Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

GLORII BIZANTINE

de Adrian Botez | Februarie 15, 2014

în pulberi vei afla soarta măririi
de mlaştini e cuprins Augusteonul :
toţi împăraţii prefăcut-au tronul
în cuib de-odihnă unde-şi petrec somnul
negrele scorpii şi cameleonul
durerea strânsă-n dungi de diademe
plânge-ntre mirţi  –  pe malul Propontidei  –
viscol de oşti  –  ce frământat-au theme
azi doar luciri de val sunt  –  şi trireme
trec peste ele gustul aguridei
a fost odată ca-n poveşti trufaşe
au fost nebune visuri dumnezee :
au mai rămas doar albe stânci golaşe
strigătu-n noapte-al  Păsării Vrăjmaşe  –
pe fund de ape  –  tainice camee
***
CÂNTECE PE VECHI MOTIVE MEDIEVALE
lepăd de la mine – Doamne –  ultima trufie:
a mai înţelege ceva
sufletul aurului – de mult nu-mi răspunde
nici flăcării nu-i mai sunt bun
primeşte-mă – Doamne –  aşa
fără cuvânt
*
limbi spânzurând – în
câte nehotărâri are
diavolul
adună – Doamne – cadavrele vorbelor
de pe unde le-am lepădat ucigaş – de-a lungul
vieţii
*
lacătele cad – toate – de lepre
ajută-mă – Doamne – să dezleg
de întunericul Fiinţei – acea voce-n delir – care
strigă spre Tine
nu mă-nspăimântă cataclisme – cu care cutremuri
credinţele mele
cântecele au aripi prea grele
cât aş da pentru – pas măreţ de profet
moartea vine dansând printre clopote
măşti de-mpărat culeg de pe jos
cap rostogolit de călău: are
un ochi închis – altul
deschis – a batjocură
carnaval sau nu – când urmează – fără-ndoială
Moartea – toate-s adevărate şi
sfinte
nebunia rămâne: cea mai
rezistentă – la apocalips – parte a omului
măreţie are nu omul: suferinţa lui
rătăcitul – nu e pierdut
niciodată: nu vreau să-ndrăznesc a-mi închipui: a dormi
înafara Casei Lui
***
DRUM CU CAVALERI
venit-am din Arhipelag – sub
aceeaşi flacără-a Morţii să stau – cu
inepţii Cavaleri ai Apocalipsului
imperial drum: să stingi – rând pe rând
sub surzenia apei – insulele
care s-au depărtat mistic – una de alta – pentru
a închipui hieroglifa cântată a
nemărginirii
când vei trăi – într-o altă viaţă
Apocalipsul –  acum doar visat
îţi va părea plictisitor şi-ntunecat – blestem
prea des încercat
*
geometrie perfectă – Aerul: lumină retezată
cu sabia
fumegă muntele de tămâie:
numai îngerii mai pot aici să-ntârzie
*
se-ncaieră caii
strănută craii
când fâlfâie luna prin cântecul de leagăn al zeilor
salvaţi cavalerii –
turnirul serii
a-n-ceput cu-o greşeală de lance în pieptul Furtunii
culeg melci de zale
funingini astrale
înfundă coşul respirării domestice de vise
plângi don Quijote –
plânsul pe note
umple de sânge palmele-aplauzelor
Selenarei Curţi
*
Ierusalime – cavalerii zgurii
clăditu-te-au în visele din Nord:
când călărim pe racii graşi ai urii
eşti când cetate – când ceţos fiord
***
CĂTRE DON CERVANTES
pe Deşiratele – cu-nverşunare voi călări – până când
sumbrul Sfinx îmi va zâmbi
nu cavaleri m-au ciopârţit – ci
pietroaie de râu – Cuvintele
aşteptaţi – aşteptaţi laşilor
mă voi scula şi voi rosti un trăsnet
păsări şi furtună voi isca
voi face să fulgere stele – pe trupul
Potirului
aşteptaţi –  aşteptaţi laşilor
am prins în menghinea braţelor – zilele
va fi lumină sau disperare – după cum Eu voi porunci
pe saltimbanci i-am înhămat la morile de vânt
Arborele Cuvântului şi-a scuturat cenuşa peste lume
am ascuns anotimpurile sub piatra inelului
marea: cerşetoare încântătoare – la
porţile trufaşelor stânci
sfinţenia mea e-n toate cărţile – risipite pe
mese de joc
îndeletnicirea de căpetenie a degetelor:
pipăie mistice goluri – între
lună şi soare
sunt din neamul regilor norilor – şi ai
mărilor
nestatornice: sclava cea mai de preţ a
haremului meu
valurile – ghemuri de suspin: le sacrific
eternităţii
făptura mea princiară se îmbată măreţ
la toate ospeţele uitării
de aceea –  sunt de o politeţe desăvârşită
în faţa morţii
***
LÂNCED NEAM AL AURULUI
lânced neam al aurului: Bizanţ
mă-ntorc la incendiul mistic al
Crucii
nu-mi ajung apele – pentru-a
pluti până la Tine: iau cerurile-n piept – se termină şi
cerurile – şi Tu-mi ceri – fără contenire – înainte
să navighez – spre
de nimeni bănuitul
VID
şi  doar din neam de Sfinţi Matrozi
m-am tras spre lagunele Cerului:
o zdreanţă din naufragiul cântecului
va pluti veşnic peste mările mele
peste îngheţatele mele suflări
un vierme face vocalize în inima catargului
măsor cu valul – cât mai e
până la Ithaca
comori de aur lânced – incendii
nestemate – mă cheamă stăpân
gnom sacru – proteja-voi focul acestor boli
cumplite ale pământului – voi coborî
mai adânc în somn – minerale suferinţele – fulgerând
sălbatic – ale întunericului
o rază măcar – nu voi lăsa să străbată spre voi
degenerate – vlăguite odrasle – ale
ipocritei lumine a Soarelui
mi s-a întins – pe mantie – incendiul
Crucii
El m-a ales ca trăsnet – herald puterii
m-a smuls din praful gloatei – şi
m-a-nchinat Durerii
m-a aşteptat sub minunări să gem
mi-a pus
pe frunte – mir: Steaua din Bethlehem
***
BIZANTINĂ
armură de dor – cruciat al cântării
tot vin – dinspre culmea copacilor – păsări
dezastru – al privirilor
îngroape-se-n propria sticlă
fecioarele – arhanghelii să ardă
pe propriile spade
crucificaţi
e-atâta dreptate în lumea crepusculară: Potirul Graal
gângureşte în
leagănul palmelor mele
UMBRA – ne-a părăsit furiş – scurgându-se
De partea orbitoare – cealaltă – a
ZIDULUI
*
zarvă şi-nghionteală-ntre aştri: Patronul
azi lichidează şi – porţi închide
toţi demonii siles să prindă-n cerul gurii
măcar un iz din încheiatu-ospăţ
*
sunt aşa de subţire: nu apar
în nici o oglindă
păcălesc astfel lumile – trecând printre ele
provoc ireala colindă
***
POPORUL TĂU
ai luat Apele în mâinele Tale
le-ai ridicat – de la pământ puţin deasupra:
şi astfel au început să curgă – din cer – lumini
Sufletele
ai şoptit ceva – domol dar hotărât
ţărânei: răspuns către Tine – legământul acesteia – fanatic
a înflăcărat Munţii
ai luat în gură numele noastre – le-ai mestecat
cu luare-aminte – ca nafura:
şi astfel s-au născut
Împăraţii
***
EPITAF DE CAVALER
rătăceşte – rătăceşte
fiu de rac – nepot de cleşte
drumurile te vomită –
dumicat de dinamită
***
MISTERIU MEDIEVAL
Diavolul şi-a turnat – peste trufie – şi
purpura: plesnesc
cercurile butoiului
lumii
peste ochii arzători ai vinului din
pocale – se coboară – viclean – pleoapa
lunii
cu o scânteiere de jungher
exasperat – spintec
oglinzile
până la foşnetul pasului
Sfântului Duh – pe sub bolţi – orbi
împăraţi dedau dansul
pierzaniei
“unde e răsăritul ?”- mă-ntreabă
prima lacrimă – sângerând din inima
aprinsă  a – lumânării
“aici”- arăt eu – cu vârful
care-mi străpunge  inima – al
săbiei ecuatoriale
pe sub leş – guzgani
înnebuniţi – fug de geometria copleşitoare – a
soarelui – coşmarele
ce L-au hăituit toată noaptea – pe
Dumnezeu
***
CABOTINISM DIVIN
am ostenit de durere şi ură
nu mai căutaţi la această adresă pe nimeni:
un morman de lovituri anonime – a rămas
pe urma mea
călăii dorm – pe securi ştirbite
culcaţi: ceasurile trec – unul prin faţa celuilalt
provocând – sfidătoare – infarctul
vulcanilor
iarna extrage săgeţi – din rănile albe
uitate
evangheliile abia mai bâlbâie – printre
slovele dumbrăvii – arse de
lună
fotografia celui pe care trebuia să-l
ucid – am pierdut-o: şi de-atunci
tot mai mult – victima – mi se spune
seamănă cu mine
