Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

SPIRU HARET – un român adevărat

de Constantin Dobrescu | Iulie 20, 2014

A scrie despre cel ce a fost Spiru Haret nu este niciodată o pierdere de timp. Cu trecerea timpului fiecare generaţie prin scrisul istoric are prilejul de a descoperi noi date şi de a interpreta din alt unghi de vedere viaţa şi opera unui cărturar, de talia lui Spiru Haret, care în ultima vreme constatăm că nu mai este în atenţia celor în drept mai ales opera sa didactică şi activitatea sa pusă în slujba şcolii şi a ridicării culturale şi economice a satului românesc.
La peste un secol de la naşterea sa nu este lipsit de interes să reamintim prestigioasa personalitate a celui care, a voit să facă din şcoala românească instrumentul unei adevărate renaşteri.
Amintirea omului de ştiinţă şi cultură şi a operei sale a rămas adânc întipărită în inima tuturor celor care l-au cunoscut şi i-au citit opera.
Simplă dar bogată în fapte constructive, viaţa lui Haret exprimă o pilduitoare învăţătură de care se cuvine să ne aducem mereu aminte.
A fost o mare şansă pentru societatea românească, că începând din anul 1882, timp de trei decenii Haret s-a ocupat de rosturile şcolii, identificându-se cu ele făcând din educaţie o pârghie a regenerării.
Devotamentul faţă de binele public era pentru el o normă de conduită cu valoare perenă.
Pentru Haret, şcoala nu era altceva decât un instrument de acţiune socială, cu atât mai puternic cu cât efectele ei se resimt mai amplu în toate zonele sociale ale comunităţii.
Biografia unui cărturar a cărui existenţă s-a consumat în biblioteci, în arhive, în cabinetul de lucru, în amfiteatre şi săli de conferinţe se identifică de obicei cu biografia scrierilor sale. Datele vieţii intime abia dacă trezesc un oarecare interes. Ele sunt sumare, monotone, lipsite de acel relief care asigură îndeobşte biografiilor celebre audienţa publicului. Cu toate acestea, viaţa unui cărturar, oricât de săracă în “evenimente” nu e lipsită de interes şi chiar de un oarecare dramatism, mai cu seamă atunci când se identifică cu viaţa ideilor pe care şi le-a asumat.
Spiru Haret s-a născut la 15 februarie 1851 la Iaşi fiind fiul lui Costache şi Smaranda, care locuiau în mahalaua sărăriei. Tatăl său aparţinea unei vechi familii de răzeşi din Bogdăneşti – Fălciu amintită în documente încă de la 1691 şi a îndeplinit funcţii mărunte în justiţie, fiind un timp director al cancelariei judecătoreşti din Fălticeni (1847-1849), apoi condicar al Tribunalului “criminalicesc” din Iaşi. Mama sa Smaranda Stefanovici era fiica argintarului Dimitrie Stefanovici originară din Bucovina. Viitorul învăţat a avut patru fraţi, Mihalache, Ecaterina, Alexandru şi Pulcheria.
Provenienţa sa socială, legătura cu mediul rural, originea răzăşească a familiei sale, viaţa grea pe care a dus-o în copilărie, s-a reflectat în ideile sale sociale, politice şi pedagogice de mai târziu.
Învăţătura de carte şi-a început-o în casa părintească şi a continuat-o la şcoala primară din Dorohoi şi cea din Sărărie-Iaşi.
După şcoala primară, va urma în toamna lui 1862, ca intern bursier, Şcoala de la Sf. Sava din Capitală, fiind admis prin concurs. Era un elev inteligent, sârguincios, metodic, fiind premiantul de onoare al liceului.
Încă din liceu Haret a manifestat o deosebită înclinaţie spre mathematică. De fapt, era pasionat şi de astronomie şi prin intermediul matematicii a venit în contact cu mecanica cerească.
Pasiunea pentru astronomie şi mecanica cerească a făcut să se dedice în mod decisiv în favoarea matematicilor.
Spiritul său pluri disciplinar excelând în numeroase direcţii fără a excepta şi disciplinele umaniste.
