Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Aspecte privind agricultura din Crișana în secolul al XVIII-lea

de Roland OLAH | Ianuarie 30, 2014

La momentul secolului al XVIII-lea regăsim în Crișana, ca de altfel în întreaga Europă, un deficit de produse alimentare. Această problemă se datorează caracterului de subzistență a agriculturii practicate de către locuitorii de la sate, agricultură a cărui randament era extrem de scăzut iar culturile era într-un grad aproapre maxim de dependență față de condițiile atmosferice. De asemenea, în această perioadă asistăm la o creștere fără precedent a populației, la nivelul întregii Europe. Soluția a fost dată fie de evoluția tehnicii agricole, unde putem lua ca reper Marea Britanie, fie de mărirea suprafeței cultivate, unde luăm ca și exemplu Rusia.
Crișana se situează din acest punct de vedere, către răsăritul Europei. În această perioadă, putem vorbi despre așa numite „crize demografice”, cu consecințe dezastruoase asupra populației. În intervalul 1700-1830, foametea a lovit Transilvania de 18 ori, având o medie de apariție la 7,22 de ani, de asemenea 21 de fenomene epidemilogice au lovit teritoriul Transilvaniei. De multe ori aceste crize erau extinse la nivelul întregii Transilvaniei, iar uneori doar la nivel local, cum ar fi foametea din 1795 care a atins Banatul, Bihorul, Sătmarul și Maramureșul[1].

Barbu Ștefănescu considera că „la nivelul economiei țărănești, caracterul de subsistență este desigur mai accentuat decât la nivelul economiei domeniale dar el nu se mai referă la economia autarhică, naturală, a evului mediu” [2]. Faptul că discutăm despre subzistență nu împiedică desfășurarea schimbului. Oamenii ce activează în domenii precum meșteșugăritul sau comerțul sunt nevoiți să apeleze astfel la agricultură pentru sastisfacerea propriilor resurse de hrană. Oricum, principalul deziderat agricol, rămâne alimentarea proviziilor necesare între două recolte.

Crișana oferă locuitorilor ei o adevărată varietate cu privire la relief. Astfel, dacă în zona Țării Beiușului întâlnim „un relief accidentat, soluri sărace, climat umed și rece”, există și porțiuni de câmpie fertilă dar și zone deluroase extrem de propice pentru pomicultură. De menționat ar fi că fie și în zone precum Țara
Beiușului, agricultura a constituit principala rațiune de a exista pentru locuitorii acestei zone[3]. Totuși, în această zonă agricultura însăși nu reușea să satisfacă subzistența oamenilor, fiind necesare și alte modalități complementare în vederea realizării acesteia.

Secolul XVIII debutează cu largi suprafețe de teren agricol abandonate în favoarea pădurilor, suprafețe  devenite apanaj al păstorilor. Situația se va balansa odată cu explozia demografică de după jumătatea acelui secol, când accentul în lumea rurală se va pune pe culturile de câmp.

Așa cum am menționat și mai sus, creșterea fără precedent a populației în decursul acestui secol nu avea cum să rămână fără consecințe. Confruntați cu o posibiltiatea unei foamete generală, una dintre metodele adoptate de către locuitori a fost aceea de mări suprafețele cultivate printr-o varietate de modalități.

Înainte de a aborda această problemă, este important să trecem în revistă și câteva probleme le gate de situația politică a regiunii în această perioadă. Secolul al XVIII-lea este momentul războiului austro – turc sau a răscoalei curuților. Astfel, forța de muncă disponibilă se va reduce substanțial, bărbații fiind
înregimentați în armată. În dezacord cu trendul de a extinde suprafețele agricole cultivate, aceste perioade au reprezentat etape în care în folosința stăpânilor s-au utilizat efectiv doar terenurile fertile[4]. La acel moment, alodiile sunt reduse și specifice doar marilor domenii. La momentul anului 1722, Capitlul din Oradea folosea un alodiu de „170 chiubeșe și ceva fânațe” în Pusztaapáti, în timp ce episcopia deținea unul format din „546 de vici” în Țara Beiușului[5].
În ceea ce privește aparteneța satelor din comitatul Bihor, în anul 1728 din cele 415 sate, 144 aparținea mariilor nobiliari, reprezentând un procentaj de 27,4%. Acest procentaj va crește în perioada 1784-1787, la 43%, când aparținea mariilor familii 204 sate din 472[6].