nu-i de mirare: anamnezic
ştiu că Dumnezeu – o vecie
asta s-a chinuit să mă-nveţe
neizbutind : să fiu
victimă
absurdă – naşterea mea – în
această lume – ireductibil
străină – a fost actul meu de protest – contra
tiraniei divine
cu un ultim efort – ricanând
şoptesc la urechea cerească :” de tot ce
s-a-ntâmplat – nu-nvinuiesc
pe nimeni “
şi NIMENI – turbatul – se năpusteşte
bolid – pulverizând
înscrisul pe văzduh – testament
ar cam fi timpul – Doamne – să Te
maturizezi – ca
artist
***
BALADA CLIŞEELOR
când şi când –  e năvală de pâlcuri
sângele umple ceasul din dom  –
când şi când – prăbuşită în smârcuri
lebăda cântă cu voce de om
când şi când – năluceşte prin burguri
pas princiar al Ciumei în Roş –
cristalul dă-n foc – prevestind în amurguri
pe cal alb – Cavalerul fără reproş
când şi când – se înalţă din zdrenţe
orbul cobzar cu obraz de profet –
între nimic şi Nimic – diferenţe
se sinucid – la sfârşit de banchet
când şi când – mulţimea ridică
urlând – dintre colburi – capul de Rege –
când şi când – groparul alege
să-mbrace costumul de damă de pică
când şi când – e sfârşitul de lume
Faust îl face pe Diavol iar tânăr –
Siegfried ridică mereu dintr-un umăr:
îi creşte aripa –  şi nimeni nu-i spune
când şi când – pe struni de ghitară
se răstigneşte un menestrel –
când şi când – pădurea-nvrăjbită
vine cu-asalt spre vechiul castel
când şi când – plângând – Măscăriciul
s-azvârle-n enigma oglinzii – fidel –
urmând – astfel – semnul din mâna Reginei:
un fus fără soartă rămâne din el
în turnuri – străjerii parola nu-şi spun
se bat între ei cu cotoare de stele –
în athanoare – tot auru-i scrum:
alchimiştii adorm înveliţi în perdele
când şi când – orbitor baletează
ondine şi silfi – în cascade şi-n spume –
oprind Vagabondul la mijloc de frază:
El şi cu Lumea – devin două glume
când şi când – izvoru-ngenunche
sub doldora mâinii cu lepre:
făcând din cer – mâner şi muche
Cosaşul Morţii poate începe
când şi când – memoria vomită
să aibă Iadul ce să înghită
***
EVANGHELIE NECONVENŢIONALĂ
cu forma gurii Tale ciocăneşti Cuvintele – până
prinde chip – omenirea
evangheliştii uită că Tu ai mângâiat leii şi şerpii
Tu ai provocat explozia hazlie a unei lăcuste
evangheliştii ne-au spus doar despre
înfrângerea Ta – când ai încercat să ne urneşti:
pe noi – odată cu păsările văzduhului
fulgeră tot ce întâlneşti în cale:
nimic nu trebuie nedreptăţit de la partea de
flacără şi de la partea de cenuşă
ce i se cuvine
nu ne mai lăsa fără trâmbiţele sfârşitului deplin
care vor alunga
hienele Trupului
***
IOAN AL INIMII
Ioan al Inimii a pus braţul la ochi – când
l-a văzut pe Hristos: nu e nor
nu e rug – e Cuvântul
insuportabil frumos
de ce să vezi: spornică de lumi e orbirea
minune-i s-auzi: să cuvânte Vorbirea
roiuri de îngeri înfierbântă urechea
furtuni de ceruri îţi apără
veghea
cândva
la poala Măslinilor
te muşcase – nocturn – şarpele Somnului
astăzi – veninul sunt şoaptele Domnului
Ioane al Inimii – scoate-ţi ochii cu acul
preschimbă în
Aur Curat – vecia şi veacul
***
CHESTIUNEA CAILOR
bieţi cai – fãrã vinã – decât
cã sunt frumoşi – şi aleargã
aripile libertãţii fierb – în umerii lor
şi-i înnebunesc – nãrãvaşi:
încã nu pot zbura – dar
tocmai se pregãteau
viermii umani le-au ros şi
sorbit înmuguriţii umeri: acum
frumoşii cai – cu fragede boturi – într-una adulmecând culmile cerului
se zvârcolesc – apteri – în
purgatoriul pãsãrilor – prefãcut în
crescãtorie de găini
***
DESPRE ADEVÃR
la toate-ntrebãrile lui Ponţiu Pilat
încerc sã gâfâi neroade rãspunsuri
n-am învãtat nimic din – Regeşti –
Tãcerile Galileeanului : n-am învãţat  cã Adevãrul se priveşte
cu-ncleştare de moarte – în faţã
nu stai la bârfã – despre Adevãr – cu toţi
curioşii procuratori ai Iudeii
***
LICORNUL
Licornul blând
Coboarã sfânt
Dintre pãduri
De dumnezei
E tot flãmând
De duh şi cânt
Şi trece rar
Pe la smarald
Licorn tãcut
Coboarã scut
Peste virginul
Prinţ din tei
E tot amurg
Walkirii curg
Spre câmpuri pline
De eroi
Sub cornul dalb
Nebun hidalg
Scuturã pomi:
Cad dulcinei
Licorn din lunã
Arme sunã:
Iubiri – rãzboi
Suie în mit
Îngenuncheaţi
Fraţi cruciaţi:
Aţi fost aleşi
Paznici la Graal
Arhangheli grei
Sunteţi tustrei
Chemaţi la cer:
E-ospãţ de zei
Licorn de pazã
Ia în vazã
Pe cei ce-ajung
Prin rãstigniri
La Sfântul Duh
***
PLÂNGÂNDU-L PE IISUS
Plângându-L pe Iisus – un copil
Adormi la ferestrã:şi-L vãzu pe Ucis
Plutind lin – lebãdã sângerie
Scurgându-se-n cântecul ultim – spre
Lac
Rãnile Lui erau tot atâtea ciudate
Lumini – guri de peşteri – strãpungând spre
Orbitoare Grãdinã
Şi copilul – în vis – o porni spre
Eternele dimineţi – iar
Când s-a trezit – nu mai avea
Nicãieri de ajuns
***
BILANŢ
n-am asuprit – şi n-accept – decât spre Dumnezeu
îngenuncherea
pe cine m-a împins să cad – nu-l iert: prea scurtă-i viaţa – s-o priveşti
îndatorat mocirlei
nu am lovit de câte ori puteam: e bine – doar aşa
nu mi-e frică de un capăt prea scurt al puterii
slab poţi să fii – uneori – cât mai
rar: ticălos
niciodată
cine greşeşte din credinţă- nu
greşeşte – dar când el
ager – şi-a cântărit grijuliu – bunătatea – deja
simt neplăcut pe obraz- încleiate a moarte
balele Iudei
nu la mormânt aştept să-mi vină oameni – nici
de sus – apoase lacrimi să mă stropească
sub pământ
aş vrea – ca otrava cea bună – care
asmute-n plumb – răutatea şi
măreţia divină  a aurului – de neoprit
să pătrund – prin ureche – ori
minte – sau ca sfânta muzică însăşi: în sufletul celor
puţini – dar aleşi întru Duh – care-mi citesc
fiece epitaf: versul smuls
din rărunchii durerilor mele
cu patimă
trecute
doar aşa mi-ar fi dat – în vecie – să
obţin un prim armistiţiu – cu
Dumnezeu
                                *
ROBIN HOOD-UL PAGINII
Am haiducit prin câmpii de primordii
Am jefuit ruşini – mânii şi bârfe
Cuvinte violate şi discordii
Se-oferă-n prag – ca ultimele târfe
Cu chip de prinţ – cu inimă de câine
Am ruinat palatele de vorbe
Lovii cu piatra – când cerşit-au pâine
Şi le-am castrat  trufiile enorme
I-am spovedit cu paloşul pe gâturi
Pe toţi enoriaşii clevetirii
Hermesul troacei se-nfrăţi-ntru râturi
Cu toţi câţi nu mai pot face pe mirii
Aleargă despletitele estetici
Urlând delirul noii evanghelii
Pe toţi ce vinul l-au sfidat – eretici
I-am pus – din bălţi – s-adune mii de-ofelii
Acum – când armiile contra firii
Sfărmate zac – sau târăsc pocăinţă-
Puteţi veni – apostoli ai iubirii
Să daţi aureolei iar fiinţă
Eu voi pleca – atlet al nimicirii
Mă cheamă alte pagini de blesteme
Dar să vă temeţi – sclavi ai sclivisirii:
Voi trece peste moarte – peste semne
Veţi constata doar: cerul nu vă rabdă
Şi cai mâncând jăratic vor răpire
Pe toţi cei spâni la suflet şi la faptă –
Şi-i vor izbi – din cer – pe mări de lire
Va fi o noapte-atoateînvieriii:
S-or smulge-n flăcări munţii de gunoaie-
Voi fi un oarecare duh al primăverii –
De bucurie – mă voi face ploaie
                              *
ULTIMUL CÂNTEC AL LUI VILLON
Sărac precum Villon – rămân tot gureş
Împart cu dărnicie – zdravăn – coate
În carnavalul crud – şi luat de iureş
Mă iau la harţă cu-mpăraţi şi gloate
Pe-al morţii ştreang îl onorez cu tifle
Şi-aduc în pieţi o nouă terezie
Pe care să măsor iubiri – nu chifle
Să-i dibuiesc pe popi de erezie
Nu veţi scăpa în veci de veci de mine
