Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Deznodământ cu litere de Turn Babel şi vecie marcată cu venin de sapienţial ens

de Ion PACHIA-TATOMIRESCU | Iulie 24, 2014

STANCU, C. COPERTA
Prim-văzător al „cuantelor de foame“ la nenumăraţii scribi din universul / cosmosul nostru cel de toate zilele, cel ce observă mai întâi că scribocraţia a produs nişte „mutaţii genetice în text“ (inclusiv în cel poetic), „mutaţii“ potrivit cărora „vocalele au dinţi“, consoanele-s înzestrate cu gheare lipicioase, cu aderenţă mai ales la „sub-harduita“ sticlă de tele-ecran, într-o alarmant-aneantizatoare măsură («zicerea înghite nezicerea» – SEtem, 27 –, ceea ce, după întemeietorul paradoxismului ontologic, însă pe alt nivel întru Logos, înseamnă: „cuvântul îngurgitează necuvântul“), este admirabilul poet bine temperat-paradoxist, Constantin Stancu (născut în zodia Scorpionului, la Haţeg-Dacia, în 2 brumar 1954, licenţiat al Facultăţii de Drept din Cluj-Napoca, în 1988, debutant, în toamna anului 1981, cu poezii publicate aproape „în acelaşi timp“ de revista Orizont din Timişoara şi de periodicul Braşovul literar şi artistic, cu debut editorial colectiv – prin ciclul de stihuri Fructul din fruct – în antologia Argonauţii, întocmită de Eugen Dorcescu, în urma concursului naţional pentru tinerii condeieri fără volum, organizat de Editura Facla, în 1988, membru al Uniunii Scriitorilor din 2009), a cărui operă lirică încorolează (între anii 1998 – 2014) volume de marcă „de refluxgeneraţionist val“ (sau de „Generation of the Deep Clearness“): Păsările plâng cu aripi (Timişoara, Editura Helicon, 1998), A privi cu ochii inimii – poemele roadelor (Hunedoara, Editura Polidava, 2002), Pomul cu scribi (Timişoara, Editura Eubeea, 2006), Greutatea gândului nerostit (Vulcan, Editura Realitatea Românească, 2012), Cu fantezia pe fantezie călcând (Sibiu, Editura Cenaclului de la Păltiniş, 2013), la care s-a adăugat, în prezentul florar, şi volumul de sub lupa noastră critică, Etemenanki – Ultima săptămână * (2014).
Critica literară – care a întâmpinat volumele de poeme publicate până acum de Constantin Stancu (supra), sau „ante-Etemenanki“, evident, dinspre valorile estetice incontestabile ale liricii contemporane – evidenţiază în „esenţialele buchetului“: «Ceea ce înlumină cu frumuseţe versul lui Constantin Stancu […] este „seninătatea în patimă“; este evident că poetul trăieşte nişte experienţe spirituale de anvergură (precum Marii Orbi-Prooroci ai Vechiului Testament) şi, deci, de mare pătimire interioară – dar lecţia / implicita poruncă divină a înţeles-o: calmul senin este o slăvire a lui Dumnezeu iar mâhnirea[-i] păcat !» (Adrian Botez, în revista Noua Provincia Corvina, 2009); «Poezia lui Constantin Stancu […] are, drept strat semnificativ şi generativ-bazal, transfigurarea, în accepţiunea biblică, non-testamentară, a termenului. Lumea, în întregul ei, de la minerale la fiinţele vii, de la un orizont la celălalt şi de la cer la pământ, este, pentru ochiul inimii, pentru ochiul poetului […], altfel decât pare a fi, la prima vedere, continuând să fie, pentru simţuri, afect şi raţiune, ceea ce este ea în aparenţă. Această uimitoare şi minunată schimbare la faţă se petrece, desigur, sub puterea şi lucrarea tainică a harului…» (Eugen Dorcescu, în revista Reflex, nr. 1 – 6 / 2010 / Literatură şi ideologie, Editura Calameo, 2014); referitor la poezia lui Constantin Stancu a mai scris o serie de poeţi, critici, editori: Ladislau Daradici, Ioan Evu, Dumitru Hurubă, Lorinczi Francisc-Mihai, Maria-Daniela Pănăzan ş. a.
Vrednic-atentul poet ce poartă şi robă de critic, Adrian Botez, este deja autorul primei cronici, Fără de scribul-poet-în-revelaţie, nu există mântuire…, despre volumul de poeme, Etemenanki (Ultima săptămână), de Constantin Stancu, intrată în „planetarul circuit“ literar de prier-florar-2014, graţie câtorva reviste online de cultură – Starpress (ISSN 1844 – 7546), Armonia (din 14 aprilie 2014), Omniscop (Craiova, ISSN 2069 – 8674, 16 aprilie 2014) etc. – cronică din care reţinem pentru Distinsul Receptor de Poezie cele privitoare la stancian-etemenankiana structurare şi la vectorizare autentică în orizontul cunoaşterii metaforice: «Cartea lui Constantin Stancu (un calofil şi filocalic strălucit, un bijutier perfect) are 64 de pagini, împărţite astfel: 1. Câteva cuvinte, prin care autorul nu doar că explică sensul şi etimologia cuvântului etemenanki, ci sugerează, de fapt, şi temele abordate în cartea care acum se deschide – principala temă fiind aceea a roţii / rotirii / ciclicităţii implacabile, infinit-deschise, a existenţei cosmico-fiinţiale, dar această temă principală îşi subsumează, printre altele, tema lansată de multă vreme, dar neprimind, până acum (cel puţin) chip poetic, a Muntelui Sacru, cu doi versanţi (Religia şi Cunoaşterea Ştiinţific-Raţională), Piscul semnificând împăcarea şi resintetizarea spirituală a celor două forţe ale Cunoaşterii, întru Dumnezeu-Atoatecreatorul […] – chiar şi acest Cuvânt înainte are ritmicităţi şi dispuneri, semantice şi formale, de stihuire liturgică. [Etemenanki] Ultima săptămână este, de fapt, prima săptămână, eterna / originara săptămână, „temelia Creaţiei“, săptămâna cea mistic-„meree“, paradisiacă, fără măsurare, fără de ceas…; 2. un argument – intitulat Memoria luminii; 3. şi patru părţi notate cu cifre romane (punând Vechiul Testament sub semnul şi stăpânirea spirituală a Noului Testament / Crucii prin care geneticul (moştenirea genetică) este / va fi dominat(ă) de Spirit / al cincilea element al Crucii Umane): I. Turnul Babel (Flacăra verde şi câmpia Şinear); II. Semn într-o lume de fosfor (Septembrie cu ore moi); III. Ultima săptămână (Cauţi locul perfect: e ultima săptămână…); IV. Starea de veghe ([ce] conţine 31 de poeme, fiecare fiind un microcosmos poetico-liturgic […]). Dintr-o privire fugară asupra titlurilor, se observă obsesia lui Constantin Stancu pentru Scrib, pentru Construcţia Divină („catedrala albastră”). Ceea ce nu se observă, la o primă privire fugară, este reinterpretarea mitului Turnului Babel (pus în relaţie cu Creatorul-Om-Năzuitor-spre-Dumnezeul-său, dar şi cu Însuşi Dumnezeu). Turnul Babel, la Constantin Stancu, nu mai apare ca o rezultantă a tendinţelor arogant-luciferice, din spiritualitatea lumii umano-terestre, ci ca […] Legitimată, de Însuşi Dumnezeu, Năzuire spre Cer / Originaritate […]».
Deosebit de interesant este şi ceea ce scrie criticul Constantin Stancu – în epistola de „autorecomandare“ pusă între coperta celui de-al şaselea volum al său de poeme, Etemenanki (Ultima săptămână), şi prima-i pagină, cea cu autograful către subsemnatul, din plicul pe care l-am primit în 22 mai 2014 –, între altele, despre poetul Constantin Stancu: «Volumul de versuri redă limitele omului în faţa universului, vremurile pe care le trăim, cuvintele care s-au spus într-o săptămână din aprilie cu îngeri, memoria luminii şi uitarea cea de toate zilele, întoarcere la rigoarea primelor cuvinte şoptite şi [la] luciditatea scribilor sub entropia haosului melodios. Din provincia mea de cuvinte…».
Imediat „lămuririi“ celor legate de „misterele“ din mitonimul / toponimul asiro- / sumero-babilonian, Etemenanki, răsărit în titlul de pe-o copertă de carte valah-lirică de azi, vom cerceta dacă nu cumva, cel de-al VI-lea volum de poeme al lui Constantin Stancu se comportă aidoma unei „rachete cosmice în trei trepte“ – în zborurile sale întru „cucerirea“ priveliştii de Poezie de pe rază de ciclopic telescop –, trepte desemnate în epistolă cu mult-magnetizator-fermecătoare „sintagme“: 1) cuvinte rostite / rostuite într-o săptămână de-april’ cu îngeri; 2) revenirea (celest-acvatic-primordială) la rigoarea primelor cuvinte şoptite întru „Geneză“; 3) luciditatea scribilor sub entropia haosului melodios.