În aprilie 1894 îşi ia licenţa în mod strălucit în ştiinţele fizico-matematice. În acelaş an participă la concursul de 3000 lei anual pentru a studia în acest timp ştiinţele matematice teoretice la Facultatea de ştiinţe din Paris şi cu sprijinul lui Titu Maiorescu ministrul instrucţiunii pleacă la Paris unde în ciuda unor mari lipsuri materiale obţine o nouă licenţă în matematici, în 1875 şi în fizică în 1876, iar în 1878 susţine la Sorbona teza de doctorat, care în 1898 va fi tipărită la Paris şi s-a bucurat de aprecierea cercurilor ştiinţifice din ţară şi din străinătate. De menţionat este faptul că în paralel cu facultatea de ştiinţe, Haret a urmat şi cursurile Şcolii de înalte studii. Titlul de doctor în ştiinţe matematice, Haret îl va obţine la Paris la 30 ianuarie 1878 cu lucrarea “Despre invariabilitatea marilor axe ale orbitelor planetare” care va fi un eveniment ştiinţific în lumea academică şi îl va plasa pe Haret ca unul din pionierii ştiinţei cosmosului. Numele său va fi înscris pentru totdeauna pe lună, astru pentru care a avut o atracţie ştiinţifică deosebită încă din timpul liceului.
Asemeni Cupei de aur dobândită cu puţine zile înainte de Vasile Alecsandri la concursul inter latin de la Montpellier, doctoratul lui Haret a contribuit la creşterea prestigiului României în lume.
Ziarul “Românul” compara izbânda ştiinţifică a lui Haret cu victoria de la “Plevna”.
I s-a oferit un post de profesor la Universitatea din Grenoble, dar Haret a refuzat.
Venit în ţară în martie 1878, Spiru Haret a fost promovat la doar 27 de ani, profesor la Universitatea din Bucureşti, fiind cel mai tânăr profesor.
Haret va preda în 1881-1882 cursul de algebră şi geometrie la Şcoala de Poduri şi şosele, mecanica la Şcoala de Ofiţeri de artilerie geniu, precum şi lecţii de matematici la seminarul Nifon deasemenea va preda şi la Şcoala particulară Institutul nou normal de domnişoare condus de viitoarea poetă şi scriitoare Elena Miller Vergy.
Haret a avut şi preocupări de inginer hotarnic astfel în 1882 este solicitat să ridice planul unei moşii de lângă Buzău, unde îşi va întâlni aleasa inimii pe Ana Popescu, în vârstă de 16 ani cu care se va căsători la Bucureşti la 23 ianuarie 1883. A avut un copil Ioan, care va muri în 1885, în vârstă de un an.
Haret a fost împovărat de griji, a avut o viaţă de familie armonioasă, umbrită doar de lipsa copiilor.
Dragostea lor a revărsat-o asupra celor şase nepoţi băieţi şi fete ale surorii sale Ana Nina Gold pentru care era unchiul în redingotă cu o garoafă la butonieră şi parasolar, cu mustaţă á la Napoleon al III-lea. Deasemenea, dragostea lui pentru copii a revărsat-o şi asupra şcolarilor. Poate unde că a avut o copilărie fără părinţi şi o adoleşcenţă plină de lipsuri. Unii l-au iubit, alţii l-au tratat cu răceală, dar toţi l-au respectat. Iubea animalele, avea acasă un câine din rasa Saint Bernard. Om cu o tărie de caracter apreciată de toţi, ca om al cărţii era pasionat de muzică şi mai ales de cea a lui Rossini şi Wagner, avea o bogată bibliotecă, era la curent cu mişcarea de idei a timpului, era un spirit pluridisciplinar. Ziua de lucru pentru Haret începea la ora 5 dimineaţa şi se sfârşea după miezul nopţii. A fost şi inventator.
Prin aptitudinile şi înclinaţiile sale Haret era destinat de la începutul carierei sale studiului matematicii dar şi şcolii pe care a cunoscut-o parcurgând toate treptele ierarhiei în domeniul instrucţiunii publice, militează pentru reorganizarea şi reformarea şcolii.
A parcurs ierarhia învăţământului, de la secretar general la Instrucţiune până la înalta demnitate de ministru.