Așadar, această activitate „devoratoare de spațiu” după cum menționează Mandrou Duby urma să își îmbogățească patrimoniul în urma creșterii demografice. Un exemplu de creștere demografică este cel din Țara Beiușului, unde în trei sferturi de veac, populația s-a dublat în ansamblul zonei[7]. Crișana a fost o zonă în care această tranziție nu a suferit blocaje, tocmai datorită suprafețelor mari păstrate în rezervă, sub formă de pășuni fânețe, mlaștini dar mai ales păduri.

Locuitorii lumii rurale își îndreaptă atenția spre terenurile care au fost cultivate anterior fiind acum în paragină sau în curs de împădurire și ca atare mai accesibile.  După epuizarea acestor posibilități aflate la îndemână, țăranii ca și proprietarii de pământ își direcționează atenția asupra prediilor, un pământ aflat, din punct de vedere tehnic, în linii mari, în aceași situație, cu terenurile cultivate în decursul aniilor, dar lăsate paragină în ultimii ani[8].

Defrișarea constituie cea mai comună modalitate de îmbogățire a patrimoniului cultivabil. Amploarea deosebită pe care o ia aceasta, în general la nivelul întregului continent, este una aparte. De asemenea, acest proces este susținut și de faptul că din punct de vedere tehnic, nu vom asista în acest secol la mari inveții care să fie adaptate de locuitorii din zona rurală a Crișanei. Procesul de defrișare este unul considerat a fi josnic pentru cel care îl efectuează, eforturile fizice depuse fiind considerabile. Stăpânul poate intra în posesiunea parcelelor defrișate în orice moment. Sătenii din Camăr, jud. Sălaj, se plângeau la 1773 că „dacă defrișăm și curățăm de spini vreun teren, care astfel devenie arabil sau loc pentru cosit, atunci ne este luat și folosit de domnii moșieri”. Defișarea pământurilor moșierilor va fi realizată și la inițiativa acestora, tot de către țărani, în cuantumul robotrei. Pentru că marchează o perioadă, nu foarte lungă dar care a rămas în mentalul colectiv, regăsim în toponimia mai multor localități sau zone numele celor care au efectuat defrișarea. Exemple de acest gen sunt nume precum Scătura lui Drăgan, Râtu Bodeștilor, Câmpu Curteștilor sau Ograda Ciureștilor, Pârâu Neagului, Pârâu lui Ispas, Prislopul lui Balint Damian, Secătura Bilii, Pârâu Toaderii, Câmpu Dei[9].

Statutul pământului defrișat și calitatea acestuia este reflectat într-o însemnare pe o carte religioasă de la Delani, din 1744, când se notează că „viind Matiaca Ion la mine, protopop Vasile, pentru multe nevoi ce au avut de pământ de peste vale, care le-au scos din pădure și iestă pământ slab, oarecât nu-i nici de plug nici de coasă, numai a-l păștea cu marha și am dat pre  dânsul 14 florini bani”.[10]

În ceea ce privește metodele de defrișare, acestea au fost fie prin intermediul ferului, fie prin intermediul focului, existând puține surse documentare în acest sens. Primele terenuri repuse în circuitul agricl erau cele acoperite cu tufișuri sau spini. Aceste erau târșite, fiind curățate cu târșița, „o sapă cu lama lungă și
puternică ce permitea scoaterea rădăcinilor”. Rezultatul acestei acțiuni era apariția unei târsale, târșituri, târșitău sau târse, acestea fiind consemnate în planul cadastral prin denumiri precum Valea Târșiții, Târsala lui Ion, Târsala Marineștilor, Târsala Triponeștilor, Târșitura[11].