Poetul Constantin Stancu, cercetând „zariştea“ dintre „valaho-dacicul zigurat de aur de-acasă“, adică vârful Jidovu (din Munţii Metaliferi), cel foto-eternizat, din Zlatna bunicii (cf. coperta, supra / fotografia, infra), şi „ziguratul“ asiro-babilonian, Etemenanki, de la Tigru şi Eufrat (v. infra, fig. a şi b).

De la Etemenanki la Tor[i]da[va] > Turda. În „deschiderea“ volumului, Constantin Stancu întâmpină Distinsul Receptor cu Câteva cuvinte, într-adevăr-lămuritoare nu numai din punct de vedere lirico-semantic-sincretic, ci şi întru „fixarea“ unităţii de loc (arie şi relief de orizont metaforic) şi a unităţii de poematic timp. Simbolul părelnic-dominator de orizont metaforic, polivalent-misteriosul simbol din centrul „galaxiedric“ al textelor stanciene este Turnul Babel, „zigurat“ desemnat de sumerologi „cu aproximaţie cuneiformă“ dinspre limbile sumeriene / asiro-babiloniene, cu „intermedieri“ persane etc., prin mitonimul şi deopotrivă toponimul Etemenanki / E.temen.an.ki („bază“ la Câteva cuvinte – SEtem, 3 – şi la „poemul-cheie“, I. Turnul Babel – Flacăra verde şi câmpia Şinear… – SEtem, 9 sq.), „zigurat“ cu simbolul brumat de epoci cu potoape şi cu atlantide, extras în litera articolului lexicologic de poetul Constantin Stancu dintr-un Dicţionar biblic (de Oradea, 1995, p. 119): «Clădirea platformei de temelie a cerului şi a pământului al cărei vârf ajunge în cer» – v. infra fig. a şi fig. b – / «Clădirea al cărei vârf este în cer», ori – în litera majorităţii dicţionarelor străine: «the name of the large temple tower in Babylon, also known as the Tower of Babel. Its Sumerian name E-temen-an-ki means…».

a) b) c) d)

a / b) Turn Babel / Etemenanki; c / d ) Pelasgo->valaho-daca Zeiţă-Gaie: 9000 î. H., în Peştera Chindiei-Dacia (c); 7500, în Catal Hüyük, Anatolia-Turcia (d).