Paralel cu activitatea didactică universitară Haret s-a implicat şi în viaţa politică, fiind membru al partidului liberal, deţinând funcţii importante, care vor culmina cu cea de ministru al instrucţiunii publice, demnitate pe care a deţinut-o de trei ori în perioada martie 1897-28 decembrie 1910. În această funcţie Haret va iniţia o serie de legi care vor moderniza învăţământul de orice grad fiind cel mai important reformator al şcolii româneşti din secolul al XIX-lea. Pentru lărgirea bazei materiale a învăţământului Haret s-a ocupat personal de construirea celor 2000 de localuri de şcoală. Situaţia şcolii româneşti în perioada ministeriatelor sale l-a determinat să arate necesitatea reformării lui, trecând şi la realizarea ei practică.
Dorind să ridice nivelul învăţământului Spiru Haret a luat măsuri pentru ridicarea pregătirii învăţătorilor introducând examenele de grade.
Având un conflict cu Cristian Tell, savantul va demisiona din învăţământul public şi va ocupa o catedră de matematică la Şcoala normală de învăţători a Societății pentru învăţătura poporului român.
Spiru Haret a fost promovat şi în alte funcţii fără legătură cu înstrucţiunea publică, ca membru în Comisiunea centrală de statistică din ianuarie 1881, nu se ştie din ce motive a fost numit şi Custode al Muzeului de antichităţi.
A fost membru corespondent al Academiei Române în 1879, iar în 1892 este ales membru titular în locul defunctului Emanoil Bacaloglu. Îndată după alegere Haret a făcut o serie de comunicări pe teme de mecanică cerească. Cel care s-a opus la premierea de către Academie a lui Haret a fost B. P. Haşdeu, pentru un raport referitor la reforma învăţământului. Spiru Haret a acţionat şi în cadrul societăţii “Economia” înfiinţată de P. S. Aurelian.
Spiru Haret este cel care instituie titlul ştiinţific de docent universitar.
Intelectualii de azi trebuie să-i poarte lui Spiru Haret recunoştinţă pentru faptul că prin iniţierea şi adoptarea Legii depozitului legal din 19 martie 1904 obliga orice atelier tipografic să dea statului exemplare din toate tipăriturile. Astfel, două exemplare la Biblioteca Academiei Române, două exemplare la Biblioteca Universitară din Iaşi şi un exemplar la Biblioteca Fundaţiei Universitare Carol I Bucureşti.
Haret a întreţinut relaţii apropiate cu George Coşbuc, Al. Vlahuţă, cu I. L. Caragiale şi mai ales cu G. Enescu de care îl lega pasiunea pentru muzică. Haret a luat iniţiativa în anul 1899 de a se cumpăra pentru Georgescu Enescu o vioară Stradivarius, prin contribuţia elevilor şcoalelor primare.
Astfel 90.000 de copii au contribuit fiecare cu câte 10 bani la cumpărarea preţiosului instrument. Vioara a fost cumpărată cu 15.000 mărci din Germania, jumătate din sumă a fost dată de compozitor. Dorea ca statul să acorde pensiuni anuale scriitorilor de valoare ca în Franţa pe vremea regelui Ludovic al XIV-lea.
Spiru Haret a fost un mare epistolar, scrisorile erau pentru el un mijloc de a se apropia de sufletele oamenilor, bogata sa corespondenţă cu membrii ai corpului didactic reprezentau contacte umane care scurtau distanţele ierarhice.
Haret a sprijinit apariţia Anuarului României din 1875 când era ministru.
Deasemenea a înfiinţat Muzeul Casei bisericii, care a fost inaugurat la 23 noiembrie 1910 cu scopul de a restaura unele mănăstiri şi biserici şi de a alcătui diferite materiale ştiinţifice.
Spiru Haret s-a opus instituirii instrucţiei militare în şcoli, considera că pentru un elev de şapte ani numărul exagerat de ore prevăzute nu mai permite şi această instrucţie.
El aprecia că ordinea şi instrucţiunea militară conduc la desfiinţarea individualităţii omului.
În anul 1888 încearcă să introducă în Sinod preoţi de mir.
Spiru Haret a iniţiat decorarea lui C. Dobrogeanu – Gherea în 1901 cu medalia BENE MERENTI. În acest scop a trimis la Ploieşti pe şeful său de Cabinet pentru a-i înmâna personal decoraţia, dar C. Dobrogeanu – Gherea nu a acceptat decoraţia din motive ideologice cum va motiva acesta în scrisoarea pe care i-o va înainta ministrului Haret.
