Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

de Constantin Dobrescu | Mai 20, 2014

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU
300 DE ANI DE LA MOARTEA SA TRAGICĂ
Prof. Dr. Constantin Dobrescu
Prof. Carmen Băjenaru

Constantin Brâncoveanu a marcat prin personalitatea sa un capitol de seamă din istoria neamului său.
Ales domn chiar în ziua morții lui Șerban Cantacuzino (fratele mamei sale), pe 29 octombrie/8 noiembrie 1688, pe când avea vârsta de 34 de ani, Brâncoveanu, era un bărbat în plină vigoare, înalt, frumos cu rară distincție în trăsături și gesturi și foarte cultivat datorită îndemnurilor unchiului său Stolnicul Constantin Cantacuzino.
Considerat de N.Iorga ”podoaba culturii românești”,Constantin Brâncoveanu a fost singurul personaj asupra căruia istoria a adunat toți sorții de izbândă. Tronul ale cărui trepte le-a urcat în acel sfârșit de octombrie 1688, era darul, moștenirea sacră transmisă de străbunicii săi.
Ascensiunea lui Constantin Brâncoveanu la domnie a reprezentat un moment culminant pe plan social-politic în afirmarea acestui puternic neam boieresc marcat de evenimente tragice.
Tatăl domnului, Papa Brâncoveanu, își pierduse viața ucis de seimeni în 1655 sub poalele Mitropoliei bucureștene. Copil mic fiind, moartea amenințase deasemenea și pe viitorul domn, iar Preda Brâncoveanu, bunicul său, fusese ucis la Târgoviște din porunca lui Mihnea al III-lea în 1658. Moartea violentă îl va lovi, la capătul unei domnii de peste 26 de ani pe Constantin Brâncoveanu ca și pe cei patru fii ai săi. În legătură cu bunicul său Preda, Paul de Alep ne povestește că acesta ”era un iubitor înfocat al istoriei”, explicându-i oaspetelui de ce țara sa nu are castele ca în Apus, ”Noi… nu avem castele. În loc de castele și de cetăți, avem acești munți și păduri, împotriva cărora niciun dușman nu poate birui. Dacă ar fi fost altfel și dacă am fi avut castele pe pământul nostru, turcii, de mult, ne-ar fi gonit din ele.”
Instalarea lui Constantin Brâncoveanu pe tronul Țări Românești s-a realizat mai mult în mod silit, spre deosebire de alte înscăunări pentru care candidații foloseau toate mijloacele pentru a-și adjudeca domnia.
În mod normal, trebuia să-i urmeze la tron defunctului domnnitor Gheorghe, dar era nevârsnic, având abia 8 ani.
După ce a fost ales ca domnitor lui Constantin Brâncoveanu (date fiind greutățile domniei și furtunile ce se abătuseră asupra Țării Românești) viitorul îi apărea întunecat și amenințător. Alegerea însăși a marelui logofăt Constantin Brâncoveanu ca domn al Țării Românești a fost motivată prin apartenența sa la vechiul neam domnesc, fiind socotit ”din odraslă domnească”.”Domnia au luat-va scrie și logofătul cronicar Radu Greceanu-apucând strămoșescul scaun, de vreme ce strănepot bătrânului Matei Vodă Basarab se trage.”
Din partea mamei, Brâncoveanu scobora din spița Craioveștlor. Numele Basarab devenise de multă vreme un simbol al descendenței din vechii principi ai țării, vlăstare ale dinastiei ”naționale” și prin aceasta, un simbol al autonomiei, al originii pământene. Mândria pentru sângele care îi curgea prin vine, pentru strămoșii Basarabi-Craiovești și Cantacuzini, era atât de adâncă, încât la câțiva ani de la urcarea pe tron va porunci să se picteze chipurile acestor strămoși în ctitoria sa de la Hurezi. Așa se face că avem la Hurezi o adevărată galerie de strămoși și rude-o alta fusese pictată la Potlogi-ilustând concepția dinastică a domnului. Urmaș de vechi dinastii, Constantin Vodă Brâncoveanu s-a simțit nu mai puțin și întemeietor de dinastie. De reținut că voievodul a înlocuit vulturul din stema țării cu corbul din stema Craioveștilor, străbunii săi. În al doilea rând, faptul că cere să se scrie anul cu ”slove latinești” exprimă orientarea lui europeană și tendința de a părăsi formele culturii slavo-bizantine. Recunoașterea ca domn pe viață de către turci în 1699 este posibil că domnul a privit-o ca pe un pas spre instaurarea familiei sale ca DINASTIE a Țării Românești spre o domnie ereditară, așa cum o gândise și Șerban Vodă Cantacuzino cu sprijin imperial. A fost împins spre scaunul domnesc de îndemnurile unchilor săi, stolnicul și marele spătar Mihai Cantacuzino. Scopul era nu numai să-și asigure influența necontestată în conducerea lăuntrică a țării, dar și de a-i nuanța orientarea pe plan extern, neîngăduind trecerea ei imprudentă de partea Casei de Austria prin instrucțiunile prea generale date soliei trimise la Viena de fostul domn, atâta timp cât nu se hotărâse soarta războiului iar turcii și tătarii reprezentau o serioasă amenințare la hotarele țării. Mândru și prețuindu-și ca nimeni altul străluciții săi înaintași, Basarab și Cantacuzini, Constantin Brâncoveanu se socotea de drept, prin origine și avere, cel mai de seamă boier al țării. Când în 1674 îi muri la Constantinopol fratele Barbu, el preluă conducerea puternicii familii a Brâncovenilor, rămânând singurul moștenitor al averii uriașe a lui Matei Basarab. Cu ereditatea sa și cu bogăția sa și cu înaltele demnități deținute în stat, Constantin Brâncoveanu nu surprindea pe nimeni când în toate deplasările lui umbla întotdeauna însoțit de o impunătoare gardă călare, formată din 30-40 de boieri.