Cele patru „cardinale“ imagini pentru înţelegerea „simbolisticii polivalente“ a Turnului Babel / Etemenanki (cf. supra, fig. a, b, c, d), surprinzând „macheta centrului asiro-babilonian“ (a, b) în oglindirea arheologilor şi a arhitecţilor de astăzi, pe baza dezvelirii ruinelor dintre fluviile Tigru şi Eufrat, de sub o „plapumă“ părelnic-etern-conservatoare a vestitei civilizaţii antice, în grosime de şaisprezece metri de nisip deşertic, dar surprinzând şi „zboruri“ ale Zeiţei-Gaie, divinitate celest-ascensională / descensională a morţii şi renvierii, „zboruri“ fixate de cele mai vechi „picturi“ rupestre şi arhaic-parietale cu păsări-zeităţi din Eurasia – mai exact, (c) din Dacia-România (Peştera Chindiei / Gaura Chindiei, de pe malul Dunării de la Pescari, în amonte de Orşova, din orizonturile cultural-rupestre al anilor 10 000 şi 8 000 î. H.) şi (d) dintr-un „templu“ mezolitico-neolitic din orizontul anului 7500 î. H. încoace, descoperit în Anatolia-Turcia (Catal Hüyük) – sunt reproduse pentru Distinsul Receptor din două motive:

„Valaho-dacic zigurat de aur“, vârful Jidovu, înalt de 936 metri, din Munţii Metaliferi – provincia Ardeal, Dacia (de România), fotografiat de Constantin Stancu, „de lângă gardul de la grădina bunicii“ sale din Zlatna.

1) pentru a-şi lega curcubeul privirii „sugestiv-dezlegătoare de mister“ de o imagine a Turnului Babel / Etemenanki (a) şi de fotografia (v. supra) de pe coperta volumului de poeme – având, nu întâmplător, în prim-plan, o parte dintr-un gard, alta dintr-o grădină din „spatele“ unei jumătăţi de case tradiţional-pelasge > valahe (a bunicii poetului, aflată în aria auriferă a Zlatnei, jud. Alba), şi, pe fundalul celest, în lumină bej-movie, central, „piramida“ / „ziguratul“ unui vârf de munte, Jidovu, din Carpaţii Apuseni-Metaliferi cu vestitul aur-de-Dacia, cu capacitate „inductiv-lirico-semantic-sincretică“ şi „proiecţie“ / „pro-jetare“ a Eroului poematic, nu în pelasg->valah-eternele Valea Galbenă şi Valea Plângerii, ci într-un „relief cu zigurat autohton-spiritual“; pentru „verosimilitatea conexiunii noastre“, Distinsul Receptor poate afla o incontestabilă „bază de date“ în două lucrări mai vechi ale noastre: Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei dacoromâneşti (Timişoara, Editura Aethicus, 1996 – capitolul Panorama civilizaţiei arhetipale asiro-babiloniene…, pp. 11 – 14) şi Istoria religiilor (Timişoara, Editura Aethicus, 2001; vol. I, Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic…, cap. Cultul craniului / capului, pp. 193 – 224); simbolica de pe copertă şi conţinutul poematic din volumul Etemenanki…, de Constantin Stancu, sugerează „babilonizarea“ lumii, indiferent dacă-i vorba de cea creştină, sau dacă-i de altă religie, indiferent că-i pornită din Pelasgimea > Valahimea bazinului dacic-sacrului fluviu al planetei, Dunărea (Donares > Dun-Ăre[s], „casa zelui războinicilor, Ares-thracul“), ori din Babilonimea dintre fluviile Tigru şi Eufrat;

Zlatna „valaho-dacicelor zigurate de aur“.

2) pentru a-şi lega (peste ere / spaţii) curcubeul privirii „sugestiv-dezlegătoare de mister“ de o imagine a Turnului Babel / Etemenanki (b) ce, în profil, nu-i altceva decât „capul Găii“, zeitate ascensională / descensională (supra, fig. c şi fig. d), cea care, după moarte, transportă întru reînviere la Tatăl-Cer cele două capete de soţie şi de soţ, de pereche „re-editând“ pe pământ perechea edenică; reînsufleţite, capetele „perechii“ soţie – soţ sunt readuse în această lume a templului Gaiei, Etemenanki (picturile rupestre, după cum s-a mai spus, supra, reprezentând înaripata zeiţă-Gaie, s-au conservat dintre orizonturile anilor 10 000 şi 8 175 î. H., în Peştera Chindiei din Clisura Dunării, comuna Pescari-Dacia / România, de-aici luându-şi sacrul zbor către alte spaţii culturale euro-asiatice, nu invers, mai întâi, în orizonturile unităţii culturale / civilizatorii, euro-central-balcano-anatoliene, Old European Civilization, după Marija Gimbutas, apoi, „la o săritură de iepure şchiop“, între fluviile etemankiene, Tigru şi Eufrat, ori, pe direcţia Dunărea de Jos / Dacia – Masagaetia – Caucaz – Moesopotamia Asiro- / Sumeriană).