O altă modalitate de defrișare era secarea sau uscarea prin cojire a copacilor, operațiune în urma căreia  rezulta o secătură sau un seciu. Ciungirea este o metodă asemănătoare care presupunea „amputarea crengilor sau a trunchiurilor la o anumită înălțime de la sol și avea drept rezultat uscarea pădurii, făcând posibilă scoaterea ulterioară a cioatelor”[12]. Alte asemenea tehnici sunt arderea, curatură, runcuirea sau lăzuirea.

La această modalitate se adaugă și deștelenirea, reprezentând ararea terenurilor defrișate și lăsate unul sau mai mulți ani drept pășune sau fâneț, tehnică utilizată masiv în Crișana, în special în zona Aradului, modalitate care a dus la creșterea suprafețelor arabile din această regiune de la 70,7% la 77,5%
repsectiv a intravilanului de la 5,7% la 6,5%[13]. Tot în acest registru se înscriu și lucrările de desecare și regularizare a cursurilor de apă. Dorim să remarcă faptul că, în această perioadă pământul înainte să fie cultivat, era arat de cel puțin 3 ori, doar în unele cazuri de două ori, cum era cazul satului bihorean Buduslău, doarece dispunea de un pământ de o calitate superioară[14].

Ritmurile participării țăranilor din zonele de deal și munte la activitățile agricole din zona de șes se vor intensifica, ca urmare a creșterii substanțiale a patromoniului cultivat în această perioadă. Spre exemplu, locuitorii din zona Beiușului sunt nevoiți să întregească resursele de hrană, fapt pentru care se vor vedea nevoiți să se îndepărteze de reședințe în vederea obținerii unor resurse de hrană. Participarea locuitorilor din zona de munte la muncile agricole
din zona de câmpie se va amplifica odată cu reglementarea urbarială ce a fost dată în 1722, reglementare ce va introduce pe domeniul episcopal romano-catolic, ruptoarea, reprezentând posibilitatea răscumpărării obligațiilor în natură și muncă[15]. Acești vor profita de cele două – trei săptmâni ce diferențiază culturile din zonele răcoroase față de cele din zonele mai cale (precum câmpia), perioadă care îi ajută să gestioneze două culturi în paralel, din areale geografice diferite.

Exemple din zona Beiușului în acest sens sunt cele din localitatea Corbești sau Petrileni – Zăvoieni. Astfel, la 1720, locuitorii din Corbești „obișnuiesc să se deplaseze periodic la câmpie, unde câștigă banii necesari pentru plata contribuției, a taxei pentru întreținerea armatei, precum și grâu pentru nevoile proprii”.
De asemenea, cei din Petrileni – Zăvoieni considerau că țăranii care utilizau această tactică merg să câștige bani „la distanță”, „merg să câștige bani la câmpie”. Locuitorii din Dumbrăveni se plângeau că „sărăcia  îi determină pe locuitori să se deplaseze la câmpie pentru a câștiga bani la coasă”, cei din Remetea considerând că „merg să lucreze manual în locurile de câmpie, neavând alte mijloace de a-și câștiga existența în apropiere”. Situația este una generală în
districte precum Pomezău, unde locuitorii din 24 de localități dintr-un total de 35, „merg pentru a câștiga bani la distanțe mari și grele, în Câmpia Gyulei la coasă, în viile Oradiei la sapă”[16]. O asemenea situație nu avea cum să rămână fără urmări. Acestea se vor vedea la sfârșitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea, când situația precum cea expusă de o înaltă față bisericească și anume „pe când din pământurile lor după un grăunț două, atunci la
câmpie un grăunț dă zece, ba chiar douăzeci” devine generală[17]. În secolul al XVIII-lea era considerat pământul fertil dacă după o câblă de grâu se recolta 7-8 câble, unde pământul era mai sărac, mai puțin fertil, se recolta 3-4 câble, cum era cazul localitățiilor Cubulcut, Cheț sau Chiraleu[18].