Sub zdrenţele enorme – SPADA scapăr
Cu care VORBA v-o retez spre BINE –
Burta v-o-nţep – de RĂU ca să vă apăr
Din han în han – hoinar – v-arăt minunea
Ce-a fost cândva la  Cana Galileii:
Poşirca o prefac în sângerare
Sub ţestul broaştei – asmuţesc toţi leii
Vă par la toţi nebun şi hahaleră
Dar nu vedeţi hârjoana mea cu moartea:
Când toţi trădează – eu sunt cel ce speră
Când toţi vă-ncăieraţi – îmi dărui partea
Şi dacă peste ani – un oarecine
Găsi-va-mi hârca şi va vrea s-o-nfrunte
Eu – dezgropatul din atâtea vine
Şterge-i-voi lui gând rău şi fapte crunte
Căci versul meu e muzică la îngeri
Şi ce-a fost rană – e acum lumină
Adus-am rost în rai cu-a mele frângeri
Căci şi Hristos pe stihul meu suspină
Când se frământă la liman să tragă
Pe răsfiratu-ADAM  din lumea-ntreagă
***
EXISTĂ-N LUME-O ŢARĂ
În ţara-aceasta zeii se-odihnesc
Pe pietre şi prin pomi – şed ca pe prispe
Şi pui de zei – din răsuflare cresc:
Cei ce răsuflă – surpă cataclisme
Iar apele-s înalte rugăciuni
Şoptite printre harfele de ierburi
Gâzele sunt pe-aici aprinşi cărbuni
Fluturi şi vierme se închid în cercuri
Struguri cereşti se umilesc în vin
Şi arde-mpărtăşania pe buze
Aici clădit din foc Ierusalim
Se lămureşte din lumini difuze
Iar duhurile păsărilor cântă
Spre a-L trezi-n surîs pe Dumnezeu
La treaba cea de obşte şi preasfântă:
Raiu-mpletit în veşnic curcubeu
                                      *
PRIGOANĂ DE DOINĂ
Lacrimă de păsări
Fir de busuioc
Cuvântaţi în plaiul
Fără de noroc
Florile-n puhoaie
Lujere de cai
Scapătă-n poveste
Şi în joc de nai
Vodă al dumbrăvii
E bolnav de cântec
Brazdele-ndurării
Au luat duh în pântec
Leşinată-i zarea
Mâini de Făt-Frumos
Dezmiardă-n descântec
Mugurii de jos
Doamne al vestirii
Lin scrânciob de cer
Buciumele firii
Ferecă-le-n fier
Se-aud hoarde-n tropot
Sughiţând oştiri
Fauni fără minte
Jefuiesc iubiri
O – mărite Doamne
Pajişti se-ncruşesc
La uşa luminii
Nu mai nimeresc
Nu lăsa copitei
Raiul ca o pradă
În pieptul ispitei
Să proptim o spadă
Să-mpletim din raze
Răului hotar
Focul de arhangheli
Să intre-n cântar
În patria vremii
Vuiesc covălii:
Râvnind paradisuri
Să dăm bătălii
Împotrivă-s neguri
Satana-i monarc –
Mută struna lirei
În coardă de arc
Doamne al minunii
Ce începi să sângeri –
Schimbă raza lunii
În legiuni de îngeri
Lenevită-n tihne
Grohăie-omenirea:
Bici de foc şi vifor
Trimite-i iubirea
Cavaleri de stihuri
Se prăval pe-altare –
Umplu gura beznei
Cu-a doua născare
                        *
CÂNTECUL CAVALERILOR ROUREI
Sudori de înger bem în veac
Însărăcindu-l pe sărac
Şi din potir şi din aripă
Ne-agonisim în cer risipă
Scoici când se răstignesc – nu mint:
Tainic învie-n mărgărint –
Spăşirea sevei înspinate:
Naramzele încoronate
O – lină vină de lumină
Neistovit vis de GRĂDINĂ:
În sânge slovenim amurg –
Din noi în Tine toate curg
Fiece deget e-o Golgotă
Şi – fremătând din notă-n notă –
Stârnim furtună-n mâna dreaptă:
În pumn e FULGERAREA-FAPTĂ
                                 *
Albesc de har copacii-n munţi
Arhangheli fac – din spade – punţi
Din vizuini – spre Empireu
E alfabet de Dumnezeu
Păstori de raze – Miel de Foc
Plauri de lumi fără soroc
Zenituri şi entelehii
Asfixieri de elegii
Logos Divin – Perfectă Rimă
Spre epopee se înclină
Şi stele toate – fir cu fir
Se-ntorc în inima-Potir
                                  *
frânţi în genunchi pe-un strop de rouă
şoptim feţele lunii – două:
căci între fulgere şi beznă
zării din Iuda doar o gleznă
spre răsărit Ierusalim
din cavalerii câţi venim
nu se zăreşte-n cavalcadă
decât o înfocată SPADĂ
***
IOSIF DE-ARIMATEEA
Veghind smerit şi singur sub spintecarea Crucii
Am strâns cerescul sânge – din Om care s-a scurs
Şi în pocal de Aur – Lumina I-am ascuns
Ca-ntr-un mormânt la care vin să se-nchine cucii
L-am tras  de sub osândă – L-am îmbrăcat în taină
Şi pentru ochii lumii – zăbranic I-am dat haină:
Nimeni nu ştie însă – Iosif  de-Arimateea
Că-i paznic încercării de-a sângera Ideea
***
PESCARUL PESCARILOR
Veniţi – pescari de-abisuri – cu rană în năvoade
Topiţi-vă –n aluatul de pâine aburindă
Pâine: şiroi de sânge şi abur de colindă
Lui Ravvi-I sunteţi raze şi năluciri de roade
Abia frânţi înspre lume – sunteţi uniţi în Rost
Lumina din lumină n-a dezertat din post:
Ea e Bună-Vestirea visată de-omeniri
Arzând nestrămutată pe Crucea dintre firi
***
RUGĂCIUNEA UNUI COPIL
Hristoase Doamne – milă ai
De neamul meu cernit
Şi blând – porneşte-l către Rai –
Căci mult s-a chinuit
Doamne Hristoase – neamul meu
Ciobani şi voievozi
Ales-a-n lume drumul greu
Cu iude şi irozi
L-ai pus de strajă lângă Iad :
Cutremur şi prăpăd –
Uită-Te câte stele cad :
Norocul nu i-l văd
E-un neam de crai şi de minuni
Credinţa-i arde-n piept
La iesle noi Ţi-am fost naşi buni
Te-am slujit demn şi drept
Am sângerat pe crucea Ta
Şi-adânc ne-au îngropat
Dar – ca şi Tine – -a treia zi
Din foc am înviat
Nu-i neamul meu – cât e al Tău
Că-n Tine l-ai purtat :
Din iesle pân’ la ceasul greu
Când răii Te-au scuipat
Despre-acest neam de toţi călcat
Când sfinţi Te-or întreba
Spune-le că-i adevărat:
L-ai luat în slava Ta
Să le spui curat
Că l-ai înălţat
De unde l-ai luat:
Pe-o gură de rai
Pe-un picior de plai…
***
EU, BARBARUL
eu  –  barbarul  –  din mila lui
Dumnezeu  –  rege al Cosmosului  –  şi duce al
tuturor anexelor neştiute-ori ştiute-ale
Întârziatei Creaţii   –  am făcut frig în cripte şi-n sânge  –  am sleit
copacii de verde otravă   –  am secat inima
izvorului lumii  –  pidosnic
am vrut să fiu cel dintâi şi singur am fost   –  care
să dea mărturie pentru voi toţi  : în silă
năuci  –  vă-nşiraţi pe calea
sclavilor  –  murmurând ipocrite  – greţoase
binecuvântări  –  către gâde
eu  –  barbarul  –  început şi sfârşit al
minciunii  – eu  –  barbarul
necurmat de nimic   –   acces de vomă al
spaţiului  –  al
(amanetate au malaise de Judas) inimilor
eu  –  barbarul  –  am frânt  –  cu
strigăt zănatic  –  de stânca Adevărului
spada  –  şi-acum vă înfrunt
mă şterg de mine însumi  –  şi
vă sfidez  –  tragic arici al ţintelor voastre : prin mine  –  barbarul
vă ucideţi pe voi  –  nebunìi şi
trădare
sunt ultimul ceas al tuturor celor
vii vinovaţi   –  şi primul cântec de libertate al
celor morţi pentru crimă:  eu  –  barbarul  –  fir de salivă
gingaşă  –  ne-ndurător dar al
Parcelor  –  care fedeleş vă-nconjoară
coconi
din mine  –  leagăn de viermi inspiraţi  –  peste eoni
naşte-se-va zborul de flutur  –  şi
lumini se va face câmpia  –  azi înnoptată
bântuită de iele şi hâdele spaime  –  din mine se va
zgudui   –  opinti cataclismic  –  spre Munte  –  în frunte cu
Stele  –  pământul  –  din mine
din acest gâtlej   –  străpuns azi de purpuria
săgeată  –  ţâşni-va răget de leu  –  neguţat pe-un
cântec de lebădă: şi Soarele va da semn prin
urgie de raze şi trăsnet   –  vederii
***
BĂTRÂN OVIDIU
străin  –  barbar şi
singur  –  exilat dintre limbile-nţelese cu
mine : un ovidiu al
lumii  –  fără pace  –  fără veşti  –  cu
lacrimi secate
am decăzut dintr-o împărăţie  –  căreia
numele i-am uitat  –  şi
adresa
în această limpezime alburie  –  incertă
între gheţuri sloită  –  nu
sunt demult: ieri
culegeam flori de foc  –  şi
făceam salturi mortale  –  în divine
alcooluri
acum  –  locul e
spaimă de loc: când   –  silit de vânturi
marine  –  mă smulg dintr-un ghioc de