În viziunea poetului, simbolul Etemenanki, guvernat de atotcuprinzător-cosmica memorie a luminii («Lumina îşi păstrează memoria, […] / îşi aduce aminte de / începuturile lumii şi de obsesiile tale oranj sau mov, / de insomniile galbene în care se odihnesc gutui. // Lumina este aceeaşi ieri, azi şi mâine […] // Lumina cuprinde totul […] // Lumina înfloreşte în braţele lui Dumnezeu» – Argument / Memoria luminii – SEtem, 7), simbol [atot]cuprinzător, mai ales, de Patrie-Dacie-Creştin-Cosmică (graţie neuitării din şcolile „oralităţii culte“ ale Zalmoxianismului, graţie neuitării din fibrele fiinţării Pelasgului > Valahului), are o uimitoare polivalenţă lirico-semantic-sincretică alimentată de mustul, de sevele pământului pe care s-a născut întru fotonică nemurire; flacăra edenic-verde a Daciei are perenitate / eternitate ca de „grădină a Maicii Domnului“ (cum ne încredinţa în Bucureştii / România luminosului april-2009 şi Papa Ioan-Paul al II-lea), în vreme ce antic-edenica flacără verde din Câmpia Şinear, câmpia dintre Tigru şi Eufrat, a intrat în dunele deşertice, cu Turnul Babel cu tot.
Şi Dacia – partea din Dacia Nord-Dunăreană ce se numeşte România – este nedeşertizată încă în întregime, ca Şinear-Câmpia, dar rămâne ameninţată de „etemenankizare“ deoarece şi aici, pe pământul naşterii eroului poematic, „încurcatu-s-au limbile zidarilor de zigurat“, „limbi ale migratorilor, ale scursorilor imperiale etc.“ («unele capete mai clipesc […] / altele vorbesc într-o limbă numai de ei ştiută» – SEtem, 9), deoarece şi aici, mai ales aici, în Dacia naşterii sale, „trădările de Neam / Patrie se ţin lanţ de-aproape 2000 de ani“, „religiile s-au ghiveciuit infernal“ etc. – chiar şi pe Valea Sarmisegetusei cercetată zilnic de ochii poetului din Haţeg.
Acuitatea percepţiei lirice a istoriei neamului său Pelasg > Valah, biblică percepţie dinspre „păgân-sângerosul dans al Salomeii“ («Până la urmă toate capetele / vor ajunge pe o tavă a Salomeii, / capetele bărbaţilor…»), dinspre dansul cu tava capetelor tăiate, este prezentă în „orice loc / timp“, şi în antichitatea asiro-babiloniană, şi în contemporaneitatea „programatic-haotizată“ de „clanuri“, de mafii etc., din România-i natală.
Bărbaţii – a se citi conducătorii de Ţară / Popor, „vârf-piramidalii“ – „nu ştiu nimic despre satanica dansatoare cu capete tăiate, puse pe tava thanatică“: «Unele capete mai clipesc din ochi obosiţi, / […] / altele trupul şi-au pierdut la Torda, / unele memoria gri» (s. n. – SEtem, 9; „memoria gri“ de decodifică în „omeneasca memorie a materiei cenuşii“).
Distinsul Receptor ştie că pelasgo->valaho-dacic-anticul toponim, Toridava („sacra cetate cu turn dac de veghe“), din centrul Daciei Nord-Dunărene, adică din Arutela > Arudela > Arudeal > Ardeal (sau din Transilvania, rebotezare incert-barbar-asemantică, adică „[ţinutul] de peste pădure / păduri“, că astfel vrut-au evmezicele imperii să numească din nou aria intracarpatică, prin „vitrege istorii“, unul dintre medievalele state valahe, azi „euroregiune“ din U. E., „rebotezare“ făcută de scribii străini de Pelasgime > Valahime întru diminuarea conştiinţei naţionale a încă marelui Popor Pelasg > Valah – a se reţine că vocabula scrib are frecvenţă „specială“ în textele stanciene), Toridava > Turidava, toponim devenit în evul mediu al Valahimii, Torda ce, în lucrarea legilor fonetic-valahe (de „închidere“ a lui -o- în -u-), este astăzi Turda Daciei (de România).
Torda > Turda, se relevă, prin „memoria“ luminii poetului, chiar din istoria tragică a regelui („ales al Poporului“) / domnului („alesul“, sau „unsul“ Dumnezeului) Valahimii, Mihai Viteazul, cel trădat şi decapitat mişeleşte în noaptea armatei sale de eroi, cantonată în Câmpia Turzii, la 9 august 1601, pentru că, în ciuda imperiilor evmezice, în anul 1600 d. H., a făurit re-Unirea parţială a Valahimii din („ţările de râuri / munţi“, adică din) provinciile Daciei Nord-Dunărene (nu din Dacia Burebistană / Regaliană, despre a cărei parte dintre Dunăre, peste Peninsula Balcanică, peste Marea Thracică / Egee, peste Frigia Troiană etc., până în Capadochia / „capul Dochiei / Daciei“, adică despre Dacia Sud-Dunăreană, adică despre Pelasgimea > Valahimea sud-dunăreano-anatoliană, istoricii mancurţi, ori, cum s-ar zice cronicăreşte, istoricii „cu blană de iepure la spate“ tac mâlc, nu scriu vreun cuvânt).