Desigur, pe lângă productivitatea scăzută a solului, trebuie să remarcăm proasta întreținere a culturilor de cătrei cei rămași acasă. În cifre, acest fenomen este subliniat prin numărul de secerători în continuă creștere. Astfel, la 1739, Ianoșda folosea 347 secerători, Nojoridul 119, Tulca 113, Biharea 380[19]. Plata muncitorilor se realiza în cote dacă era vorba de munci precum seceratul sau treieratul respectiv în bani pentru orice alt tip de munci.

Acest fenomen, pornit din dorința sătenilor de a-și asigura un minim de confort din punct de vedere alimentar dar și financiar nu este neapărat un fenomen spectaculos dar este un fenomen simptomatic pentru Crișana și nu numai în acest secol.

În ceea ce privește schimbările ce se produc în rândul plantelor de cultură, putem remarca impământarea așa ziselor culturi americane, în speță a porumbului și cartofului, implementare care a reprezentat o schimbare spectaculoasă din punct de vedere al agriculturii rurarale, schimbare cu consecințe importante până și în regimul alimentar. Cerealele păioase, culturi ce constituiau un adevărat monopol, care va fi spart, existând un adevărat proces de diversificare a producției. Tutunul devine o cultură un caracter comercial preponderent, tot mai răspândit și utilizat. Culturile cele mai populare pe lângă cele menționate deja sunt alacul, secara, orzul, ovăzul sau meiul, de asemenea în zona Valea lui Mihai se cultiva pe teren extravilan, în cantități mari și varză. [20]. În acest sens pot fi date mai multe exemple. În 1713, ddin cele 35 de localități ale districtului Pomezău, 29 dețin culturi de grâu pentru consum și semănat. În districtul Beiușului, din 137 localități, 121 avea culturi de toamnă, 97 din acestea fiind cu grâu. La 1720, în același district, toate cele 280 de localuități au grâu în cable sau semănătură. Putem discuta până la un moment dat de o o dictatură a grâului, secondații acerestuia fiind culturile ceraliere menționate mai sus[21].

Porumbul a fost o cultură ce s-a impus rapid în preferințe țăranilor. Practic, spre deosebire de proumb, această plantă ceralieră intra într-o lume a plantelor ceraliere, intrând lesnicios în amestecurile ceraliere ale vremii. Porumbul se va impune în toate combinațiile alimentare ale vremii, având un randament net superior. Porumbul va fi utilizat chiar la producerea pâinii, fiind chiar asimilat mental grâului. Această plantă va deveni baza tradiționalelor terciuri, înlocuind meiul, terciuri ce se vor materializa în mămăliga românescă sau polenta italiană. Trecând peste aspectele ce țin de productivitate, porumbul se va impune datorită utilității sale practice, acesta reprezentând un adevărat „complex simbiotic împreună cu fasolea și dovleacul, însoțitorii săi permanenți: dovleacul, plantă târâtoare, ocupă etajul inferior al asociației, porumbul pe cel superior, constituind și suportul pentru planta agățătoare care este fasolea. În  contrapartidă, fasolea nu numai că nu consumă din hrana porumbului ci, ca plantaă fixatoare de azot, îl ajută să se hrănească”[22].