În anul 1908 Haret a fost ales preşedinte de onoare al Asociaţiei folcloriştilor. Pentru lărgirea bazei materiale a învăţământului Spiru Haret se ocupă personal de construirea celor peste 2000 de localuri de şcoală. A instituit proiectul tip de şcoală, mai economic. În realizarea proiectului pentru clădirile şcolilor a fost ajutat de arhitectul Filip Xenopol. M.A.D. era obligat să dea gratuit din pădurile statului lemnăria necesară clădirii de şcoli primare. Construcţia localurilor de şcoală, Spiru Haret a încredinţat-o Casei Şcoalelor.
Haret a acordat o importanţă deosebită inspecţiilor şcolare şi vizitelor de informare în şcoli. Cu ocazia deplasărilor sale oficiale pune întrebări şcolarilor, chiar ţinea lecţii în faţa acestora. Mângâia copiii pe creştet cu nostalgia că nu avea copii, îmbărbăta pe învăţători, se interesa de păsurile sătenilor împovăraţi de greutăţi. Era scump la vorbă, cu priviri de oţel, dar cu un suflet plin de dragoste faţă de cei mici şi slabi, dacă putea le întindea o mână de ajutor. Se simţeau originile sale răzeşeşti. Plătea din leafa lui taxele la două orfane merituoase cărora nu le aprobase primirea ca bursiere la Azilul Elena Doamna. Învăţătorii sau profesorii în trecere prin Bucureşti erau invitaţi la ceai la el acasă.
Haret pretindea colaboratorilor săi competenţă, cinste, muncă asiduă şi devotament faţă de cauza ridicării păturilor populare. Răspundea personal la scrisorile primite. Acestea erau păstrate cu sfinţenie, puse în ramă şi trecute moştenitorilor. Scrisorile aveau o putere de înrâurire cu atât mai mare cu cât slujbaşul care le primea era mai modest şi mai îndepărtat. Acesta era OMUL HARET.
Nu agrea primirile oficiale şi risipa de bani publici. Cutreiera satele cu trăsura, la minister mergea pe jos de acasă sau la Parlament. Cât a fost Ministrul Instrucţiunii a hotărât ca automobilul care i-a fost repartizat, să fie vândut la licitaţie.
Lui Haret i se datorează înfiinţarea unor prestigioase instituţii de cultură din care amintim Muzeul Th. Aman, Muzeul de etnografie şi artă naţională, Muzeul pedagogic şi societăţi ştiinţifice.
O altă latură a activităţii sale a fost îndreptată spre păstrarea şi restaurarea monumentelor istorice. În calitate de custode al Muzeului de antichităţi în 1881 face propuneri referitoare la conservarea Monumentelor istorice, a comorilor artistice, etc.
În 1898 cu sprijinul său, a luat fiinţă “Comisia monumentelor istorice”, în 1893 prezintă Adunării Legislative “Legea pentru conservarea şi restaurarea monumentelor publice”, iar în anii 1909-1910 susţine în faţa Parlamentului proiectul de lege pentru creerea “Comisiei istorice a României”, a cărei valoroasă activitate este bine cunoscută.
De asemenea, Haret va face parte din Conducerea Societăţii Amicii Ştiinţelor Matematice creată la Bucureşti în 1894 de Gogu Constantinescu şi mai ales din societatea “Gazeta matematică”, fondată şi ea tot în 1894. Această societate va sărbători pe Spiru Haret în anul 1907 în calitate de primul doctor în matematică din ţara noastră, precum și sărbătorirea acestuia în anul 1911.
A introdus în programele şcolare lucrările practice agricole considerând că “învăţătorul să fie sătean el însuşi şi prin urmare să păstreze iubirea pământului şi deprinderea de a lucra.” În 1902 Spiru Haret va introduce în şcoli serbarea “Sădirea pomilor” prin care urmărea “educaţia populaţiei în privinţa avantajelor ce aduc pomii fructiferiˮ.
Pe linia activităţii extraşcolare a înfiinţat – după modelul apusean – grădiniţile de copii, concursurile de cărţi didactice, a creat şcoli de adulţi şi cantine pentru copiii săraci fiind şi promotorul turismului şcolar.
Faptul că a predat şi la şcoala normală din Bucureşti şi a activat şi în cadrul Societăţii pentru învăţătura poporului român alături de mari personalităţi ca D. Gusti, Ion Creangă, Petrache Poenaru elevul lui Gheorghe Lazăr, secretarul lui Tudor Vladimirescu, luptătorul de la 1848 şi inventatorul stiloului, C.Esarcu, Carol Davila etc. l-a făcut să cunoască nevoile învăţământului preuniversitar, experienţă care îi va folosi în luarea deciziilor legislative.