Mihai Viteazu
(regele – „alesul poporului“ / Domn – ori Domnitor, „unsul lui Dumnezeu“ – în Valahimea evmezică, născut în anul 1558, în Târgu-de-Floci / com. Giurgeni, provincia Muntenia-Dacia – mort pe frontul anti-imperial-habsburgic de la Turda, provincia Ardeal-Dacia, la 9 / 19 august 1601, Mihai Viteazu este desăvârşitorul, între anii 1599 şi 1601, al celei de-a VII-a re-Uniri parţiale a Daciei Nord-Dunărene; despre moartea lui Mihai Viteazu, „Istoria Românilor…“, de Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurscu – Bucureşti, Ed. Albatros, 1971, p. 380 – scrie: «„Şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu – ne spune Cronica Ţării Româneşti – pentru că nu ştiuse, nici se prilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează“; ucigaşii îi tăiară capul…»; din acest adevăr istoric se iveşte şi stihul lui Constantin Stancu: „trupul şi-au pierdut la Torda“).

Dincoace de „versul Tordei“, mai în „valea textului poematic“, Distinsul Receptor găseşte „şnapse străvezii“ în realităţile noastre de la Revoluţia Valahă Anticomunistă din Decembrie 1989, în România „postrevoluţionar-decembrist-babilonizată“, în societatea / economia noastră „polidirecţional-haotizată“, ori „melodios-haotizată“ de bătrâni / tineri mancurţi-decidenţi / conducători neostalinişti / neopaukerişti, proletkultişti ş. a., încât îndureraţii din Valahime, ale căror lacrimi „cad în cer“, invocă „în deşertică şoaptă“, Etemenanki, Etemenanki: «Medicii au descoperit o tehnică de a transplanta / capetele obosite pe trupurile tinere, / aşa că se organizează periodic câte o revoluţie, / tineri curajoşi ies în stradă, în faţa tancurilor, / cu trupuri fragile de sticlă, / privesc glonţul în ochi, / […] // Toţi cei pe trupuri tinere vorbesc între ei, / au congresul lor, biserica lor, / muzeul lor de tăvi de argint. // Într-o zi Dumnezeu i-a adunat şi i-a pus / să construiască Turnul Babel / şi de atunci, ei duc fericiţi cărămizi din pământ roşu / tot mai sus, mai sus. // Unii ajung în vârf / şi-n plină orgie îşi amestecă trupurile între ei, / privesc de acolo, din înalt, câmpia Şinear, / lacrimile lor picură în cer / şi şoptesc: etemenanki, etemenanki…» (I. Turnul Babel / Flacăra verde şi câmpia Şinear… – SEtem, 9 sq.).
Convergenţă lirico-semantic-sincretică, temperat-modernist-paradoxistă, întru cele relevate mai sus, au mai toate poemele acestui volum al lui Constantin Stancu. Însă „Ariadna liricii stanciene“ – după cum s-a mai spus (supra) – mai are de acompaniat Distinsul Receptor de Poezie pe „trei meridiane“.

„Primul meridian“ este cel desemnat prin sintagma: Cuvinte rostite / rostuite „într-o săptămână de-april’ cu îngeri“. După „distihuirea“ problemei fundamentale a planetei de azi – «Oamenii de ştiinţă au constatat că resursele planetei / pentru un an se sfârşesc în luna septembrie.» (s. n.) –, accentul „înainte-cuvântătorului“ cade creştineşte, evidenţiind pentru Distinsul Receptor în ce constă ultima săptămână la care se face privire încă din titlu, dincoace de Etemenanki: «A existat o ultimă săptămână pentru Iisus în care a / lăsat lumii câteva principii […] / Era în aprilie, după calendarul modern… / Glasul mieilor se auzea în cetate…», spre a „închide“ simetric şi sub semnul interogaţiei „sfârşitul resurselor planetei“: «Există o ultimă săptămână, în septembrie, pentru / fiecare din noi?» (SEtem, 5).
Amplul poem, Cauţi locul perfect: e ultima săptămână… (SEtem, 12 – 17), conjugă la un mod liric inconfundabil principiile lăsate de Iisus Hristos în „ultima săptămână“ întru „locuirea“ fiecărui ens de către acestea, dar nu în luminos april’, ci în luna răpciune, a Sfintei Marii; în ultima săptămână – suntem încredinţaţi de eroul poematic stancian – trebuie să intri în cetate «ducând ziua pe umeri, / împins de vântul răsăritului», trebuie „să vorbeşti tare“, să calci «în picioare monezile de aur / pe care este imprimat chipul» de împărat / dictator, trebuie să stai «în trupul tău ca în Templu», spre a te metamorfoza în «tainică flacără, / [în] lujer de crin care arde…», apoi trebuie să ieşi din Templu spre a privi «la cei care cumpără adevărul, dragostea, dreptatea lor, libertatea lor, / conştiinţa cu bani de argint, / [la cei] care cred că ştiu preţul corect în piaţa de sclavi», ori la cei ce «îşi schimbă trupurile moarte în trupuri de aur»; în „ultima săptămână“ trebuie „să-ţi plăteşti impozitele“, să te rogi «în camera ta, închis ca-ntr-o celulă», spre a putea «iubi cerul senin, fără icoane, / mieii ducând diamante în gura lor neatinsă de iarba otrăvitoare»; mai trebuie învăţată de către fiecare dintre noi «tehnica subtilă a morţii», mai trebuie vizitată văduva locuitoare «pe-o monedă veche, ca-ntr-un palat, / întinsă pe cearşaful de argint al zilei», spre a constata că şi «cerul este umbra gândurilor / pe obsesia mineralelor», unde «începe polenul luminii», unde «s-a murit totul, / sub greutatea măslinilor / care poartă în coaja lor mesajul», spre a constata că şi «bibliotecile ca pântecul femeilor însărcinate, / pregătite[-s] să nască», în vreme ce poetul «aruncă substanţe / în dreapta cuvintelor şi / pregăteşte jarul».