Noul domnitor era receptiv față de spiriul renascentist care domnia Europa Occidentală, a căutat prin tipărituri în limba română, prin introducerea ei în biserică, prin lichidarea culturii slavo-bizantine, cu sprijinul limbii grecești și a elenismului să creeze o formă orientală a spiritului occidental și să dea un nou curs dezvoltării culturii române. Constantin Brâncoveanu a înălțat palate la Potlogi, Mogoșoaia sau Doicești, a refăcut curțile domnești de la București și Târgoviște, a dezvoltat învățământul superior de la Academia Sfântul Sava, a sprjinit artiști și a stimulat pe cărturari să scrie cât mai mult, punându-le la dispoziție tipografii. Și, la fel ca marele rege al Franței care a înfrumusețat Parisul, voievodul muntean a căutat să înfrumusețeze reședințele domnești. Așa cum există un stil Ludovic al XIV-lea, prin acordul dintre construcții, ornamentică și mobilier, există și un stil brâncovenesc.
Cu Constantin Brâncoveanu se încheie ciclul voievozilor războinici. Lupta de la Zărnești a fost singura luptă armată purtată de Constantin Brâncoveanu, în care s-a dovedit un bun strateg.
În timpul domniei, Constantin Brâncoveanu s-a remarcat prin abilitatea sa de a manevra între partide ceea ce îi permisese evitarea invaziilor pe care le suferise Moldova. Prin darurile revărsate asupra demnitarilor Porții, nu fără a stoarce țara de bani, și-a asigurat longevitatea ieșită din comun a domniei. Astfel în 1703, pentru a-și salva tronul și viața, a acceptat o masivă creștere a tributului.
Ultimul voievod al cărui instrument de poltică externă era războiul a fost Mihnea al III-lea (1658-1659).
Numele lui Constantin Brâncoveanu avea să fie cinstit în timpul domniei sale în tot Orientul Creștin și datorită uriașelor averi Brancovenești care îi vor îngădui să acorde un larg sprijin material celor supuși în mod nemijlocit stăpânirii otomane.
În 1674, viitorul voievod s-a căsătorit cu frumoasa Maria, nepoata lui Antonie Vodă din Popești (Prahova) domn al Țării Românești, iar căsătoria lor a fost binecuvântată de Dumnezeu cu nu mai puțin de 11 copii (patru băieți-Constantin, Ștefan, Radu și Matei și șapte fete). Stanca și Maria, cele dintâi fiice ale sale, s-au născut înainte e acceptarea tronului.
Cu un remarcabil talent diplomatic, Constantin Brâncoveanu a reușit, într-o conjunctură internațională extrem de complicată, să-și asigure o relativ lungă domnie, să afirme statutul de demnitate politică a Țării Românești, să determine Poarta Otomană să respecte prevederile ”vechilor tratate” și marile puteri creștine aflate în conflict cu turcii, să înțeleagă că preocuparea lui de a se desprinde din încorsetarea otomană nu însemna acceptarea știrbrii drepturilor suverane ale țării.
Voievodul a trimis numeroși bursieri la Universtatea Padova. Printre aceștia, se afla și Gh. Hypomenas din Trapezunt, nepotul lui Sevastos Kiminitul, directorul Academiei Domnești. De asemenea, a trimis câțiva studenți la Oxford, la Colegiul Grecesc, între 1698 și 1705. Constantin Brâncoveanu a contribuit la formarea unei elite intelectuale laice prin împrumutul de competențe din străinătate, apoi prin întemeierea de școli și tipografii.