nimic  –  ştiu că
niciodată nu-i voi revedea  şi-nţelege scobitura
spiralei  –  şi plâng
moartea  nepreţuitului cefalopod
anonim  –  care sunt : orice loc ulterior
disperat bocet devine  –  pentru tot ce
o clipă-nainte  –  n-am fost
schelet   –  sevă  –  contur  –  ori
trăire atroce
pretutindeni  –  se conspiră la
prelucrarea adevărului
undeva  –  într-o mistică ceaţă
se-ascund   – se-nghesuie
pedepsite obscur  –  sumedenii de nume şi lucruri  –  pe care
când le voi regăsi  –  voi şti
denumire  –  dinastie şi rost   –  ce rezerve de
inimaginabile zboruri  –  aveam
cândva  –  undeva
eu  –  imperator
dar veşti nu mai vin  –  şi speranţa
a-mbătrânit   –  s-a decolorat
odată cu mine
***
ÎNDEMN CĂTRE CAVALERI
nici o şansă  –  cavaleri  –  în oglinzile posace
nu se poate năvăli  –  nu se pot planta panaşe:
când argintu-n plumb schimbat lumile spre-adânc le trage
nici pe Lancelot du Lac nu-l acuzi de gânduri laşe
aţi venit de din departe  –  aducând parfum de sânge
rug purtaţi pe-armuri şi-n inimi :  nu vă încleiaţi în carte…
nu se scrie  epopee  –  orice aripă se frânge
însuşi Dumnezeu Preabunul priveşte în altă parte
trâmbiţe spre nori sunaţi  –  şi retragerea vă fie
înţeleaptă renunţare la cenuşile din vie:
când din balele de melci lire se întind pe zare
cavaleri  –  c-un fulger mat  –  luminaţi culmi trădătoare
când domniţele de ieri  –  azi pierdut-au inorogul
când incendiul de apostol  – de toţi e numit “milogul”
înţelegeţi: doar în ceruri nu miroase a bordel
doar în ceruri rugăciunea nu e luată drept hotel
ştiu  –  pe coif se zvârcoleşte scrumu-a mii de cruciade
mutaţi muntele-mplinirii   –  brânci daţi jocului de spade:
nu-ncercaţi să-ntoarceţi brazda otrăvitelor paragini
altfel cerul dezlipi-va spre zadar a voastre pagini
nu vă cheme altă slovă decât  –  sacru  –  El-Graalul
pentru luntre  –  Empireul fie valul  –  fie malul  –
din melancolii de raze învăţaţi iar alfabetul
de la îngeri de lumină cuceriţi din nou secretul
daţi semnalul  – cei valizi  –  îndemnaţi cu pinteni visul:
în galopu-i disperat să vă şteargă din sorţi scrisul
nici o şansă  –  cavaleri  –  în oglinzile posace
nu se poate năvăli  –  nu se pot planta panaşe…
în luciri de vămi pustii  –  peste-adâncul care tace
sufocaţi de riduri crinii  –   cad  –  apele să le-ngraşe…
***
CÂND VINE MOARTEA SĂ MĂ IA
când vine moartea să mă ia
ruşine mi-e că n-am ce-i da:
trupul a divorţat de mine
sufletul mi-e răpit la zâne
când vine moartea să mă ia
o simt de parcă-i sora mea :
o-apucă plânsul şi suspină :
“vai  –  oame singur  –  fără vină”
când vine moartea să mă ia
vine  –  dar inima i-e grea…
ce-o să le zică-acolo  –  sus :
din mine  –  câte-ar fire  –  nu-s…
grea slujbă să fii moartea mea :
amuşinezi o urmă rea…
stârv de poet : e-o ironie…
metaforă  –  cel mult  –  să fie
de pus pe flori şi năsălie…
***
E NOAPTE ŞI E VISCOL…
e noapte şi e viscol şi cutremur
stau în odaie ca în fund de peşteri
prin aer zboară aşchiile lumii :
s-au pus pe desfăcut nebunii meşteri
de frig  –  nici o fiinţă nu-ndrăzneşte
să spargă porţile încremenirii
sub pleoapă-o lacrimă îmboboceşte :
între pustiuri  –  seacă şi martirii
***
DON JUAN DE STYX
trubaduresca moarte-mi toarnă în urechi
veninuri noi şi rare  – bârfe vechi
şi semne-mi face să păşesc prin ierburi
să fac înrourate băi de herburi
şi sora moarte mâna îmi sărută
precum smeritul Iuda pe Hristos
căci mă va vinde scump şi merituos
la nori  –  la păsări  –  neguri şi cucută
cât de râvnit voi fi de seve şi metale
cât eros nevricos îi va costa pe gnomi
cât se vor gelozi şi silfii gentilomi
şi zânele cât se vor dedulci la jale
când mă voi arăta  –  Don Juan de Styx
în giulgiul violet pe post de frac
şi voi semna cu sângele din pix
dovezi că nu mă fraiereşte-un drac
***
OTRAVA RAIULUI
şi-a semănat chiar Dumnezeu grădina
cu vii havuze de amărăciune
din care  –  însetaţi  –  sorb îngerii lumina
crezând că-i un nou foc de rugăciune
dar aripile li se zbat agonic
şi-şi uită firea vastă  –  dumnezeie:
cucuta frângerii îşi face-ncet lucrarea
şi îngerii simt miros de femeie
  *
JOACĂ DE ÎNGERI
la cină  –  Dumnezeu zahăr le-a-mpărţit
îngerilor : în zvăpăiată
joacă  –  ei alb zahărul l-au împrăştiat  –  dulce viscolire
a iernat  –  peste pomii pământului
stau în mijlocul lumii  –  ca-n
mijlocul unui tort de nuntă  –  în care
urmează lumânările să se-aprindă
mirii să intre-n colindă
somnoroşi  –  îngerii s-au dus
la culcare: să strângă  –  de pe mese
Sărbătoarea  –  nu se ştie cine va avea grija
rigoarea
fierbinte  –  afundat cu genunchii-n visul zăpezii
mă rog să nu apară
de nicăieri  –  servitorii  –  nici
zorii
e-atâta parfum cald  –  în plin frigul
minunii : alaiuri  –  crai şi crăiese de abur  –  zăbovesc
sporovăiesc  –  prin somn  şi haruri  –  la fântâna
sticlindelor daruri
***
MADRIGAL NEBUN
cu madrigale zemuri ticluite
am descântat timpane biciuite
şi din şederi de zâne la pârleazuri
am născocit cuvintele cu nazuri
livide vinuri din cerneluri rare
le-am petrecut alaiuri funerare
până la bazilìca din bordeluri
unde vă-mpărtăşeaţi cu fel de feluri
acolo-n raiuri vă-arătaţi burtica
de-am tot crezut-o noi că-i bazilìca:
v-aţi tot jucat albina şi potirul
până ieşitu-v-a pe nară mirul
tremurături de coarde afectate
le-am pus în leacurile-amestecate
şi-am dat pe gât vecia  –  o cinzeacă
pe când Sfinţia-Voastră se dezbracă
nu vreau să iau vecia drept găoazdă
să trag pe limba Slutei hat şi brazdă:
un crin voi să-mi înfig drept în buric
să scap de hazul vostru şi de frig
n-aveţi decât să vă crăpaţi la noadă
să-mi năpustiţi ispite şi iscoadă  –
eu iscălesc tot cum am apucat :
Nebunul Vesel  –  cu nimic spurcat
    *
LINŞAŢI AMĂRĂCIUNEA
linşaţi amărăciunea  –  în lanţuri cu năierul
iubirii dezlânate i-a tot crescut deverul
hrăniţi cu arabescuri reptilele tăcerii
incendiu izbucni-va  –  şi iată Cavalerii
nu puneţi preţ pe vorbe  –  şi nici pe legănare
în danţul fără preget săltaţi şi stea  –  şi zare
prin iarba de pe limbă vânaţi doar inorogul
vădiţi în piaţa Lunii pe zâmbăreţ ologul
dispreţuiţi leşia distanţelor de-oceane
şi prindeţi cârdăşie cu iederi şi liane:
suiţi-vă pe scripeţi  –  voi arlechini de varuri
şi veţi visa beţia cu raze şi cu jaruri
aprinde carnavaluri  –  concediază valuri
întreabă-te-n înalturi ce sunt acele maluri
vei ridica mamuţii pe umărul tău drept  –
dar nu-ntreba de nimeni  –  nebunule-nţelept
***
SIHĂSTRIA VORONEŢULUI
unde stelele-şi coboară  –  lin  –  lumina din Cuvânt
între munţi  –  păduri şi vânt
atingând pământ c-un gând:
îngere de colilie
răsărit-a sihăstrie!
cât o iesle  –  cât un prunc
cât pe vale  –  cât pe runc
stă-ntre apele cereşti  –  rugăciuni dumnezeieşti
luminând pustia:
sihăstria
păpădie  –  primăvară
cu urgia se măsoară
dintre ierni răzbate-n vară  –
lacrimi  –  zâmbet de fecioară
slăvind zării măiestria:
sihăstria
miez de noapte ce rodeşte
când Hristos spre ea priveşte:
nu sufla prea tare  – Doamne
n-o clinti nici dintre toamne  –
vei învârteji-o-n vânt
şi pe-o pală de lumină
iar în raiuri o să vină!
vis de floare de sulfină
sfios arde veşnicia  –
sihăstria
e atât amar pe lume  –
o –  Iisuse împărate!
doar nădejdea sihăstriei
doar icoana Sân’ Măriei
dulce rugăciune-n strune
zăboveşte de păcate!
