Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

RĂNI ȘI RĂNI,SOMN ȘI SOMN

de Adrian Botez | Ianuarie 25, 2014

  8 Ianuarie 2014

 

sfânta treime-a punții către om

mâhnită se cutremură cu munții:

chemând spre-aureolă rana frunții

răspuns pițigăiat primi – de gnom

 

trimis-a-n drumul mântuirii vultur

copaci a smuls din somnul de sămânță –

dar ucenicii-au somnul de priință

și omenirile-ntomnate-ncet se scutur

 

risipele de fulger și lumină

s-au resemnat pe malul spulberării:

deși-n grădină nu se află vină

 

scăpați din gheara încăpățânării

vreo doi serafi se scarpină-ntre raze

căutându-și rana scurgerii de-extaze

*

 

                                                Adrian Botez (2014)

***

 

(VII)Oriunde-s eu, e locul de osândă

Şi  aerul miroase a tortură:

Pofte cu nări umflate stau la pândă,

Gata-a-mi târâre maţe, cărni şi zgură.

 

Dar sub durere, ţipăt, chip de sânge,

Stă neclintită Roata de Lumină:

Întinse mădulare, ea îmi frânge,

Dar, tot la ea, oştiri de magi se-nchină.

 

Tâlhar şi sfânt, cu dreaptă jumătate,

În mine se izbesc şi se frământă.

De-aceea nu se-ncheagă în cetate

 

Fiinţa mea de demonie frântă  –

Şi unde-i faţă-acum  –  apoi e spate

Şi nu mai ştiu când ţipă şi când cântă.

*

 

(VIII)Mi-am  făurit din flori o-ntreagă ţară

Şi-o cârmuiesc cu păsări şi cu îngeri  –

De nicăieri nu se ridică plângeri,

Iar din corole băsmuieşte vară.

 

Ridic palate din puteri de rouă,

Iar rugăciunea o păstrez în crini;

Cu ochi de mir, albastrele jivini,

Din candela iubirii, iau lumină nouă.

 

Unul pe altul, patru răsărituri

Se-aprind  –  smerind întinsurile firii;

Pământ şi mare, se-mpletesc în mituri  –

 

Şi peste-această ţară a plutirii

Şi-a razelor alcătuite-n schituri  –

Îşi ard căţuie-mpărătească Mirii.

*

 

(IX)Tăria-n falduri cade peste mine,

În raze mă înmoaie şi-mblânzeşte,

Iar buza mea, treptat, încremeneşte,

Căci n-am cuvânt spre-a-ntruchipare bine.

 

S-au meşterit, în covălii de soare,

Armele toate pentru Mântuire –

Dar nu văd vre un loc pentru izbire:

Oprite toate-n cer  –  nimic nu doare.

 

De-aceea,-n marea plină de extaze,

Se-mbolnăvi, cârtire şi de vină,

Arhanghel cu Smarald: vomat-a raze,

 

Spre-a nu-adormi, din lipsă de pricină,

Dumnezeirea plină de emfaze.

Vecia-era plictisitor de lină…

*

 

(X)Se răscolesc păcate din părinţi,

Rostogolind vâltori în fii de fii  –

Şi nu se mai opresc, ci cresc urgii

Şi rodnic se plodesc ai beznei prinţi.

 

O, Doamne-al meu şi strigăt de durere,

Tu însuţi te-ndoişi de-al Tău Părinte:

Cutremurat nedumeririi sfinte,

Pe cruce, lămurire-ai vrut a cere.

 

Dar Te-ai întors, din nou, spre cunoştinţă

Şi blând Ţi-ai revenit, iarăşi, în fire…

O, Doamne, dă-mi acea ştiinţă,

 

Învaţă-mă savanta răsucire,

Pentru-a mă-ntoarce-n Tatăl spre fiinţă,

Făr-a mai căuta rost, ci liniştire!

*

 

(XI)N-am avut nici iubiri şi nici iubită:

Înalţă, Doamne, crinul în pustie!

Măcar ceva din mine ca să fie,

Măcar să par că miros a ispită.

 

Când mă despoi, se vede doar văzduh

Şi când respir, nu prihănesc oglindă;

Par pământean, dar nu-s decât un duh

Hoinar, tânjind către cereasca tindă.

 

Dă-mi greutate, umbră spre fiinţă,

Să simt o diferită-mbrăţişare,

Să nasc păcatul măcar spre putinţă,

 

Să se despice-o zare de-altă zare!

Dă-mi, Doamne, zborul de priinţă

Şi coborâşul într-o amânare!

*

 

(XII)O, tu,-nflorită ramură divină,

Sufletul meu s-a agăţat de tine

Şi năzuieşte, iară, să se-aline,

Săltând spre cer  –  ca de pe-o trambulină.

 

Zarzăr în floare, tu, minune-a lumii,

Ard straiele pe tine, ca heruvii!

S-au revărsat luminile, în fluvii,

Peste doi oameni, ce-şi ziceau “postumii”.

 

Un El şi-o Ea încep, iarăşi, scriptura,

Mistic orbiţi de raze furibunde  –

Nu ştiu iubi  –  nu s-a născut nici ura,

 

Iar Şarpele amărăciunii de sub frunte

Abia porneşte-a-şi spirala făptura  –

Seminţe-s, doar, nevoile de punte…

*

 

 

(XIII)Crăiasă te-am aflat a Mântuirii;

Încarc pocal cu-otravă şi lumină –

Şi te poftesc la Cina de Rutină,

Cea după care înfloresc toţi Mirii.

 

În palma ta strecor inel de şoaptă,

Ne închinăm cununile spre lac:

Până şi stelele rotirea-şi tac…

Luna din cer, acum, va cădea coaptă.

 

Sub tălpi, firesc, ne cresc jivine-albastre,

Iar peste frunţi, lebăda răcoreşte:

De sus de tot, boltirile sihastre

 

Dau semnul tainic: raiul iar rodeşte!

Prin iarbă,-ncolăcirile măiastre

Clocesc vestiri  –  că Înţeleptul creşte…

*

 

(XIV) În sânge, brazii-mi ard rafale,

Am ochii injectaţi de ceruri:

Trecui prin piatră şi prin geruri,

Vă scriu grav din Lacteea Cale.

 

Mireasma smirnei peste munte

O las s-adumbre Feţi Frumoşii  –

Să se pogoare îngeri roşii,

Pe-a Gòlgotei încinsă frunte.

 

Eu zbor şi plâng, sus, peste piscuri,

Cu palma mângâi prunci fierbinţi;

Mă-ncrunt poruncitor la riscuri,

 

Îndemn la risc pe preacuminţi

Şi fâlfâi, printre-albastre discuri,

O mantie arzând de sfinţi.

*

                                           Adrian Botez (2005)

 

Topice: Poezii | Comments Off on RĂNI ȘI RĂNI,SOMN ȘI SOMN

Comentarii închise.