Amenințări la adresa lui Brâncoveanu veneau nu numai din partea turcilor, dar și din partea lui Ludovic al XIV-lea, care la 11/21 ianuarie 1689 cerea ambasadorului său la Constantinopol să stăruie pentru numirea în scaunul de la București a protejatului său, Imre Thököly, singurul care putea, după părerea regelui Soare, să pricinuiască necazuri însemnate împăratului Leopold, iar mai apoi și din partea hanului tătărăsc, care solicita Porții să acorde fiilor săi stăpânirea Țărilor române extracarpatice.
Constantin Brâncoveanu a fost preocupat și de întărirea autorității centrale și a armatei. În vremea domniei sale, oastea număra 20 000 de oameni. Acesta înființează slujitorii de județe, în număr de 12, rânduiți în cele 17 județe ale Țării Românești, proveniți din boiernașii rurali. Deoarece ia măsuri pentru întărirea pazei hotarelor prin extinderea ”plăieșiei” la toate hotarele, inclusiv la cele din câmpie.
Domnitorul a creat prima flotă românească de război. Cele trei ”caiacuri” domnești construite la șantierul naval de la Giurgiu erau corăbii de război după modelul celor otomane, cu câte 28 de vâslași.
În vremea lui Constantin Brâncoveanu, ”doftorii” încep să joace în general un rol însemnat în organizarea sanitara militară.
Armamentul oștirii Brâncovenești era la nivelul epocii. Slujitorii domnești erau înzestrați cu arme de foc individuale iar praful de pușcă era produs în țară de către ”silitrari”. Prima parte a domniei lui Constantin Brâncoveanu în care a condus țara în deplină înțelegere cu partida Cantacuzinilor se încheie odată cu întărirea în scaun pe viață a domnului, obținută de la Poartă, după chemarea sa la Adrianopol și prezentarea în fața sultanului Mustafa al II-lea, la 15 iunie 1703.
Speranțele în eliberarea de sub turci pusă în austrieci până la 1688 de majoritatea liderilor creștin-ortodocși din Balcani, s-au substituit după evidențierea politicii egoiste și dominatoare a Casei de Austria, apărând o nouă orientare: apropierea de Rusia, putere coreligionară de care popoarele din Balcani se simțeau legate prin multiple afinități. Promotorii curentului filorus de la finele secolului al XVII-lea au fost grecii, purtători ai tradițiiilor Bizanțiului imperial. Aceștia au contribuit la cimentarea legăturilor religioase și culturale între Rusia, Balcani și Orientul ortodox, ca premisă a unei apropieri politice. Prin mecenatul cultural, Constantin Brâncoveanu-care era mijlocul- își realiza scopurile politice, naționale și religioase.
Constantin Brâncoveanu, în postura sa de protector al bisericii Răsăritului, prin străbunele contacte cu înalții ierarhi și cărturari greci, n-a scăpat influenței exercitate asupra lui, de a se orienta spre Rusia, opțiune împărtășită mai ales de Cantacuzini, cu pretenții de scoborâtori din împărații Bizanțului. După 1703, Brâncoveanu a desfășurat un complicat joc diplomatic între austrieci și otomani. El a avut relații de prietenie cu Lordul William Paget, ambasadorul Angliei la Constantinopol și unul dintre mediatorii păcii de la Karlovitz. Din bogata corespondență externă a domnului muntean-283 de scrisori- cel puțin 15 sunt adresate ambasadorului Angliei la Poartă, între anii 1694-1701. La solicitarea lui Constantin Brâncoveanu, Lordul Paget a susținut la Viena revendicările românilor ortodocși exprimate de Brâncoveanu. Ca putere protestantă, Anglia avea interesul să stăvilească ofensiva catolică. Relațiile Lordului Paget cu voievodul muntean au atins punctul culminant în 1702, când, la încheierea misiunii lui la Constantinopol, în drumul său spre Londra, a ales calea terestră celei maritime, pentru a se întâlni cu Constantin Brâncoveanu. Acesta a fost primit la București cu mare alai și pompă. Despre această călătorie prin Țara Românească a scris și un secretar al Lordului în jurnalul său în limba latină.
Domnul Țării Românești a ajutat pe curuții răzvrătiți din Ungaria și Transilvania, dar în același timp a întreținut tainici contacte cu Viena, informându-i pe imperiali asupra intenției turcilor.