                  *
Dumnezeul de lumină  –  preoţilor stâncii mute
printre cetine le ţese
fir de patrafir:
dinspre-amiază către munte
întristând poieni de aer
se clădesc altar şi frunte
cetelor de îngeri
ce-ţi rămâne  –  suflet singur?
să culegi lanul de frângeri
să te rogi
să sângeri
                     *
ars de stele  –  scris de fluturi
mă desprind din luturi
şi spre Tine vin  –  Iisuse
de gând să mă scuturi!
***
TERŢINE
vânt de soare  –  brazi de rouă
păsări egiptene  –  două
slujesc la Potir
din poienele viclene
doldora de Cosânzene
cade-un fir de mir
***
(VII)Oriunde-s eu, e locul de osândă
Şi  aerul miroase a tortură:
Pofte cu nări umflate stau la pândă,
Gata-a-mi târâre maţe, cărni şi zgură.
Dar sub durere, ţipăt, chip de sânge,
Stă neclintită Roata de Lumină:
Întinse mădulare, ea îmi frânge,
Dar, tot la ea, oştiri de magi se-nchină.
Tâlhar şi sfânt, cu dreaptă jumătate,
În mine se izbesc şi se frământă.
De-aceea nu se-ncheagă în cetate
Fiinţa mea de demonie frântă  –
Şi unde-i faţă-acum  –  apoi e spate
Şi nu mai ştiu când ţipă şi când cântă.
     ***
(VIII)Mi-am  făurit din flori o-ntreagă ţară
Şi-o cârmuiesc cu păsări şi cu îngeri  –
De nicăieri nu se ridică plângeri,
Iar din corole băsmuieşte vară.
Ridic palate din puteri de rouă,
Iar rugăciunea o păstrez în crini;
Cu ochi de mir, albastrele jivini,
Din candela iubirii, iau lumină nouă.
Unul pe altul, patru răsărituri
Se-aprind  –  smerind întinsurile firii;
Pământ şi mare, se-mpletesc în mituri  –
Şi peste-această ţară a plutirii
Şi-a razelor alcătuite-n schituri  –
Îşi ard căţuie-mpărătească Mirii.
     ***
(IX)Tăria-n falduri cade peste mine,
În raze mă înmoaie şi-mblânzeşte,
Iar buza mea, treptat, încremeneşte,
Căci n-am cuvânt spre-a-ntruchipare bine.
S-au meşterit, în covălii de soare,
Armele toate pentru Mântuire –
Dar nu văd vre un loc pentru izbire:
Oprite toate-n cer  –  nimic nu doare.
De-aceea,-n marea plină de extaze,
Se-mbolnăvi, cârtire şi de vină,
Arhanghel cu Smarald: vomat-a raze,
Spre-a nu-adormi, din lipsă de pricină,
Dumnezeirea plină de emfaze.
Vecia-era plictisitor de lină…
      ***
(X)Se răscolesc păcate din părinţi,
Rostogolind vâltori în fii de fii  –
Şi nu se mai opresc, ci cresc urgii
Şi rodnic se plodesc ai beznei prinţi.
O, Doamne-al meu şi strigăt de durere,
Tu însuţi te-ndoişi de-al Tău Părinte:
Cutremurat nedumeririi sfinte,
Pe cruce, lămurire-ai vrut a cere.
Dar Te-ai întors, din nou, spre cunoştinţă
Şi blând Ţi-ai revenit, iarăşi, în fire…
O, Doamne, dă-mi acea ştiinţă,
Învaţă-mă savanta răsucire,
Pentru-a mă-ntoarce-n Tatăl spre fiinţă,
Făr-a mai căuta rost, ci liniştire!
     ***
(XI)N-am avut nici iubiri şi nici iubită:
Înalţă, Doamne, crinul în pustie!
Măcar ceva din mine ca să fie,
Măcar să par că miros a ispită.
Când mă despoi, se vede doar văzduh
Şi când respir, nu prihănesc oglindă;
Par pământean, dar nu-s decât un duh
Hoinar, tânjind către cereasca tindă.
Dă-mi greutate, umbră spre fiinţă,
Să simt o diferită-mbrăţişare,
Să nasc păcatul măcar spre putinţă,
Să se despice-o zare de-altă zare!
Dă-mi, Doamne, zborul de priinţă
Şi coborâşul într-o amânare!
      ***
(XII)O, tu,-nflorită ramură divină,
Sufletul meu s-a agăţat de tine
Şi năzuieşte, iară, să se-aline,
Săltând spre cer  –  ca de pe-o trambulină.
Zarzăr în floare, tu, minune-a lumii,
Ard straiele pe tine, ca heruvii!
S-au revărsat luminile, în fluvii,
Peste doi oameni, ce-şi ziceau “postumii”.
Un El şi-o Ea încep, iarăşi, scriptura,
Mistic orbiţi de raze furibunde  –
Nu ştiu iubi  –  nu s-a născut nici ura,
Iar Şarpele amărăciunii de sub frunte
Abia porneşte-a-şi spirala făptura  –
Seminţe-s, doar, nevoile de punte…
      ***
(XIII)Crăiasă te-am aflat a Mântuirii;
Încarc pocal cu-otravă şi lumină –
Şi te poftesc la Cina de Rutină,
Cea după care înfloresc toţi Mirii.
În palma ta strecor inel de şoaptă,
Ne închinăm cununile spre lac:
Până şi stelele rotirea-şi tac…
Luna din cer, acum, va cădea coaptă.
Sub tălpi, firesc, ne cresc jivine-albastre,
Iar peste frunţi, lebăda răcoreşte:
De sus de tot, boltirile sihastre
Dau semnul tainic: raiul iar rodeşte!
Prin iarbă,-ncolăcirile măiastre
Clocesc vestiri  –  că Înţeleptul creşte…
      ***
(XIV) În sânge, brazii-mi ard rafale,
Am ochii injectaţi de ceruri:
Trecui prin piatră şi prin geruri,
Vă scriu grav din Lacteea Cale.
Mireasma smirnei peste munte
O las s-adumbre Feţi Frumoşii  –
Să se pogoare îngeri roşii,
Pe-a Golgotei încinsă frunte.
Eu zbor şi plâng, sus, peste piscuri,
Cu palma mângâi prunci fierbinţi;
Mă-ncrunt poruncitor la riscuri,
Îndemn la risc pe preacuminţi
Şi fâlfâi, printre-albastre discuri,
O mantie arzând de sfinţi.
     ***
(XV)Aş vrea adânc în noapte să pătrund,
Pân’ la izvorul beznei din lumină  –
Acolo o poveste-ncet suspină
Şi-o lacrimă-a-nflorit, cu greu, pe prund.
Aş vrea să-i plâng pe toţi înlănţuiţii,
Pe cei ce simt cătuşa peste gleznă
Şi-s chinuiţi de spinii cei din beznă  –
Dar nu pe cei valsând cu intuiţii!
Îndrăgostit de umbra vrăjitoarei,
Îmi încurc degetele printre lotuşi  –
Dar vreau acum să-nfigi în mine, totuşi,
Cuţitul lunii şi al ursitoarei  –
Şi, dejugat de umbra sperietoarei,
Să nu-i mai rabd pe hocus-pocuşi!
      ***
(XVI)Slujesc, străin, la crucile din ceruri,
Am nume, printre duhuri, de nebun!
Eu tac, şi aprind candeli de sfinţi  –  vrun
Înger, când  strigă hula-i printre geruri.
E şi în ceruri precum pre pământuri,
E tot preaplin de hulă şi-nfruntare;
Eu tac  –  şi foc, în urmă-mi, las cărare  –
Nu-s pentru revoluţii printre cânturi.
Pândesc răspântii, răsuflări şi semne,
Căci bănui lume dincolo de lumi;
Păstrez, din focuri, câte două lemne,
Căci dincolo, pe nevăzute culmi,
Gândesc să-nchipui alte cruci, mai demne,
Pentru-un cu totul liber Dumnezeu.
***
(XVII)Nu caut lumii harţă, nici prietenie,
Alchimist al sorţii, alint giuvaiere,
Chem la mine regii, tot din curtenie,
Scriu cuvinte-n soare, fără spaţiere.
Nu iubesc femeia  –  distilez din raze
Zâne cari să toarcă la melancolie:
Cu Graalul mării închin la extaze,
Ştiu pe deget zeii care va să vie.
Gânditor  –  cu fruntea, ating titlul Cărţii:
Dumnezeu e-acolo, ciocănind la bolţi  –
Stea cu stea voi stinge cerurile hărţii,
Nu mai e nevoie ca să te revolţi:
Cumpătat în sine, cumpănit pe risc  –
Singur îmi sunt Magul, veghetor în pisc.