Personalităţile mai sus amintite – alături de Al. Odobescu, Calistrat Hogaş, Ştefan Micle, V. A. Urechea, G. Coşbuc, Şt. O. Iosif, I. L. Caragiale, M. Sadoveanu, Emil Gârleanu, O. Goga, Ion Bianu, Gr. Tocilescu, Dimitrie Anghel, G. Mureşanu, G. Popa Lisseanu, A. Valaori, Ion Nădejde, G. Vâlsan, Al. Xenopol, Ovid Densuşianu, George Enescu şi alţii – îl vor ajuta în activitatea sa de culturalizare a populaţiei rurale şi urbane.
Nu putem trece cu vederea sprijinul pe care Haret îl va da societăţii ştiinţifice literare “Tinerimea Română” înfiinţată în 1877, participând chiar la unele acţiuni ale acesteia.
Spiru Haret a căutat ca prin şcoală şi în jurul ei să se formeze conştiinţa naţională şi dragostea de ţară şi neam. Numeroase sunt circularele, dispoziţiile şi cuvântările lui care întăreau aceste idei. În “Revista generală a învăţământului” a publicat un articol intitulat “Şcoala naţionalistă” în care rezuma ideile lui de bărbat de stat şi de mare român. El spune, că „timpul în care trăim formează fără îndoială una din epocile cele mai însemnate din istorie. Niciodată poate, în trecut, nu s-a văzut ridicate în acelaşi chip.atâtea chestii fundamentale de a căror soluţie să atârne îndrumarea viitoarei omeniriˮ.
Printre aceste chestiuni una din cele mai importante este promovarea principiului naţionalităţii în virtutea căruia fiecare popor caută să-şi asigure existenţa, unind energiile naţionale pe care le constituie unitatea de limbă, de tradiţie, de credinţă de aspiraţiuni şi de nevoi.
În această luptă grea pentru Haret, şcoala dacă nu este cea dintâi este printre cele dintâi şi cele mai puternice mijloace de acţiune. Admirabile cuvinte şi minunată preciziune. Dureros este faptul că savantul şi patriotul n-a apucat marele război ca să vadă realizat idealul naţional pe baza principului naţionalităţii şi toate elementele naţionale româneşti adunate într-un singur mănunchi. Ar fi fost poate cel mai fericit român fiindcă între altele ar fi constatat că Şcoala românească a dat roadele pe care Haret le-a aşteptat de la ea.
Prin circulara din aprilie 1897 adresată Şcolilor la începutul primului său ministeriat, Haret spune despre rostul şcolilor următoarele: “Cea dintâi datorie a şcoalei, care trece înaintea oricărei alteia este de a forma buni cetăţeni şi cea dintâi condiţie pentru a fi cineva bun român şi cetăţean este de a-şi iubi ţara fără rezerve, de a avea o încredere nemărginită întrânsa şi în viitorul ei. Toată activitatea şi toată îngrijirea celor însărcinaţi cu educaţia tineretului acolo trebuie să tindă.”
Haret a fost cel dintâi ministru care a luat iniţiativa şi a organizat serbările şcolare de 10 Mai şi 24 Ianuarie. Din înălţătoarele cuvinte scrise în circularele trimise şcolilor cu această ocazie reies preocupările sufletului său naţionalist.
Spiru Haret a acordat un sprijin deosebit, alături de B. P. Haşdeu, Grigore Tocilescu şi D. Pompei dezvoltării activităţii societăţii cultural ştiinţifice “Tinerimea Română.”
Printre preocupările sale multiple pe linia dezvoltării culturale se înscrie şi înfiinţarea, în anul 1897, a Şcolii naţionale de arhitectură, care va fi transformată în 1904 – 1905 în Şcoala Superioară de Arhitectură. În anul 1904 a înfiinţat şi Comisia Monumentelor Istorice.
În anul 1900, Haret a semnat actul de constituire a Ligii Învăţământului în cadrul Congresului Corpului Didactic primar urban şi rural de la Bucureşti în perioada 1 – 3 iulie, ceea ce arată că titlul de “om al şcolii” nu era o denumire fără acoperire.