„Al doilea meridian“ este cel desemnat prin sintagma: Revenirea (celest-acvatic-primordială) la puterea / „rigoarea“ Cuvântului Întâi (adică întrupător de Geneză). Un loc aparte în economia acestui volum de poeme al lui Constantin Stancu îşi face şi mitul Cuvântului. Reamintim Distinsului Receptor că mitul Cuvântului primordial, al Unicei Limbi a Începuturilor, planetar în arhaitate, s-a conservat aproape „integral“ numai într-o arie spirituală laterală / izolată a planetei, aria Eschimoşilor Alaskani, însă „miteme de panou central“ s-au păstrat atât în spaţiul pelasgo->valaho-dac / thrac (dacoromân), cât şi în spaţiile culturale / civilizatorii, sumerian, ebraic – „esenţializat-hermetizat“, ca în Biblie (Evanghelia după Ioan: «La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul»), indian, chinez etc., spaţii unde se mai înrăzăresc „miteme“ din constelaţia Cuvântului primordial. Potrivit „mitului integral“ al Cuvântului Primordial, puterea de „Geneză“ / „Facere“ a vorbei din gura lui Dumnezeu s-a transmis primilor oameni încât semnificantul, în funcţie de „închipuirea“ rostitorului (şi închipuirea lucrului – după cum, de altfel, relevă şi William James – face respectivul lucru imaginat în timpul T-1 să fie ceva mai mult în „realitatea“ timpului T-2, adică respectivul lucru închipuit „este mai mult decât înainte de a fi imaginat“), deci semnificantul „se materializează“, devine „palpabil“ / „material“ semnificat – şi această „realitate“ din orizontul cunoaşterii metaforice nu poate servi decât în chip benefic lui homo creator. Potrivit paradoxismului ontologic al Logosului / Limbii, întâlnit mai întâi la Nichita Stănescu (autorul celebrului poem, Omul-Fantă, din volumul 11 elegii, apărut în anul 1966, dar şi al volumului Necuvintele, din 1969, necuvinte, adică „vorbele“ / „verbele“ Fant-Omului / Omului Fantă, cel alcătuit din „antimaterie“, evident, deloc „pe înţelesul“ pelicanilor-critici-literari proletkultişti / post-proletkultişti, sau neoproletkultişti, creatori / lansatori ai vocabulei peiorative la adresa-i, cea de „nichitisme“), Materia decurge din Cuvânt (am tot relevat acest adevăr istoric-literar din 1972 încoace şi-l mai rostesc „în puterea Cuvântului dintâi“, până când plesni-vor guşile doldora de peşti şi de batracieni ale majorităţii pelicanilor şi cocostârcilor-critici-de-poezie din Dacia de România, pentru că paradoxismul nu s-a născut în Americi, în Africa de Nord, ori altundeva, ci aici, în Sfânta Literatură Valahă).
La Constantin Stancu, mitemele Cuvântului se constelează într-un poliedric-original chip al bucuriei divine a catharsis-ului, cu „nimicul ce înmugureşte“, cu vocabule-„berline“ în care eroul poematic se poate plimba o noapte, ori o eternitate («Cuvinte locuite de călători, / doar pentru o noapte, / doar pentru o eternitate, / doar pentru o singurătate… // Spre munte, spre mare, / spre cuvânt sau precuvânt, / raiul începe cu un singur cuvânt, / dar cine să mai creadă că / nimicul înmugureşte?» – SEtem, 23), cu catedrale albastre, unde-i «profetul prefăcut în cuvânt» (SEtem, 29), cu un soi aparte de jertfă ana-manolică de zidire în Poem (căci «Poemul se destrăma în timp ce poetul îl scria, / cuvânt de cuvânt, / săreau în aureola zilei atomii, / celulele poemului, / […] / Dă atenţie cuvintelor, îmi spunea necunoscutul din poem, / fii atent la cuvinte, / la restul materiei inteligente din poem…» – SEtem, 35), ori în istoria unei lumi ale cărei statui «plâng cu sfinţi», ale unei lumi cu edenică pereche – unde Ea «pune un cuvânt», El «pune un alt cuvânt» şi «Dumnezeu le uneşte cu sânge, / le zideşte cu sânge» (SEtem, 50), cu semnificanţi călători pe aripi de negru înfipte în gâturi sub care-s guşi cu pene roşii («cuvintele călătoresc pe aripi de rândunică, / ajung la urechile scribului şi / el sunete schimbă pe cuvinte / ca pe o tarabă în piaţa de flori…» – SEtem, 37), cu un soi aparte de cuvinte care nu se mai întrupează – fiecare în parte –, nici nu mai „lasă în urma lor un trup“, ca la Nichita Stănescu, după puterea dintâi a Cuvântului, ci, supoziţional / condiţional-optaviv, prudent, «puse cap la cap / ar putea forma un trup de carne» (SEtem, 21) etc.