Din punct de vedere cronologic, prima atestare documentară a porumbului în spațiul transilvan este din 1639, mai exact din domeniul Chioarului. La început, acesta era cultivat în spații exceptate de dijmă. Înainte de 1700, nu există surse documentare care să prezintă existnța porumbului în Crișana[23]. La 1722, acesta apare menționat pe domeniul Capitlului Episcopiei romano-catolice de Oradea, în satele Miersig, Sitititelec, Șauaieu, Alparea sau Cheriu, în locuri
cu ruine, pe vechi vetre sau în păduri. Generalul austriac Andras Hadik concluziona că „porumbul devine prima hrană și cea mai generală a națiunii valahe.”[24]

Cealaltă cultură americană care se va răspăndi, cartoful, a ajus din Anzi în Europa deodată cu porumbul. Totuși, acesta nu se va impune atât de ușor ca și omologul său,, ajungând în folosința curență doar după jumătatea secolului al XVIII-lea, chiar la începutul celui de al XIX-lea secol în unele cazuri. Faptul că nu era cereală și nu putea fi integrat în componența pâinii (la început) i-a adus acest statut. O explicație de natură spirituală ar fi că acesta crește în marea sa parte sub pământ, fiind apropriat de forțele răului. Secolul al XVIII-lea nu abundă în informații cu privire la această cultură. De remarcat ar fi pastorala episcopului ortodox Vasile Moga, ce-i drept din 1814, care în timul foametei din acea perioadă recomanda printr-o pastorală preoților din regiune să le comunice enoriașilor ca „în vremea aceasta de lipsă a bucatelor să nu mânânce bucate tot de pită și mămăligă ci și legume, la primăvară să samene picioace”[25].

Alte culturi alimentare plantate de către locuitorii din Crișana erau legumele, indiferent că vorbim aici de varză, mazăre, linte ș.a. Tutunul, hameiul, floarea soarelui și dovleacul erau de asemenea preferate de locuitori din această zonă. Din punct de vedere a plantelor tehnice, se remarcă cultivarea plantelor textile, în special a cânepei și inului.  Dacă din punct de vedere al culturilor care se plantează ne-am făcut o imagine destul de clară, trebuie abordată și modalitatea în care acestea erau cultivate. În ciuda unui rudimentarism specific epocii, putem constata existența a mai multor sisteme ce funcționau în paralel. Principala problemă remarcată de către țărani era cea a pierderii fertilității solului. Cele mai la îndemână soluții în vederea îndreptării acestei situații au fost utilizarea gunoiului (gunoirea), odihnirea periodică a pământului respectiv rotația culturilor. Prima dintre soluțiile menționate era limitată de numărul mic de animale care se aflau efectiv în grija țăranilor.

Un prim sistem de menţionat ar fi cel cu pârloagă, cunoscut şi sub denumirile de sistem în moină sau în ţelină. Acesta era un sistem milenar, specific agriculturii insulare, terenurile agricole fiind în raport cu fâneţele, păşunile sau pământurile într-un procent mai mic tocmai pentru reuşi odihnirea terenului. Acesta se foloseşte chiar şi în ziua de astăzi, în zone precum Munții Apuseni sau depresiunea Beiușului. Practic, un teren era cultivat de la 2 la 5 ani, după care era lăsat să se „odihnească” între 3 și 12 ani. În 1715, din 377 localități bihorene, 244 practicau acest sistem. 144 din aceste era ăn zona Beiușului. Astfel, peste jumătate din satele din Crișana foloseau acest sistem potrivit  conscrierii lui Bársony István. Situația se modifică în 1728, când se constată că din cele 414
localități bihorene, doar 36 mai utilizau acest sistem, 18 fiind din zona Beiușului[26].

Un alt sistem de cultură practicat a fost sistemul cu un câmp, acesta deosebindu-se de sistemul „cu pârloagă”  prin faptul că era un sistem comunitar cu asolament forțat. Terenurile din cuprinsul acestuia sunt grupate „într-o solă compactă, cultivată continuu mai mulți ani, după care, acolo unde exista această posibilitate, sola se poate muta, păstrându-și caracterul compact. Acolo unde terenul este mai restrâns se poate cultiva cu ajutorul gunoirii, desigur, în permanență.”[27]. Din punct de evdere al statisticilor, în 1715 doar 2,4 % din localitățile bihorene practicau acest  sistem, în timp ce la 1728, proncentul crescuse la 10,77%[28]. Exemple de localități care utilizau acest sistem sunt Teleac, Talpe, Răbăgani, Lazuri, Măura, Valea Neagră de Sus și Ferice.