 ***
(XX)Sunt  vinovat că nu m-am înarmat,
Tot slab, aştept ce n-o să vină  –
Dar, Doamne-al meu, cât încă sunt curat,
Aruncă-mă-n război, cu tot cu vină.
Cât încă am lumini ce risipi,
Cât vorba mea grăieşte, încă, bine,
Învaţă-mă să mor spre a-i iubi,
Pe cei năpăstuiţi în drum spre Tine.
Dă morţii mele rost  –  a Ta zidire
Să m-aibă-n ea, umilă cărămidă  –
Şi să fiu bici, stihiilor trezire  –
Să scad întârzierea din omidă,
De la arhangheli să-nvăţ foc şi fire  –
Să ies, fluture sfânt, din crisalidă.
***
(XXX)Pe muchia îngheţului spre moarte,
Întreb:”-Suflete, unde te vei duce,
Când vei ieşi din mine  –  Verb, din Carte?
Pătrunzi inima beznei  –  ori faci cruce
Cu fulgerul luminii dumnezee?
Sudoarea frunţii mele-i neştiinţă:
Capitulând fiinţa  –  ce maree
Vor zgudui-al meu duh, în neputinţă?
Cât încă am privire  –  toate-s tulburi  –
Dar când orbirea mea va fi deplină,
Vedea-voi orizont? cumplite volburi?
Şi-n mijloc  –  fi-va poartă, ori lumină?”
Livid şi mut, sufletul m-aţinteşte:
Nu ştie? Nu-nţelege? Se uimeşte?
***
(XXXI)Am  suferit cam fără noimă-n lume:
N-am strâns în mână arma, prin războaie,
Nici nu-ntâlnii mistica Ulalume,
N-am păgubit averi, ranguri, seraie.
N-am răni ca-nsemne de-aventură,
Nici ţintuiri în palme, de Calvar  –
Plăgi jalnice, ici-colo-o rosătură,
Cât m-am frecat de drumuri, în zadar…
Viaţa mi-a fost banală-ncăierare,
Cucuie-am dobândit, ca decoraţii  –
Duşmani  –  otrepe ordinare  -,
Aşa că, Doamne, nu vreau alte graţii  –
Măcar finalul să nu fi ratat:
Dă-mi moartea omului adevărat!
***
(XXXVII)Iconostasul livezilor de meri
Nimburi de fructe-iveşte printre frunze:
Coptu-s-au sfinţii-n athanor de veri
Şi ard cuminţi între răcori de verde.
A-ncremenit, înaltă, bolta, peste ei  –
Aştepţi, dintru senin, Tatăl să iasă;
Până atunci, I-albeşte barba-n nori,
În timp ce El mai doarme, după-masă…
Atât senin: biserică-ntre munţi,
Încât îţi cauţi, prin ierburi, de hodină,
Sub păsări ce deja aflat-au nunţi…
Iar pe-undeva e-o veşnică lumină,
Iscată din unirile de frunţi
A-ntregii Scări din trainica Grădină…
***
(XXXIX)Se furişează seara printre lucruri,
Precum vikingă navă-n port duşman;
De ce-a fost vesel, acum nu te bucuri
Şi presimţiri, grăbit, strâng frigul la liman.
Tulburi, copacii meditează noapte;
Au mai rămas, din păsări, umbre-n zbor de vis;
Din floare-n floare, degetul de şoapte
Trece pecete: cartea-aici s-a-nchis.
Fecioara pleacă fruntea  –  melancolii fierbinţi
Mocnesc în templul aşteptării lunii;
Deschide sipet bolta  –  păgânele credinţi
Îşi războiesc muţenii  –  iar nebùnii
Şi-au răsărit din somn alese minţi,
Plutind extaze sacre, peste cenuşa lumii.
***
(XLVII)Eu am rămas tot tânăr şi copil  –
Voi vă-nmulţirăţi guşile de vid;
Sufletu-noată-n clei şi e senil  –
Şi, peste tot, păzesc zăvozi de zid.
Unde erau icoane de grădini,
Se-nalţă abatoarele de visuri,
Iar munţii-s sufocaţi sub nori de vini  –
Gropi de gunoaie,-n loc de paradisuri.
Unde-s copiii-acestor omeniri?
Bătrâni din faşă, răi, cu guri amare,
Orăcăie, târăsc, întind neştiri  –
O, Doamne, nu e loc în lumea mare
De aripi –  nici de candeli, nici de miri  –
C-un ultim zvâcnet, îmi iau zbor spre-uitare.
***
(XLVIII)Peste ruini  – divinele creaţii,
Se-nstăpâneşte vulturul hoitar;
Prin măruntaie  –  fostele-afirmaţii,
Târăşte guri un Dumnezeu soitar.
Amurg murdar de lume şi credinţă,
Şenile trec prin cărnile de flori,
Copacii-ngălbenesc de neputinţă,
În ape gri –  mor ultimii fiori.
Dar unde-s oamenii? I-au înghiţit canale,
S-au dizolvat în sângele vărsat  –
Cu ei ca sos, curg zoaiele la vale,
Sunt garnitură mlaştinii  –  chiar pat!
…Cumplit de singur: şi pentru taclale
Mai trebui’ unul    –  dar pentru păcat!
***
(XLIX)Lumea ce-o vezi în jur trage să moară,
Agonizează Omu-n asfinţit;
În fiecare a-ncetat să doară
Lumina ce-n neant a tresărit.
Nu-L mai cunoaşte om pe Dumnezeu,
Nu simte fiecare,-n sine, vraja
Prin care imposibilul nu-i greu,
Iar celui rău, îi este ruptă mreaja.
Nesimţitor popor la vreo minune,
Orbi măcelari ce-n voi vă-nfigeţi barda  –
Veni-va zi când Dumnezeu VA SPUNE,
Dar nu spre sfat  –  ci nimici-va hoarda
Nedrepţilor  –  nebunilor cu spume
Şi va schimba în cosmos toată garda!
***
 (LIV)Pe corn de crivăţ, năvălesc în lume
Şi viersuiesc pe aripi de-alizee  –
Atâtea patimi şi atâtea spume
Lovesc extatic Fruntea Dumnezee!
Ce-i Poezia  –  decât războire
Cu firea nouă, împotriva firii,
Şi-ntreg incendiul Verbului  –  delire
Urcând, prin răni, Golgota Mântuirii?
Nu pregeta, Poete, ca-n piroane
Să-ţi răstigneşti cuvintele martire!
Când cititorul, moale şi cu toane,
Cartea-ţi deschide, între două file  –
În faţă-izbească-l sângele ţâşnire,
Să simtă-a cerului arzândă-mbrăţişare!
***
(LV)Lipsă de tovarăşi, în singurătate?
Cu cât mai pustie, cu-atât mai măreaţă
Izolarea mândră, cu gust de cetate  –
Colo,-n piscuri albe, izvorăşte viaţă!
Eşti străin de mumă, ţi-este gura-amară,
Nimeni nu te-iubeşte, nici îţi simte lipsa?
Eşti vecin cu zeii, herald la hotară,
Vestind tuturora, treaz, apocalipsa!
Nimic nu-i mai vajnic decât curăţia,
Deasupra de oameni, deasupra de patimi:
Cu vulturii-mparte, drept, prietenia  –
Stăpân în văzduhuri, împărat pe lacrimi  –
Jertfă domnitoare, împarte vecia
Cu profeţii stâncii  –  gânditori Mesia.
***
(LVII)Râvnesc o lume scoasă de sub stele  –
Sub tirania cântului de harfă!
Rotindu-se-n lumină şi-n tăcere,
Mărturisind senin  –  închisă-n larvă.
Iar pelerinul gând, să nu-şi tocească
Toiagul, în căutare de himere:
Din toate, cu orice să-şi logodească
Fierbinte jind, ori licăriri stinghere;
Iar moartea fie catifea de-uitare
A unei foste râvne  –  una nouă,
Chiar mai aprinsă, luându-şi loc în zare,
Îmbietoare mult  –  vibrând de rouă…
Şi tot aşa, din cer în cer, cărare
Să fie spre-Empireul deschis nouă!.
***
(LX)Domn suferinţei, Crist al nostru este:
În orice rană-a noastră,-i a Sa rană,
Sub orice jug, povară ce striveşte,
Îi simt, alături, umăru-I dojană.
O clipă nu-şi desprinde sângerarea
De sfâşierea inimilor noastre:
Oricând trufaşă-n lume-i ne-ndurarea,
Scuipat se lasă şi străpuns în coaste.
Cum ar putea alt Dumnezeu să-mi fie,
Când El trăieşte-ngemănat cu mine?  –
Şi de mi-i rău  –  şi, rar, când mi-este bine,
El duh de geamăt mi-e şi bucurie.
Frăţeşte, cer şi carne împărţim
Şi, amândoi  –  o inimă zvâcnim!
***
(LXI)Datu-mi-a fost a vedere Graalul,
Potirul limbilor de foc dumnezeieşti:
Zvâcneau în juru-i armii îngereşti
Şi-n mijloc  –  sângera lumini Cristalul.
Tăiate-artere  –  horcăiau cuvinte,
Barbara secetă de Rădăcini;
Recolta Razei se-ncingea cu spini,
Din răni mustind şi spasmurile sfinte.