„Al treilea meridian“ este cel desemnat prin sintagma: „Luciditatea“ ecriturii, „entropia“ şi „haosul melodios“. Nobleţe de „calm“ / „solar“ cogaionic are luciditatea ecriturii lui Constantin Stancu, de vreme ce vede poet-bărbatul drept rândunica de «duce în ciocul ei / săgeata otrăvită» şi «apoi se odihneşte / pe streaşina Templului», făcând «parte din ornamentele de aur ale cerului» (SEtem, 25). Dar ecritura nu înseamnă la acest poet doar „cuvinte puse cap-la-cap“, adică „potrivite cuvinte“, „formând un trup“, ci şi aspectul tehnic al compoziţiei adaptate la „muzica sferelor“, de unde şi circumscrierea / iţirea în texte a unui epitet, melodios, ce dintotdeauna se conectează armoniei cosmice.
Ars poetica stanciană relevă, în ultimă instanţă, «…un cântec care schimbă lumea / cu sunete subţiri», pe când tace şi priveşte uimit cum îi «ard buzele melodios, / cum se evaporă umerii cu îngeri cu tot, / […] / …Şi la început a fost începutul, / la sfârşit e tot începutul, / până şi la mijloc e începutul… // Din această cauză cerul şi pământul / se cuprind într-un cântec, / şoaptă în furtună, // ţipăt pur / ca mintea din afara minţii…» (SEtem, 28).
Entropic – fie ca „mărime de stare a poeziei“, cu creştere în procesul de „ireversibilitate a metamofozelor“, ori cu „constanţă“ în cursul „schimbărilor ireversibile“, fie indicându-se „cantitatea de informaţie“ din orizontul cunoaşterii metaforice prin raportare la „elementul mesajului transmis“ –, şi numai în «catedrala de frig» (mai ales în cea „din euro-nordul-celorlalţi“), distanţa «dintre chemare şi răspuns» este numită de poet, „după învăţătura bătrânlui eremit“, drept timp melodios; tot într-o astfel de misterioasă catedrală întemeiată de parnasienii fiordurilor de sub aurora boreală, dar trecută din anul 1965, al „marii explozii lirice“, în proprietatea paradoxiştilor, se constată chiar şi „absenţa de gamă majoră“: «E o absenţă melodioasă în catedrala de frig / şi eu o ştiu şi nu ştiu, / cântând am să mă eliberez de trup…» (SEtem, 41), dacă „nimicul se sprijină“ «pe o infinitate de cuvinte…» (SEtem, 47).
Dar nu numai „melodios timp“ există, ci şi spaţiu melodios (spaţiu-capcană în care poetul mai respiră «prin poeme ca Iona în chitul său» – SEtem, 32 –, spaţiu de Fată Morgană etc.), „Turn Babel“, palat / labirint reverberant, camere melodioase, fără / cu Prinţ şi Scribi ce «aleargă pe coridoare lungi, strigă, / se cheamă unii pe alţii – / ecou labirintic într-un palat / în care s-au rătăcit mulţi. // Se opresc, brusc, uimiţi: / Prinţul este manuscrisul, / […] // Prinţul ieşea din camerele melodioase, / ei, scribii, nu înţelegeau, / fiecare se străduia să-şi amintească / limba în care au rostit primele cuvinte, // prin arterele lor curge cerneala nemuririi, / plângeau cu lichide cuvinte… » (SEtem, 47); scribul – cel ce satisface «foamea de scribi din univers», cel cu umbra-i «pe cuvintele sale nescrise» –, în ultima instanţă a textului, se declară „monovalent-potenţial“: «Atât pot face: scriu textul / cu un stilet vechi pe tăbliţă de pământ uscat, / apoi textul mă înghite…» (SEtem, 27); cauza-i analfabetismul „polivalent-potenţial“, faptul că scrie «într-o vreme când nimeni nu citeşte» (SEtem, 43).
Fie poet, fie scrib, ori, în general, ens din orizontul cunoaşterii ştiinţifice / metaforice, întotdeauna «s-ar întoarce la Dumnezeu, / dar îl împiedică trupul», pentru că-ntotdeauna «îi scapă ceva important, / [şi] din cauza aceasta nu-şi vede umbra / pe mâinile lui Dumnezeu» (SEtem, 46).
Totuşi, poetul Constantin Stancu trebuie să se bucure etern, fiindcă în amiaza acestei duminici prime de cireşar eu văzui umbra volumului Etemenanki (Ultima săptămână) chiar între cei cinci fluturi de pe mâna dreaptă a lui Dumnezeu (citind).

(Această ultimă cronică de carte beletristică** de la Piramida Extraplată… datează din 1 iunie, 2014)
_____________________
* Constantin Stancu, Etemenanki (Ultima săptămână), poeme, Sibiu, Editura CronoLogia (ISBN 978–606–93497–5–5), 2014 (siglă: SEtem).