Sistemul cu două câmpuri, specific zonei Transilvaniei, fiind cel mai popular sistem în acea perioadă. La 1715, din 377 localități, 22% dintre acestea utilizau acest sistem, hotarul acestora fiind împărțit în două câmpuri. La 1720, procentul crește simțitor întrucât din 382 de localități, 288 utilizau acest sistem. Procentul va ajunge la 58.80% în 1770. Acest sistem „cu ogor” prevedea ca hotarul sau arabilul să se împartă în două sectoare, „numite câmpuri, sole calacaturi, tarlale, fordulașe, unul cultivat, celălalt lăsat în odihnă, ca ogor. Ogorul putea fi sterp când câmpul pentru refacere era lăsat să se înelenească, situație în care se pășuna cu animalele sau putea fi ogor negru, când era arat cel puțin odată înaintea aratului din preajma semănatului”[29]. Fânațul era separat, neintrând în rotația anuală a terenurilor. Terenurile cu destinație specială vor rămâne în afara sistemului de rotație, cânepiștile, terenurile pentru
varză, uneori cele pentru tututn sau hamei. Exemple de localități care au adoptat acest sistem sunt Vărășeni, crăceni, Albești, Strisar, Hodiș, Leheceni, Ciuntești, Mărăuș, Hodișel sau Vălani de Beiuș.

Asemănător din unele puncte de vedere cu sistemul anterior este  sistemul cu trei câmpuri. La 1715, doar 4,77% dintre localități utilizau acest sistem. La 1720, 35 din 382 localități foloseau această modalitate în timp ce la 1770, procentul a crescut la 21,50% din total. Suprafața cultivată anual creștea prin utilziarea acestuia de la 50% la 75%. De asemenea, era prevăzută și o cultură de toamnă. Rotirea la un interval de trei ani avea efecte benefice ale solului, printre beneficii numărându-se o repartizare a muncilor în timpul anului sau  diversificarea culturilor, mărind șansele de a obține anual o masă mai mare și diversificată de produse. De asemenea, trebuie menționat și caracterul profund comunitar, întrucât acesta presupunea sincronizarea și coordonarea activității la nivel obștesc, într-o activitate numită și sila pământului. Exemple de astfel de cultură regăsim în Săcuieni, Vășad, Berechiu sau Roit. Principalele munci agricole creează noi oportunități ale agregării comunitare, prin ajutorul reciproc[30].

Dacă asupra sistemelor agricole am reușit să punctăm elemente, este important a enumera și câteva dintre ustensilele ce puteau fi enumerate din instrumentarul agricol al acelor vremuri. Secolul al XVIII-lea, „secolul uneltei perfect mânuite”, rămâne unul preponderent al uneletelor manuale, cel puțin până la jumătatea acestuia. Faptul că majoritatea acestora erau constituite din lemn a făcut ca să rămână puține amănunte cu privire la acestea, fiind vorba
despre un material persisabil. Numărul de unelte nu era nici el foarte mare întrucât acestea aveau caracter polifuncțional. Cele mai importante unelte sunt cele utilizate pentru semănat, aici fiind vorba despre plug, hârleț sau sapă. Plugul este descris de Gheorghe Șincai, acesta menționând existența a două tipuri, cel cu  corman fix și cel cu corman schimbător. Din uneltele care sunt utilizate pentru întreținerea culturilor putem enumera sapa, oticul sau plivitorul pentru grâu. Pentru recoltareacerealelor păioase, se va folosi secera și coasa în vreme c epentru treierat se va folosi îmblăciul. În ceea ce privesște depozitarea produselor agricole, menționăm pătulul de porumb, coșurile, grânarul, găbănașul, pătulul de porumb, coșurile împletite, vase de ceramică, recipiente din runchiuri scobite sau hambare[31].