Constantin Brâncoveanu a dus o politcă de apărare a românilor din Transilvania, nu s-a limitat numai la ridicarea de biserici, la înzestrarea lor, la susținerea materială a ctitoriei lui Mihai Viteazul din Alba Iulia.
Ajutorul moral și material pe care Constantin Brâncoveanu l-a dat fraților din Transilvania era de fapt o continuare a unei tradiții. Încă de la înființarea Mitropoliei din Alba Iulia de către Mihai Viteazul, voievozii români au păstrat legăturile cu biserica ortodoxă din Transilvania.
Conflictul deschis de Brâncoveanu prin înlăturarea lui Mihai Cantacuzino din dregătoria de mare spătar în 1706 a făcut ca stolnicul Constantin și fratele său Mihai să uneltească pe ascuns împotriva voievodului, prin denunțuri la Poartă, denigrându-l că face jocul austriecilor și rușilor, cerând sprijin pentru înlăturarea domnului și înlocuirea sa printr-un membru al familiei lor, ceea ce s-a și întâmplat, pentru o scurtă perioadă de timp, dar după martiriul Brâncoveanului.
Astfel, este înscăunat Ștefan Cantacuzino (1714-1716), fiul stolnicului Constantin Cantacuzino. Imediat după mazilire, la aflarea că vărul și dușmanul său Ștefan Cantacuzino e numit domn, Constantin Brâncoveanu, așteptând plecarea pe drumul calvarului, i-a spus acestuia ”e mai bine că domnia ți-a fost dată ție decât altuia, un străin”. Aceștia vor avea aceeași soartă crudă ca Brâncovenii.
Aducerea pe tron a lui Ștefan Cantacuzino era o pâlpâire scurtă a vechii amibții imperiale a Cantacuzinilor, dar mai ales prețul trădării. Turcii au rezervat principalilor autori ai sângeroasei drame a Brâncovenilor același ritual.
Politica Cantacuzinilor, adepta a colaborării cu rușii, i-a mai dat o lovitură gravă domnitorului. Astfel, marele spătar Toma Cantacuzino, aflat în fruntea unui steag de călăreți munteni a dezertat din tabăra de la Urlați, alăturându-se rușilor, participând la cucerirea Brăilei. Acest lucru l-a compromis grav pe domn în fața Porții și fiind fără sprijinul unei mari puteri, Brânconveanu s-a îndepărtat de ruși.
Fuga lui Toma Cantacuzino la ruşi, unde fusese făcut general şi i se dăruise o moşie în zona Kievului, i-a creat voievodului muntean o situaţie gravă. Constantin Brâncoveanu ştia că turcii erau convinşi de faptul că el l-a pus la cale să fugă pentru a se înţelege cu ruşii. Fuga lui Toma Cantacuzino şi mai ales înfrângerea armatelor ruso-moldovene au slăbit mult poziţia lui Constantin Brâncoveanu, deschizând perspectivele dramaticului sfârşit de domnie ale cărui începuturi se schiţau de pe acum. Se deschidea, de fapt, ultima etapă a îndelungatei domnii a acestuia.
Ultimii ani de domnie ai lui Brâncoveanu s-au desfăşurat mai mult ca oricând sub semnul incertitudinilor. În primăvara anului 1714 intrigile împotriva domnului muntean erau în toi şi planul de mazilire era pus la punct până în cele mai mici amănunte. Poarta devenise extrem de precaută cu Principatele de la hotarele Imperiului Otoman, mai ales după defecţiunea lui Cantemir, nemaiîngăduind nici un fel de abatere domnilor Ţărilor române.
Cazul lui Brâncoveanu-dispunând de însemnate avuţii, bucurându-se de o influenţă politică notorie şi întreţinând relaţii strânse cu puterile creştine-devenise prea flagrant spre a mai putea fi tolerat de turci şi de aceea Poarta luând drept valabile acuzaţiile cunoscute ei de multă vreme a procedat la mazilirea domnului.
În 24 martie 1714 (în ajunul Bunei Vestiri) un trimis al Porţii Mustafa aga-capigi-başa vine la Bucureşti şi-i comunică domnului trista veste iar două zile mai târziu, în Vinerea Mare, Constantin Brâncoveanu porneşte spre Constantinopol cu întreaga familie şi este închis în temniţa celor Şapte Turnuri (Edicule).
Turcii au luat toate bunurile şi averea descoperite în ţară cifrându-se la 12.000 de galbeni şi un imens tezaur din vase de argint, haine scumpe şi blănuri.
Averile Brâncovenilor și Cantacuzinilor smulse prin tortură vor fi folosite de turci pentru susținerea operațiunilor militare împotriva Veneției pentru a modifica unele clauze ale păcii de la Karlowitz(1699) prin care se limita tendința de expansiune otomană în Europa.