Tot în anul 1900, acesta înfiinţează societatea “Steaua” fiind administrator şi casier, scopul societăţii era să ofere tinerilor studioşi cărţi la un preţ ieftin şi scrise într-un spirit educativ care să se adreseze absolvenţilor claselor primare.
Pentru înfiinţarea acestei societăţii, Haret a adunat la el acasă în aprilie – mai 1897 pe “toţi fruntaşii condeiului pentru a se sfătui cu dânşii pentru înfiinţarea unei reviste de popularizare care prin conţinut şi cost să poată fi la îndemâna populaţiei de la sate.”
În anul 1912 îl găsim pe Spiru Haret și membru al Ligii “Aşteptarea” din Bucureşti în calitate de preşedinte.
De asemenea, Universitatea populară din Bucureşti a fost înfiinţată de prof. univ. C. Radulescu cu sprijinul lui Spiru Haret, care considera că lucrătorii, vânzătorii şi funcţionarii sunt “setoşi de învăţătură şi dornici de lumină.” Haret afirma în anul 1912 că această Universitate “răspunde celei mai înalte trebuinţe a omului, trebuinţă de a-şi îmbogăţi mintea şi de a-şi cultiva sufletul.”
Una din cele mai profunde aprecieri asupra activităţii lui Spiru Haret ne vine din străinătate astfel: publicaţia germană “Tagliche Hundschau”, menţiona că “în nici o ţară instrucţia publică şi întraga operă de educaţie prin şcoală nu este aşezată în toată întinderea ei, pe bază atât de naţională ca în România. Întregul edificiu este pătruns de spiritul lui Haret, care a fost centrul către care se îndreaptă şi dela care pleacă întreaga activitate de educaţie naţională a României”.
Astfel, cu ocazia serbării de 10 Mai el spune: “Căutaţi a face pe copii să preţuiască evenimentele mari ale istoriei noastre mai mult decât pe acelea din istoria altor popoare; să se convingă că strămoşii lor au fost eroi, care au luptat şi şi-au vărsat sângele ca să conserve ţara ce-i adăposteşte astăzi; redeşteptaţi în inima lor aceeaşi aprinsă iubiri de ţară, pe care şi ei trebuie să o aibă, ca urmaşi ai celor mai mari eroi; siliţi-vă a-i convinge, că ţara lor este cea mai bună ţară, că, neamul lor este cel mai viteaz, cel mai nobil, cel mai energic dintre toate neamurile.
Nu vă temeţi că veţi cădea în exces pe această cale; oricât de departe veţi merge, cu atât mai bine va fi. Căutaţi însă a face să intre adânc în inima tinerilor, că epoca în care trăim este una din cele mai mari în istoria noastră; că Suveranul nostru este unul din cei mai mari din câţi au ocupat până acum tronul ţării; că nici odată poporul român n-a avut mai bine conştiinţa exactă a valorii sale; că niciodată n-a dat într-un timp aşa de scurt, mai multe şi mai mari dovezi de vitalitate şi de pricepere; că niciodată n-a avut o poziţie mai înaltă între poporele Europei decât şi-a câştgat-o în această din urmă jumătate de secolˮ.
Haret este cel care a pus bazele sistemului extraşcolar ce-i poartă numele, sistem pus în slujba ridicării nivelului cultural prin educaţie. Astfel, învăţământul era în totalitate angajat în activitatea de educaţie populară.
Printre preocupările sale educative se înscriu şi recidiviştii, deoarece a militat şi pentru înfiinţarea de şcoli de alfabetizare pentru deţinuţii din închisori.
Şcolile de adulţi, pentru care a militat Haret, aveau ca scop să facă să dispară plaga ignoranţei şi neştiinţei de carte. Astfel, prin circulara din 31 august 1902 către prefecţii de judeţe învăţătorii “sunt obligaţi după legi ca, în schimbul unei subvenţiuni să dea învăţământul adulţilor.”
Haret a dat o organizare nouă şezătorilor populare înfiinţate în anul 1897. Subiectele dezbătute tratau probleme de agricultură, industria casnică, morală, higienă, istorie etc. precum şi o puternică propagandă antialcoolică care urmărea combaterea alcoolului.