** Această ultimă cronică de carte beletristică, pe care am întocmit-o astăzi, duminică, 1 iunie, 2014, în Dacia-mi strămoşească, la Piramida Extraplată de Tibissiara > Timişoara, desigur, „închide“ – cibernetic vorbind –, după patru decenii şi jumătate, activitatea-mi / opera-mi de „critic literar de întâmpinare“, care, cu bunăvoinţa Zeilor din Litere, „s-a deschis“ în 1969 – tot cibernetic vorbind –, cu mai rar (nu „cu mărar“, cum, poate, s-o fi găsind vreun „grăbit-prezbit să creadă“, deoarece, pe-atunci, la numai patru ani de la marea explozie lirică valahă antiproletcultistă, funcţiona încă o „puternic-centralizată cenzură ceauşistă“), ori fără feedback, cu o „densă“ recenzie, Clamor de toamnă, publicată, graţie marelui jurnalist şi om de cultură, redactor-şef-adjunctul, Alexandru Firescu (Craiova, 1935, mai, 3 – 8 aprilie 2008, Sibiu), în ziarul Înainte (Craiova), nr. 7720, 26 decembrie 1969, p. 2. Pentru Distinsul Receptor dornic de un curcubeu „de litere“ între anii 1969 şi 2014, reproducem – ca „soclu“ / „subsol“ cronicii Deznodământ cu litere de Turn Babel şi vecie marcată cu venin de sapienţial ens – „densa“ mea recenzie la volumul-antologie de poezii „presărate într-o arie de trei decenii“ (1938 – 1968), Clamor, de Ion Potopin (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969).

Poetul romănăţeano-bucureştean, Ion Potopin (Dobrosloveni-Olt, 1916, septembrie, 2 – 10 mai 1998, Bucureşti), cu studii la Facultatea de Litere şi Filosofie – Universitatea din Bucureşti, întrerupte în 1941, de al doilea război mondial, apoi cu studii de teatrologie şi licenţiat, în 1959, al Institutului „I. L. Caragiale“ din Bucureşti, studii încununate – în anul 1970 – de un doctorat în istoria teatrului, cu o interesantă teză, Dialectica eroului tragic, a debutat cu poezie, în periodicul Zorile Romanaţiului, în anul 1934, apoi, după a doua conflagraţie mondială, în 1946, îşi face şi debutul editorial cu Cartea rănilor, reunind versuri dintre anii 1934 – 1946. Parnasiana operă poetică a lui Ion Potopin, în afară de Cartea rănilor (1946) şi de Clamor (1969), mai încorolează volumele: Discobolul (1972), Murmurul statuilor (1974), Profil de ivoriu (1976), Poema română (1980), Maieutica luminii (1985) şi Drumul luminilor (1987); în „întregul operei tipărite“, se relevă şi monografia Gheorghe Lovendal (Bucureşti, Editura Meridiane, 1987).

Recenzia Clamor de toamnă, de Ion Pachia-Tatomirescu, publicată în ziarul Înainte (Craiova), anul XXVI, nr. 7720, 26 decembrie 1969, p. 2., prin care-şi face „debutul“ în critica literară:

Una dintre cele mai reprezentative cărţi semnate de Ion Potopin este Clamor. Apărută la Editura pentru Literatură (Bucureşti, 1969), cartea lui Ion Potopin este o substanţială selecţie lirică raportată cronosian la „tinereţea“ anului 1938 şi la „maturitatea“ poetică a lui 1968. E vorba de o arie lirică de trei decenii în care se poate urmări „glasul“ poetului într-o frumoasă evoluţie.
În acest volum antologic, Ion Potopin pare să descindă din Arghezi («Într-o zi / de primăvară sau toamnă, / fără să ştiu ce-nseamnă, / jocul nu va mai fi» – Elegie pentru ziua de-atunci), apoi, când vocea sa devine certă, se eliberează sub consemnul asociaţiei metaforice de o distinctă rezonanţă (Pădurea electrică), reuşind să traverseze moda poetică a vremii – nu fără a-i fi dat un tribut considerabil.
Într-adevăr, până spre mijlocul vârstei sale poetice, Ion Potopin rămâne, poate, „un palid trubadur“ (Casa copilăriei). Apoi, la harpa-i bine acordată, bine inspirată, cântecele sale capătă ceva vechi, de baladă rostită pentru a ni se părea drumul mai scurt, ori clocotesc juvenil aidoma unui torent purificator. Găsim şi destule note de romanţă veche sau modernă (Ca lacrima fu clipa, Aş vrea un cântec…, O, crinul alb…, Numai extazul de-ar fi, M-ajunge pasul, Braţul tău, Mi-ai fost extaz etc.).
«Clamor»-ul lui Ion Potopin ne îndeamnă spre liniştea şi farmecul fructelor, la firea lucrurilor, la sublim. În ultimele poeme (Din totdeauna, Fără-de-ochi etc.), poetul conjugă în plan liric raportul dintre Fiinţă şi Neant, propunându-ne o ecuaţie dificilă, de factură existenţială, pe care n-o rezolvă. În poezia Din totdeauna, dedicată lui Al. Philippide, se încearcă descrierea unui spaţiu al legendei româneşti proiectat «sub iezerele galaxiei oarbe»; către finalul poemului, poetul cade (inexplicabil) «într-un exod damnat fără escală», în prolixitate. În Fără-de-ochi, poemul cel mai consistent din volum şi de o întindere considerabilă, poetul aduce în prim-plan pe Oedip (şi suita: Orpheu, Euridice, Athena, Antigona, Apollo) cu care dialoghează despre absoluta cognoscibilitate a lumii, tratând la modul „liric“ raportul individ – destin.

P. s. Şi din această „fereastră de tânăr / debutant critic-literar“, rog pe Distinsul Receptor ca, înainte de-a „ciber-închide-o“, să vectorizeze Curcubeul în Priveliştea Aproape-Semiseculară, evident, între anii-mi 1969 şi 2014. Şi-i mulţumesc anticipat…! (I. P.-T.)

Topice: Recenzii | Comments Off on Deznodământ cu litere de Turn Babel şi vecie marcată cu venin de sapienţial ens

Comentarii închise.