N. Iorga spunea că ”nimicirea Brâncovenilor făcea din victoria imperiului pornit pe mari campanii de revanșă contra venețienilor și austriecilor moștenitoarea averilor acestora”.
Aruncat în temnița de la Edi-kule și strămutat apoi în cea de la Bostangi bașa de lângă prima poartă a Seraiului numită și ”Groapa sângelui” el a fost scos numai spre a fi decapitat.
Brâncoveanu a fost supus torturilor spre a mărturisi locurile unde și-a ascuns averile, depozitate de fapt în bani lichizi la Brașov și la Zecca Veneției.
Printre cele mai grave învinuiri care au cântărit greu în defavoarea domnului era acuza privitoare la înțelegerea lui cu dușmanii turcilor. Așa zisele învinuiri aduse domului, nouă la număr au ajuns până la noi grație lui Anton Maria del Chiaro, șeful de cabinet al lui Brâncoveanu. Una ni s-a părut de-a dreptul hilară ”că și-a procurat din Viena timpane și trâmbițe de argint, ceea ce era insolent, căci însuși Marele Sultan nu le poseda”.
Mândrului domn avea să i se închidă ciclul domniei și al vieții. El nu a mai auzit clopotul cel mare de la mănăstirea sa bucureșteană Sfântul Gheorghe Nou, al cărui dangăt îi silabisea, sonor numele voievodal: Brân-co-vea-nu, iar mausoleul de marmură de la Hurezi, zidită la poalele dealului în inima codrilor, într-un cadru paradisiac, a rămas, pentru totdeauna gol.
Ziua suferințelor finale a fost fixată pentru 15 august (Adormirea Maicii Domnului zi în care domnitorul împlinea 60 de ani iar doamna Maria și-ar fi serbat onomastica. Foarte sugestiv redă evenimentele masacrării familiei domnitorului este principesa Marta Bibescu (1889-1973), fanariotă prin mamă și ”brâncovenizată”(după soț) prin alianță.
Domnitorul mazilit a fost luat ”ca din oală”. A fost aprig torturat trei luni după care brusc s-a pus capăt vitregiei, iar celor șase candidați la decapitare li s-a dăruit (culmea cinismului) timpul necesar totalei vindecări și dobândirii unei stări de sănătate numai bună pentru a încasa din plin supliciul comun.
În ziua execuției au fost scoși din temnița întunecată la ora 5 dimineața, doar cu cămășile lungi pe ei și în picioarele goale, grupați toți șase, apoi purtați pe lângă zidurile înalte ale fortăreței, timp de șase ore de mers pe jos, mai întâi prin suburbii mizere și rău mirositoare, unde unii i-au împroșcat cu flegme, iar alții, mai miloși i-au căinat. Apoi au fost obligați să defileze pe străzile Fanarului, cartierul high life al grecilor constantinopolitani, unde rebelul domnitor avea un palat.
În fine, la amiază, au ajuns la locul de execuție. Se povestește că în ziua execuției era o vreme frumoasă, apele Bosforului sclipeai orbitor, iar văzduhul era mai înmiresmat ca niciodată.
După obiceiul musulmanilor, cu o zi înainte sau chiar în dimineața execuției cei condamnați la moarte erau provocați de către muftiu să se lepede de credința lor și să îmbrățișeze mahomedanismul. În schimbul abjurației, cei condamnați erau scutiți de această crudă pedeapsă. Tragedia dinastiei brâncovenești începe printr-o dureroasă analogie, în săptămâna patimilor și se desfășoară timp de cinci luni în cele mai cumplite chinuri.
Ca o supremă batjocură călăii aleseseră ca zi de execuție marea sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului, când în alți ani, în Țara Românească se sărbătorea cu fast și veselie, aniversarea domnului.
Trista moarte de martir a domnului Constantin Brâncoveanu are un precedent în istorie și anume în timpul cuceririi Constantinopolului. Este vorba de megaducele Luca Notares numit de Mehmed al II-lea prim guvernator al Istambulului pentru ca după câteva zile să-l ucidă datorită refuzului acestuia de a-l preda pe fiul său cel mic pe care sultanul îl dorea. Scenariul a fost identic, întâi a fost decapitat fiul său sub privirile îngrozite ale tatălui, după care și megaducele.