Orice visare, sângerând pe Spadă,
Căleşte-oţelul, fulgerând în Verb  –
Şi orice gând, smerind exod spre radă,
Credinţă-n Mântuire-i şi în Herb.
…Datu-mi-a fost a vedere Graalul:
Crist mi-a deschis, în poeme, Spitalul.
***
(LXV)Colecţionar de răni ale-omenirii,
Poetu-nsângerat binecuvântă:
Graiul, scurmat de-ororile vestirii,
Suit e cu Hristos, pe Crucea Sfântă.
“Veniţi de luaţi lumină din cuvinte!” –
Vă strigă Bardul, oferindu-şi coasta.
Cu deget, ori cu suliţi, ori cu minte,
Împărtăşiţi-vă din roua-i şi năpasta!
Să nu lăsaţi să se cicatrizeze
Vreodată, rana bietului Poet!
Ar fi lumina-n lume să-nceteze,
Copacul să îngheţe în portret…
“Veniţi de luaţi lumină din cuvinte!”
Învie miri  –  şi nu mai sunt morminte.
***
 (LXVI)Afară plouă, tună şi trăsneşte  –
În cameră-s doar picuri de lumină :
Lampa, în juru-mi, tihni gospodăreşte
Şi Cărţile, spre mine, se închină.
Cu cât urgia spulberă afară,
Cu-atât ‘năuntru-s toate mai rotunde,
Şi zeii-şi lasă umbra lor fugară,
Când pagina-nţeleaptă-ntorc, spre-oriunde.
Aşa se-ncheagă-n epopei văzduhul,
Miresmele luminii prind contur:
Cu cât mai învrăjbită-i lumea  –  duhul
Îngenunchează, înăuntru, pur  –
Şi camera, din Arcă  –  arde Templu,
În care mă descopăr şi contemplu.
***
(LXVII)Barbar şi creştin, arzând totodată
Şi cruce, şi spadă  –  şi foc şi pieire,
Mă-mbrac în cămaşa cu zale de piatră,
Alunec pe mână oceanu-n neştire.
Năvală în munţi dă frăţia de flăcări,
În cruce s-aprind cuviinţele stele,
S-aud cai pe cale, rânchezând printre păsări,
Şi sihla văzduhului fierbe-n inele.
Cinstiţi cruciaţi, stăreţia de vise
Cu torţe-am aprins-o, barbar şi amar,
Primiţi-mă voi, în mâniile-aprinse,
Rugăciune şi trăsnet, spintecare de clar:
Din ardoare s-ardic scări spre Marele Orb,
Cânt fanatic să-i fiu, lumânare de Corb.
***
(LXVIII)Cuşme de ceţi pădurile îşi pun,
Visându-şi vechi eroii de-epopee;
Prin stânci de munţi, cei nevăzuţi se-adun:
Cutremur  –  sfătuirea dumnezee!
Fulgeră vorbe, hotărâri trăsnesc,
Bubuie pumnii, îndesat, în piatră;
Şi hohotiri, din nori, rostogolesc,
Când zeii îşi aprind luleaua-n vatră.
A fost odată-aicea vlagă sfântă
Şi forfotea lumina din olimpuri  –
A fost odată  –  acu-s alte timpuri,
S-a stins făclia, lancea zace frântă…
Sfinţi fraţi, curmaţi exodu-n nevăzut,
Întoarceţi lumea-n fala de-nceput!
***
VILLON ÎNAINTE DE A ADORMI CU TÂRFELE ŞI CU ÎNGERII
fercheşă domniţă  –  slobodă la gură
ai pornit turnirul dintr-un zvon de zgură
se bat cavalerii  – fără de măsură
pentru boiu-ţi oacheş –  şi sparta-ţi centură
dezmăţaţi călugări  –  împănaţi cu bârfe
poloboace pline cu lipici la târfe
vă vomaţi pomana de la verzii prinţi
muşcaţi craci de iepe cu-antrenaţii dinţi
să vă ierte dracul  –  Domnul e la mine
învaţă să cânte pe strunele line
hai târâş  –  jigodii  –  se prăvale focul:
cât credeaţi că rabdă Domnul să-mi luaţi locul?
Doamne-al meu Hristoase  –  în vin iarăşi sângeri
stau s-adorm  – în poală îmi picură plângeri:
lacrimi prearegale  –  din harfe de îngeri
dar şi roua târfei  –  simţind sfinte-atingeri
ev de rugăciune  –  de sfinţi şi de ciumă
gâlgâit de sânge şi de vin cu spumă
Fecioara minunii  arde  pe altare
Şarpele lincheşte pocal şi-ostiare
ev  bizar   –  fantastic  –  nu mă lua în seamă:
Poet  –  storc cuvântul până iese zeamă
hoinărind  – în dansuri  – din cramă în cramă
sărută-mă  –  târfo  –  să plâng fără teamă…
***
CRAQ DES CHEVALIERS
voi bravi seniori şi principi! vă rog să m-ascultaţi!
trompetele să tacă  –  străjeri pe zid urcaţi!
duşmani pândesc cu droaia –  din valea otrăvită
toţi vor cetatea  noastră să cadă  – ofilită
noi  –  cavalerii Crucii  –  piept dăm cu-ntunecimea
credinţa n-o lăsarăm s-o spulbere mulţimea
din toată omenirea  –  prin duh  –  suntem aleşii
iar fortăreaţa arde  –  cei răi nu mai sunt deşii
Craq des Chevaliers sfidează  –  şi pură înfloreşte
înfruntă-n deşert şerpii  –  lumină cucereşte
fântâni avem în suflet  –  mânie şi iubire
nu vindem  –  negustorii slinoşi sunt scoşi din fire
n-avem vreo datorie –  decât la Sfântul Duh
ard inimile noastre precum uscatul stuh
ni-e cuminecătura unìca noastră hrană
şi orice promisiune de pace este vană
fierbinte-i piatra-n ziduri  –  din athanor fu scoasă
nici viaţă şi nici moarte  –  pe nimeni ea nu lasă
a-i fire rosătură şi semn de-mbătrânire:
urgii  –  infern ori raiuri: ea-i –  neclintit  –  străjire
ostaşi lui Crist îi suntem  –  simţim în noi pe îngeri
cum fâlfâie vestirea   –  îndemn preasfânt la frângeri
armura ni s-aprinde  –  iar spade fulger scapăr
şi tocmai răni deschise  –  suflete ni le apăr
noi nu suntem doar oameni  –  noi suntem veşnicia
la noi privesc arhangheli  –  şi-nvaţă străşnicia :
nu-ncape târguială cu misticul Satana
când seacă lovitura  –  aprindem iarăşi rana
priviţi pe metereze  –  zori vii se-nghesuiesc
şi de-om muri cu trupul  –  ei ne înlocuiesc:
nicicând cetatea asta nu fi-va-ntunecată  –
de înşişi heruvimii ea este apărată
noi ne-am făcut menirea  –  am fost vii vestitori
am deschis largă calea la sfinţii-apărători
Craq des Chevaliers rămâne  –  în vecii următori
a lumilor icoană  –  la care vin cu flori
schilozi şi teferi  –  regii  –  şi orbi şi văzători:
pământul ridica-va  –  de-acum încă  –  în nori…
în braţe să vă strângeţi  –  o inimă în toţi:
flacăra mântuirii s-aprinde-n mii de roţi
Osàna!  –  fără preget venim cu toţi – Hristoase
gravi cavalerii firii   –  asceţi miri ai Luminii
topim  – în ordalie  –  toţi  –  morţile frumoase:
de-acum  –  în locul nostru   –  vă-ntâmpină chiar crinii
***
BALADA NOULUI CAVALER CRUCIAT
prea mult te-a iubit Dumnezeu  –  cavalere
dând focuri de basm poleitei armuri;
cumplit te-a iubit Dumnezeu  –  cavalere
şi zeiţele-n jur tot şoptesc din conduri
te-au trădat omeniri  –  şi le-ai dat al tău sânge  –
deasupra lor arde  –  luminează şi plânge:
călăuză şi veghe le fie în veci
dar şi ploaie de vis peste suflete seci
distinse batjocuri ţi-a-ntins-a Femeia:
orbirii cruzimii adus-ai scânteia;
deşirat-ai cu milă greu iad din subpoala  –
deplin ai smerit-o pe cea din Magdala
şi scuipaţii mulţimii schimbat-ai în crini
în serafi prefăcut-ai lătratul de vini
iar lanţul beţiei   –  mândriei deşarte
în păsări plesni  –  cu-acel dor de departe
scris frumos în lumină ţi-e chipul de Crist
şi gratia firii cu blândeţe-o topeşti:
nimica în tine nu-i jind şi nu-i trist:
un flutur pe ochii-ţi  –  şi-aici nu mai eşti
din ceruri  –  de-acuma  –  tu Marilor Orbi
le dai veşti  –  şi păcatul din inimi ni-l sorbi  –
grădină gătind pentru toţi obosiţii
slobozind din nelinişti şi negură  – chiţii
***
VILLON  – LA DESPĂRŢIRE
printre poşirci şi târfe  –  scăpai câte un vers:
deci  – fericit să fie cel care l-a cules!
golan  ori prinţ  –  s-asculte cum curge Seina-n rime :
de mine toţi să uite  –  sunt doar o voce-n mers  –
calic pierdut în stele şi-n vuiet de mulţime
c-am găurit un pântec? c-am odrăslit prin hanuri?
c-am chiotit în noapte  –  în toiul de chiolhanuri?
nu uite nimeni schimbul ce l-am făcut sub ştreang:
“Hristoase  – -ţi dau viaţa  –  dar nu-mi da nici un rang
afară de ştiutul : Secerător de Lanuri
decât să cânt în moarte şi  –  trist  –  să plâng de viaţă
decât să fiu bufonul milogilor din piaţă   –
lui Charon îi dau nastur  –  în loc de gologan…
plătescu-ţi  – Sfinte  – clipa  –  cu preţul pe un an
Hristoase  –  bate palma: Poetul e Paiaţă!”
