreanu îl priveste pe Lyotard situat în zona unui aşa-numit postmodernism înalt, capabil să rescrie modernitatea, deoarece (îl citează pe Lyotard) “a rescrie modernitatea înseamnă a rezista la scrierea acestei presupuse postmodernităţi” – si, adaugă Codreanu, “Nicăieri nu se desprinde mai decisiv Lyotard de postmodernism, ca în acest moment” (op.cit., pp. 79-80) – întrucât, pe urmele monadologiei leibniziene, “Lyotard, inventând o ontologie a arheilor, nu mai crede necesară nici ipoteza morţii lui Dumnezeu, ceea ce deschide o fereastră spre transmodernitate” (op.cit.p.80).

 

Topice: Recenzii | Comments Off on „SUBSTANŢE INTERZISE”, DE LIVIU IOAN STOICIU

Comentarii închise.