După ce turcii au smuls de la Brâncoveanu și familia sa tot ce au putut afla nefericitul domn împreună cu cei patru fii și credinciosul său sfetnic clucerul Ianache Văcărescu au fost decapitați la 15/26 august 1714 înaintea sultanului Ahmed al III-lea a marelui vizir Ali Pașa, a Curții imperiale și a ambasadorilor străini la Iaki Kiosk în apropierea seraiului imperial. Voievodul Constantin Brâncoveanu și-a pierdut viața dar și-a păstrat integritatea și sfințenia sufletului pentru Dumnezeul cel adevărat. Înainte de execuție domnitorul se adresează întregului grup cu următorul îndemn: ”Fiii mei, fiți curajoși, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puțin să salvăm sufletele noastre și să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”.
După ce primele patru capete se rostogoliseră în țărâna din mica piață Iali-Kiosk din apropierea seraiului, veni rândul pruncului Mateiaș care ”în grozăvia spaimei se rugă sultanului să-l ierte că se va face musulman”. Credința bătrânului tată care știa și credea că sufletul dăinuiește în veșnicie i se adresează mezinului acest cuvânt de îmbărbătare:”Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-și piardă credința. Dacă este cu putință mai bine să mori de o mie de ori decât să-ți renegi credința strămoșească pentru a trăi câțiva ani mai multi pe pământ”. Ca și renăscut din propriile slăbiciuni, copilul puse capul pe butuc și îi zise călăului :”Vreau să mor creștin; lovește”, iar acesta îi zbură capul. Ca un naș care asistă la botezul finilor, așa a asistat Constantin Brâncoveanu la botezul sângelui cu care au fost botezați cei patru coconi domnești.
Capetele decapitaților au stat în sulițe puțin iar trupurile fără cap și golite de măruntaie, umplute cu paie și cu pielea cusută la loc, în loc să fie plimbate îndelng pe caldarâmul cetății, au fost aruncate în mare. Tot la adăpostul nopții, creștinii le-au pescuit, le-au scos din mare și aciperite cu trestii și pânză, le-au dus pe furiș în munte, la mănăstire.
Oroarea a luat sfârșit înspre 29 august, când Biserica prăznuiește Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul.
Doamna Maria a trăit ca să le facă parastase tuturor și pomenire după datina străbună și să aducă în țară vestea că Domnul și fiii săi au murit ca niște martiri dar nu s-au predat barbarilor otomani, iar ea a devenit într-un fel soldatul de la Maraton care a alergat 42 de km ca să vestească Atenei că soldații au murit dar și-au apărat patria și onoarea și credința străbună până la ultima picătură de sânge și energie.
După mărturia lui Nicolae Iorga, cele șase trupuri au fost târâte pe străzile marii cetăți a Istanbulului sub privirile îngrozite ale trecătorilor după care au fost aruncate în mare. La rândul lor capetele ”țintuite pe poarta cea mare a Seraiului”, ”stătură aici trei zile”. Dar pentru că o asemenea priveliște sinistră a început să incite și populația musulmană, în amurgul serii ” și acestea au fost aruncate în mare”. De aici au fost culese de ”creștini milostivi” și înmormântați pe ascuns aproape de Constantinopol ”în pământul sfânt al Mănăstirii Maicii Domnului de pe insula Halchi din mijlocul Mării Marmarași era ajutată înainte de martirul voievod. Între timp capetele celor șase mucenici și ce s-a mai putut recupera din mare au fost aduse în țară și așezate în biserica Sfântul Gheorghe Nou din București. Mormântul este luminat de o candelă pe care scrie:”Această candelă ce s-au dat la S(ve)ti Gheorghe cel Nou, luminează locul unde odihnesc oasele fericitulu Domn Io, Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod și iaște făcută de Doamna Mării Sale Maria care și Măria Sa nădăjduiește în domnul iarăși aici să i se odihnească oasele, iulie în 12 zile, leat 7228(1720).
Deși la 15 august 1714 a fost curmată existența domnului și a fiilor săi, prin aceasta nu s-a pus capăt existenței unui puternic și rezistent neam care și-a continuat funcțiile în cadrul societății românești căreia îi aparținea.
Trebuie să menționăm că tipul de execuție prin decapitare încetase la turci de 250 de ani, iar populația pierduse între timp gustul barbariei publice. Ahmed sultanul găsise ocazia ideală pentru a resuscita în fața reprezentanților întregii Europe gloria Semilunii și biruința asupra crucii prin a distruge ultima resurecție valahă a bicefaliei împăraților bizantini de altădată.
Învierea vechii barbarii a iritat la culme populația turcă și grecească și a produs și încăiereri ale acesteia cu autoritățile otomane.
Nu este lipsit de interes să arătăm că doamna Păuna soția lui Ștefan Cantacuzino, unul din uneltitorii căderii Brâncoveanului și-a pierdut mințile chiar în ziua execuției domnului Constantin Brâncoveanu.