O ramură importantă a agriculturii practicată în în Crișana în mod intensiv este pomicultura. Aceasta se practică în speciaș în zona depresiunii Beiuș, mare parte din rezultatul producției fiind utilizată pentru a face schimb de mărfuri, în schimbul acestora obținându-se cereale. De asemenea, în acord cu această ramură se vor pune la uscat fructele, tot în aceste zone, cantități importante regăsindu-se în localități precum Ceișoara, Drăgești, Mizieș sau Hinchiriș. Din punct de vedere a culturii pomilor fructiferi, se remarcă localități precum Brădet, Broaște, Budureasa, Burda, Dumbrăveni, Gurani, Cociuba Mică, Gurbești, Chișcău, Măgura, Pietroasa sau Pocioveliște[32].

Importantă este și viticultura, ramură cu un profund caracter comercial. Târgurile care au marșat pe această ramrură au fost prospere datorită faptului că vinul a fost și rămâne un produs economic rentabil, indiferent de perioadă. De asemenea, via are un randament important, rentabilitatea acestui domeniu nefiind contestată. Localități în care avem preponderent culturi vititcole sunt Arad cu vinurile de Miniș respectiv Oradea, Diosig sau Marghita. Vinul roșu de Minilș era exportat în Cehia și Fiume încă de la 1752. De asemenea, Episcopia romano – catolică de Oradea a plantat vii între 1750 – 1775  pe o suprafață de 214.000 stânjeni, fiind numărați 1.071.925 de butuci de vie[33]. Iar în Valea Ierului se cultiva viță de vie pe 11.000 de hectare, care producea 57.000 de hectolitri de vin anual[34].

Agricultura era strâns legată la acel moment de acest domeniu întrucât aceasta presupunea prezența și valorificarea vitelor. Fie că discutăm despre vite pentru tracțiu, vite pentru gunoi sau vite care să valorifice teerenurile improprii culturilor cerealiere, acestea au o importanță deosebită. Din rațiuni de securitate, au
existat momente în care acest domeniu a fost mai important pentru locuitorii de rând. Țăranul de rând, nefiind proprietar de pământ, considera extrem de importante aceste dobitoace, ele constituind principala avere a acestora.

La 1713, în districtul Pomezău spre exemplu, înregistrăm o medie de 1,7 boi pe familie (la un necesar de 4-6 pentru plugărit), 1,94 vaci sau 3,8 porci. În districul Beiuș regăsim cifre asemănătoare. Astfel, în medie o familie deține 1,75 boi, 1,62 vaci, 2,52 porci sau 0,62 capre[35]. În partea de nord a județului, situația economică era mai gravă din acest punct de vedere, numărul de animale fiind mult mai mic drept pentru care media per familie scade simțitor.

Un trend ce îl regăsim în acest domeniu după cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea  este acela al creșterii numărului de cai, în detrimentul celor al boilor, fenomen care este remarcat cel mai mult în Câmpia Aradului. Astfel, calul se impune tot mai mult ca și principal animal de tracțiune tocmai datorită eficienței sale mai mari din punct de vedere al eficienței și adaptibiltății în mai multe domeniu, fiind unul dintre principalele mijloace de transport. Calul,
a cărui forță de tracțiune este asemănătoare cu cea a boului, are o viteză de deplasare de 1,5 ori mai mare, fiiind mai rezistent decât boul lucru care se va regăsi în suplimentarea numărului de ore de lucru. Abia în secolul al XIX-lea vom asista la sate în care boii vor deveni istorie.