şi-aşa mi-a luat viaţa  –  s-o facă joc la îngeri
nimeni  – de-atunci  –  în lume nu-mi mai înşiră plângeri
cuviincios în zdrenţe  –  dau numai dintr-un stih
nu mai îmbăt pe fufe  –  şi nu mai joc zarif
decât în agonie  –  când scriu pe filă frângeri
cam asta  –  lume bună  –  am vrut să amintesc
pentru când crugul lunii de tot am să-l smintesc –
e drum de seară ‘naltă –  şi focuri de calif
acopăr rana coastei  :  pe drumul  pământesc
o pană mai pluteşte  – pesemne e de grif
e sânge-n zorii zilei  –  o luaţi de la-nceput:
eu  nu-nsoţesc pe nimeni  –  văd doar ce n-am văzut
v-am spus ce meritarăţi şi numai ce am vrut
când rima am găsit-o  – dispar  – necunoscut…
vedeţi-vă de viaţă  –  n-ascultaţi de-un pierdut
***
XXVI-Năprasnic cavaler – stareţ de piscuri –
Mereu năzare-şi Graalul dintre munţi –
El e Profetul care arde-n riscuri
Şi-nfige lănci de verbe drept sub frunţi
Oricare brad îi este Cruce Vie
Şi-oricare cânt – piron însângerat
Gâlgâie Gòlgota – sfântă furie
De-a sorbi lumea-n cer înmiresmat…
Ce-a mai rămas din jertfa Poeziei
Decât viu har cădelniţând tămâie,
Lunatic – gelozia ciocârliei,
Sfântului Duh – poruncă să rămâie?
Iar în zenitul sângelui – sihastru
Cenuşa de Poet – ori doar de astru…
***
XXVII-Pe cărări sâlhui – Drumeţul urcă munţi,
Clopote în cer să tragă – ca la nunţi:
Sărbătoare – păsări mii – talaz de cânt
Bubuie în Rai minunea – Nou Cuvânt…
Cine eşti – o, tu – Străine Grăitor,
Întru fulger de văzduhuri  – Truditor?
Cum ajuns-ai preţ de pasuri tu să pui
Pe Golgota asta veche – -a nimănui?
Dar ce faci? îţi curge sânge – rane noi
Ai stârnit în pălmi – pe frunte…ce şuvoi!
Spune dar! – nu-ntoarce spate! unde sui?
Iar te răstigneşti pe Cerul al oricui?
…Şi Drumeţul – Luminatul – scos din minţi
Sângeră pe fruntea noastră stropi fierbinţi…
***
XXXI-Măreţe ritmuri – crug încet de stele,
Inima mea îşi pipăie aripa…
Învaţă număr de-nceputuri grele,
Pentru-a-şi plăti veciile cu clipa
Când te scufunzi în marea de aghiazme,
Trecând prin moarte – năluciri de iazme –
Infernul e-nceput cărăuşiei
Fiinţei – în hotaru-Mpărăţiei…
Pornind din cel mai jos spre Cel de Sus,
Jertfind sudori şi sânge – răstigniri,
Treptat – Îl simţi pe fratele Iisus
Îl simţi cum umărul ţi-l saltă către firi
Şi moartea ţi-o preschimbă în nuntiri
…Acolo sus – tu întru El – rămâneţi Miri…
***
XLI-Doamne – mintea mea te pipăie tihnit,
Sufletu-mi se sfâşie – pururi lihnit –
Nu-nţelegu-mi vocea – nu sunt eu,
Câtă vreme glasul nu e Dumnezeu…
Nu Te-aud şi nu Te văd – trufaş:
Cât de prăpădit şi rătăcit şi laş…
Varsă miere de lumină peste răni
Să mai scadă din tăiş la vămi –
Că sunt eu ori iarăşi nu sunt eu – târâş
Mă strecor – umil – spre-al Cerului tufiş
Şi oricât de luminat eu sânger şi mă-nghimp
Ştiu că-s munţi cu mult deasupra de Olimp…
Se vestesc cântând prin oase-mi oşti de raze
Nu mai am nici măduvi – carne : doar extaze!
***
XLIII-Din harfe cetini – ploaia cântă picuri,
Dar sus în munţi desfac împărăţii:
Năvălitorii se retrag – nimicuri
Şi dinspre pisc spre poale – stăreţii
Îşi varsă mirul de lumini în pajişti…
Un veac de vulturi adânceşte bolta
Şi-n văi, pâraiele ţes nunţi de jarişti… –
Rămâne doar din vise să-mi strâng holda…
De-ţi pune toată dinamita lumii
De-ţi arde-n beznă sufletu-omenirii –
De-ţi imita-n caricaturi Icoana… –
Fără să ştiţi – Bisericii Minunii –
Unde se-mpărtăşesc din vecìi mirii –
Tot mai spre sus îi veţi sălta Coloana!
***
XLIV-Se-nalţă munţii pân’ la nimb de nori
Cu sfinţii sfătuiesc la hat de ceri –
Prin brazi de azi trec vânturi reci de ieri
Şi Dumnezeu cinsteşte cu voievozi
Din văi – pâraie curg spre paradis –
Domol – şi păsările trec spre vis:
De-atâta fâlfâire curgătoare
Uitarăm toţi absurdul „cum se moare”…
Pelerinaj spre Empireu – extaz,
Făclii de munţi – talaz după talaz
Ne strămutăm din văi şi dinspre stâni,
Cu suflet – cu mioare – cai şi câni,
Sub poala cetinii de Dumnezeu,
În rugi arzând – renunţ să mai fiu eu…
***
XLVI-Vistieria plină-a florilor de tei,
Sfinţii orbitori din norii-ncremeniţi,
Îngerii zvâcnind din ramuri – uluiţi:
Asta-i lumea mea – vecine – dac-o vrei!
Vin la tronul meu albine şovăind
Între zbor şi miere-alunecând văzduh –
Lenevos prelins  – aprins – pe frunţi – Sfânt Duh
Miruieşte-orchestrele foşnind colind…
Pleoapele îmi fierb acoperind comori
A visa e-atât de bine şi de blând
Pe aici pitic degeaba cauţi să mori
Pe aici doar zeii uită-şi firea – bând
Din adâncul ‘naltelor făclii de sori…
La culcare-olimpii înviază-n cânt…
***
XLVII-Sărmane Pierre Gringoire – privighetoare –
Te înveleşti cu foame – bând din soare…
Vezi stele licărind prin buzunare,
Rege al vânturilor schimbătoare…
Prânz – viaţă – neguţat-ai pe-un Poem!
Din rime-ţi faci oştire şi harem –
Te-ai sumeţit spre-ureche de tiran
Cu vuietul durerii unui Neam!
Sărmane Pierre Gringoire – tu eşti Profetul
Trufii spărgând şi călărind pe vise…
Faci semne din văzduh – căci eşti Poetul!
În noua-ţi lume – legăminte scrise
Cu fulger în cerneluri  – strângi mereu –
Demn – harnic secretar Lui Dumnezeu!
***
XLIX-Risipitor de versuri şi parale,
Proptindu-mi snaga în femei şi-n Danii –
Prefac fântâni – tot ce au fost haznale,
Sunt rege şi scoicar – după păţanii
Magistru sunt – şi tras-am doar ponoase
Trăit-am după fire şi delire –
Tot spânzurat – de liră şi de oase –
Sfruntat am implorat – când mort – când Mire…
Villon e Cerşetor tot cât e Zeu,
Dar în genunchi doar Lui Hristos i-am stat !
…Gâtul văzu cât fundul mi-e de greu
Şi-atunci din umeri aripi s-au crestat…
Toţi gură-cască zic că-s derbedeu –
Doar eu şi Domnul ştim cât am costat…
***
L-Hoinar prin codri, şanţuri şi palate –
Hărţuitor prin crâşme şi cuvinte –
Şişu-am vârât în rime desfrânate,
Ca şi-n preacuvioase popeşti vintre…
Am dat pe gât balade din bărdace,
Până iscat-am ghiers de ciocârlie –
Smerit şi ţanţoş – deocheat…ptiu drace! –
…Că Franţa-ntreagă cântă – făr’ să ştie…
Femeilor le-am dat ce le lipseşte,
Iar lumii – ceea ce abia-o să vie…
Iubeţ – scoicar şi derbedeu – nu peşte!
Diatele-mi sunt enciclopedie
Şi cine vrea să-mi ştie viaţa pân’ la os –
Cu mine vină-n Ceruri – la Hristos…
***
                             Adrian Botez

Topice: Poezii | Comments Off on GLORII BIZANTINE

Comentarii închise.