Moartea cumplită a bătrânului domn a impresionat nu numai pe contemporani-fiind pe larg relatată în documentele vremii, dar a lăsat urme chiar și în folclor circulând la câtăva vreme după tragicul eveniment balade și cântece inspirate de pieirea năprasnică a domnului și a fiilor săi. Sensibilitatea populară i-a cinstit memoria în felul ei poetic și patetic o baladă fiind răspândită pe la jumătatea secolului XIX prin colecția lui Vasile Alecsandri.
Cântecul lui Constantin Vodă Brâncoveanu curând după tragica moarte a domnitorului a cărui atitudine în fața morții a produs o puternică impresie ca să alimenteze acel cântec despre Brâncoveanu Constantin, boier vechi și domn creștin. Imaginea lui martirică umblă și azi printre români ca în cunoscuta baladă care se încheie cu o veste ce ne mai cutremură și ne mai bucură după atâta timp: ”Să știți c-a murit creștin/ Brâncoveanu Constantin.”
La căderea Constantinopolului, împăratul Bizantin Constantin al XI-lea pierise în lupta cu turcii. După 250 de ani dinastia duhovnicească a Constantinilor avea să se încheie simbolic prin mucenicia europeană a bazileului valah Constantin al XII-lea.
Cu uciderea lui Brâncoveanu a luat sfârsit un capitol însemnat al istoriei Țării Românești.
Văduvele celor uciși, unicul nepot de fiu al defunctului domn rămas în viață au fost schingiuiți în Asia Mică.
Om politic și diplomat iscusit, protector generos al artelor și culturii și adevărat Mecena pentru întregul Orient Ortodox, Constantin Brâncoveanu a fost în măsură să asigure Țării Românești în timpul domniei sale de aproape 26 de ani o epocă de certă măreție.
Pentru pilduitoarea lor credință și pentru mărturisirea lui Hristos cu prețul propriei lor vieți martirii brâncoveni rămân de-a pururi modele de urmat pentru întreaga creștinătate.
Domnitorul a urmărit cu insistență să-i lege pe toți în jurul tronului său prin înrudiri multiple ceea ce în final nu i-a putut asigura nici menținerea la cârma țării , nici supraviețuirea. Din contra intrigile care i-au urzit căderea tot din cercurile acestor rude au pornit.
Domnul purtase o adevărată ”politică matrimonială” cu urmașii săi. În 1698 Brâncoveanu și-a căsătorit una din fete, Ilinca cu Scarlat Mavrocordat. Relațiile de prietenie dintre domnitor și Mavrocordat s-au deteriorat. În 1703 când Alexandru Mavrocordat a determinat împreună cu muftiul chemarea lui Brâncoveanu la Adrianopol. Familia lui Mavrocordat, împreună cu cei din neamul Racoviță vor deveni aprigi dușmani ai domnului.
Alianțele matrimoniale moldovenești dezvăluie din perspectivă istorică ceva mai îndepărtată ca și numele lui Ștefan dat celui de-al doilea fiu, gândurile de mărire românești ale voievodului. Succesiunea pe linie bărbătească s-a urmat până în 1832 când s-a stins ultimul bărbat purtător al numelui de Brâncoveanu. Relatând crunta execuție Ion Neculce adaugă ”Numai un copilaș, nepot de fiu Brâncoveanului, a scăpat că l-au luat la seraiul împărătesc ca să-l turcească cară mai pre urmă l-au scos împăratului și l-au dat la maică-sa …” Scăpat de turcire tânărul Constantin al III-lea Brâncoveanu a fost înconjurat cu deosebită grijă de ai lui și în primul rând de bunica sa, doamna Marica, pentru că el reprezenta simbolul nepieirii numelui domnului martirizat. Aparent, prin dispariția, în anul 1832 a ultimului bărbat purtând numele de Brâncoveanu și coborându-se din Constantin I Brâncoveanu se crea impresia încetării continuității puterniculu neam. În realitate domnul nu avusese ca urmaș numai pe nepotul ce i-a purtat numele, ci și alți descendenți. Dintre cei 11 copiii ai domnului, șapte au avut urmași, dar în ceea ce privește trei dintre ei aceștia n-au ființat decât o singură generație următoare.
De la moartea domnitorului s-au succedat șapte generații a purtătorilor de sânge brâncovenesc.
Chiar dacă descendența pe linie bărbătească se încheie în 1832 prin marele ban Grigore Brâncoveanu, dar pe linie femeiască continuitatea era masivă.