Note de subsol
________________________________

*masterand, anul II, Istoria Vestului Românesc, Facultatea de Istorie, Relații Internaționale, Științe Politice și Științele Comunicării, Universitatea din Oradea.
[1] Ioan Ciorba, Crize existențiale și intervenționalism statal în Transilvania la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începului celui următor în Analele Universității din Oradea – Seria Istorie-Arheologie, TOM XIII, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2003 p. 87
[2] Barbu Ștefănescu, Lumea rurală din Crișana între ev mediu și modern, Editura Universității din Oradea, Oradea, 1998, p. 137 (În continuare  Lumea rurală din Crișana…)
[3] Barbu Ștefănescu (coord.), Aurel Chiriac, Ioan Goman, Stelian Nistor, Agricultură, meșteșug și comerț la locuitorii zonei Beiușului (sec XVIII – XX,) (În continuare Agricultură, meșteșug și comerț…) , Editura Universității din Oradea, Oradea, 2001, p. 46
[4] Barbu Ștefănescu, Tehnică agricolă și ritm de muncă în gospodăria țărănească din Crișana (sec. Al XVIII-lea și începutul sec. al XIX-lea) (În continuare: Tehnică agricolă și ritm… ), Editura Fundația culturală „Cele Trei Crișuri”, Oradea, 1995, vol II, p. 14
[5] Ioan Goman, Politica statală, economie domenială și dezvoltare rurală: meșteșuguri și industrii țărănești din Crișana în secolul al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea, Editura Universității din Oradea, Editura Muzeului Țării Crișurilor, Oradea 2011, p. 197
[6] Papp Klára, Bihar vármegye magánföldesúri bitorkai a XVIII. Szézad első felében în Hajdú-Bihar Megyei Levéltár Évkönyve, anul VI, 1979, 115
[7] Agricultură, meșteșug și comerț…, p. 47
[8] Ibidem
[9] Lumea rurală din Crișana…, p. 139
[10] Agricultură, meșteșug și comerț…, p. 49
[11] Lumea rurală din Crișana…, p. 140
[12] Agricultură, meșteșug și comerț…, p. 49
[13] Lumea rurală din Crișana…, p. 141
[14] Bödi Erzsébet, XVIII századi adatok az Érnelleki járás hagzománzos táplálekozási kulturájának vizsgélatőhoz în Bihari Diéta, Berettyóújfalu, 2004, p. 149
[15] Agricultură, meșteșug și comerț…, p. 51
[16] Tehnica agricolă și ritm…, vol I, p. 179-180
[17] Agricultură, meșteșug și comerț…, p. 52
[18] Bödi Erzsébet, op. cit., , p. 149
[19] Lumea rurală din Crișana…, p. 142
[20] Bödi Erzsébet, op. cit.,  p. 150
[21] Agricultură, meșteșug și comerț…, p. 56
[22] Ibidem, p. 59
[23] Lumea rurală din Crișana…, p. 147
[24] Ibidem, p. 148
[25] Ibidem, p. 149
[26] Tehnică agricolă și ritm…, vol. II, p. 10
[27] Agricultură, meșteșug și comerț…, p. 65
[28] Tehnică agricolă și ritm…, p. 10
[29] Lumea rurală din Crișana…, p 154
[30] Barbu Ștefănescu, Sociabiliatea comunitară la începutul Epocii moderne în Analele Universității din Oradea – Seria Istorie-Arheologie, TOM XIII, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2003, p 83.
[31] Agricultură, meșteșug și comerț…, p. 76
[32] Lumea rurală din Crișana…, p. 166
[33] Ibidem,  p. 168
[34] Duka István Levente, Érmelléki szőlőkultura, borászat în Egy kistérség rekonstrukciója. Érmellék, Debrecen, 2005. p. 116
[35] Ibidem, p. 170


Cu respect,

Ștefan Marius DEACONU

Responsabil relația cu publicul Astroclubul Meridian Zero Oradea
Comisar Educațional ANOSR
Redactor Studentocrația
——————————–
+40 733 081 895
marius.deaconu@gmail.com | marius_edu@anosr.ro
——————————–
www.oradea.elsa.ro
www.asociatiagheorghesincai.wordpress.com
www.meridianzero.astroclubul.org
www.studentocratia.com

Topice: Studii | Comments Off on Aspecte privind agricultura din Crișana în secolul al XVIII-lea

Comentarii închise.