Urmașii lui Constantin Brâncoveanu au acceptat în secolul al XIX-lea și chiar la începutul secolului al XX-lea, un loc important în societatea românească. Urmași ai ilustrului voevod au fost domnitorii Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei, urmaș al fostului Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei, văr primar cu cei dintâi Barbu Catargi, primul nostru conservator asasinat în 1862, generalul Gh. Manu, Manolache Bălăceanu,etc.
Descendența voievodului martir o întâlnim și la poeta Elena Văcărescu, matematicianul Simion Stoilov, poetul Sandu Tzigora Samurcaș, Maria Salmen soția generalului David Praporgescu, compozitorul Alexis Cargi, poeta Ana de Noailles, principele George Valentin Bibescu, diplomatul Anton Bibescu, Alexandra Ghica soția istoricului și genealogistului Ioan C. Fillitti, Alexandra Cantacuzino născută Paladi, savantul Ion Cantacuzino, sciitorul I.Al.Brătescu-Voinești, Maria Petrescu Haleplin, cea de-a doua soție a lui Alexandru Marghiloman, istoricul Dan Berindei, jurnalistul Radu Meitani, muzicologul Constantin N. Brăiloiu, arheologul Gheorghe Cantacuzino, soția genealogistului George D. Florescu, etc.
Enumerarea ar putea continua, descendența brâncovenească din veacul trecut înregistrând și ea oameni politici și de cultură cu un rol adesea însemnat în viața publică dinaintea celui de-al doilea război mondial.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2014 să fie dedicat cinstirii domnului Constantin Brâncoveanu a celor patru fiii ai săi și sfetnicului său credincios Ianache, martirizați în ziua de 15 august 1714.
Sanctificarea sa s-a hotărât de către Sfântul Sinod la 20 iunie 1992 odată cu ”Binecredinciosul Ștefan cel Mare ” și este prăznuit la 16 august.

BIBLIOGRAFIE:

Ștefan Ionescu, Epoca brâncovenească.Dimensiuni politice.Finaltate culturală, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1981.
Constantin Brâncoveanu, redactori coordonatori Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu, Editura Academiei R.S.R.,București, 1989.
Constantin Rezachievici, Constantin Brâncoveanu-Zărnești 1690, Editura Militară, București, 1989.
Ștefan S. Gorovei, Mihai Sorin Rădulescu, Constantin Basarab Brâncoveanu,. Strămoșii, înrudirile și calea spre tron, în ”Anuarul Institutului de Istorie ”A.D.Xenopol”, XXVII, 1990, Iași, Editura Academiei Române.
Andrei Pippidi, Putere și cultură în epoca lui Brâncoveanu, în ”Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie ”A.D.Xenopol”,XXV, 1988, Iași, Universitatea ”Al.I.Cuza” Iași.
Gabriel Bădărău, Între pajură și semilună. Raporturi politice româno-habsburgice (1683-1853), Cluj University press, 1987.
Răzvan Teodorescu, Constantin Brâncoveanu între ”Casa Cărților”și ”Ievropa”,București, RAO,2012.
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ed.IV, București, 2011.
Sfinți români și apărători ai legii strămoșești,EIBMBOR, București, 1987, volum coordonat de Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei.
Martiriul sfinților Brâncoveni, Editura Sofia, București, 2007.
Pr. Prof. Niculae Șerbănescu, Mormântul voievodului martir Constantin Brâncoveanu, în BOR, an XCVIII, nr.1-2 ianuarie-februarie 1980.
Alexandru Zub, Brâncoveanu la tricentenar, în ”Convorbiri literare”, martie 2014.
Mihai Sorin Rădulescu, Pe marginea unui studiu genealogc în Anuarul Institutului de Istorie ”A.D.Xenopol”, Iași, XXVIII,1991, Editura Academiei Române.
Robert Mantran, Istoria Imperiului Otoman, Editura Bic All, București, 2001.
Adriana Stiles, Imperiul Otoman 1450-1700, Editura Bic All, București, 2001.
Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976, București.
Corneliu Dima Drăgan, Livia Bacâru, Constantin Cantacuzino-Stolnicul, Editura Albatros, București, 1970.
Alexandru Zub, Constantin Brâncoveanu: Orizont geopolitic în ”Cultura”nr.7(458) 27 februarie 2014.
Ștefan Ionescu, Panait I.Panait, Constantin vodă Brâncoveanu, Editura Științifică, București, 1969.
Sorin Dumitrescu, Mucenicia europeană a ultimului Constantin-bicefalia brâncovenească și ideea fanariotă, în Convorbiri Literare, nr.4(220), aprilie, 2014.

Topice: Studii | Comments Off on CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

Comentarii închise.