Haret a stabilit, încă din 1908, ca inspectorii şcolari să fie obligaţi să se ocupe personal de fixarea subiectelor conferinţelor. Astfel, a fost înfiinţat pe lângă Casa Şcoalelor un serviciu special de controlori conferenţiari – format din scriitorii Al.Vlahuţă, G. Coşbuc, M.Sadoveanu, St.O.Iosif, Artur Gorovei etc. – cu scopul de a susţine conferinţe model şi de a supraveghea felul în care învăţătorii îşi îndeplinesc îndatoririle extraşcolare.
Tot Haret este cel care va da amploare activităţii Cercurilor Culturale, care funcţionau pe lângă şcoli.
Dacă în 1888 erau Cercuri Culturale doar în patru judete, în 1903 numărul lor a crescut la 444.
Spiru Haret este cel care a înfiintat grădiniţele de copii din România şi cantine pentru copiii săraci, fiind totodată şi un amplu sprijinitor al dezvoltării cooperaţiei de credit rural.
Începnd cu anul 1898 Haret ia pe seama sa băncile populare create cu scopul susţinerii acelui “Război pentru independenţă a ţăranilor”, despre care vorbea N. Iorga.
Spiru Haret înfiinţează, în anul 1880, Casele şcolare de economie, cu scopul de a învăţa pe şcolari cu valoarea banului, de a educa tineretul în spirit de economie, de a combate risipa, de a stimula depunerea banilor la C.E.C., de a orienta cheltuielile în direcţii utile.
De asemenea, ia iniţiativa Concursurilor de oină şi serbărilor de gimnastică în1898, precum şi organizarea primelor colonii şcolare de vară în 1901.
În 1903 se înfiinţează prin lege o Casă Centrală de Stat cu capital de 20.000.000 lei, destinată să acorde împrumuturi cu dobânzi mici acelor bănci care îi acceptau controlul şi adoptau prin statute principiile corporatiste şi anume magazine cooperatiste de consum, desfacerea în comun a produselor, fabricarea produselor lactate, conservarea fructelor şi legumelor, fabricarea brânzeturilor.
În concepţia lui Haret, băncile populare urmau nu numai să elimine cămătarii din circuitul economic, dar și să adune capitalul necesar înjghebării altor reforme în corporaţie ca obştii de arendare şi de cumpărare de pământ.
Haret iniţiază un Aşezământ pentru ajutorarea sătenilor în caz de secetă. Va încuraja gospodinele ce cresc viermi de mătase şi elaborează Instrucţiuni ca în şcolile de Agricultură să se pregătească gospodari podgoreni, grădinari, stupari, lăptari
Haret a pus accent pe dezvoltarea industriei locale, care să contribuie la ridicarea economică a sătenilor.
A iniţiat principii prin care învăţământul profesional să fie adaptat la necesităţile economiei naţionale. Învăţământul profesional trebuia să absoarbă surplusul de tineri care aglomerau gimnaziile şi liceele să se orientaze pe făgaşul muncii productive.
Pentru Spiru Haret, Cercurile culturale erau un pivot al propagandei extraşcolare sau economice.
Conform hotărârii din 1902 a lui Spiru Haret învăţătorii din cel mult nouă sate apropiate constituiau un cerc cultural cu caracter itinerant. Au fost înfiinţate 444 cercuri, care avau reuniuni lunare. Erau adevărate schimburi de experienţă între învăţători, conferinţe cu caracter agrotehnic, cultural, igienic sau moral şi propagandă cooperatistă.
A dezvoltat instituţiile anexe ale facultăţilor, laboratoare, clinici, seminarii unde studenţii aprofundau materia generală iar profesorii puteau efectua cercetări ştiinţifice. În concepția lui Spiru Haret, acestea erau centre de cultură.
Haret a luptat să convingă părinţii de foloasele învăţăturii pentru copiii lor.
Deoarece mulţi absolvenţi de şcoli primare uitau cu timpul ce au învăţat, s-a hotărât ca în timpul serviciului militar să fie ajutaţi.
Haret a constatat că la 30 de ani de la consacrarea principiului obligativităţii învăţământului primar prin legea din 1864, procentul analfabeţilor este mare, de 78 %.
Legea învăţământului profesional a fost solicitată în Italia şi Bulgaria ca material documentar.
Haret hotărăşte să se întocmească tablouri cu numele soldaţilor morţi în războiul pentru neatârnare din 1877-78 şi să fie aşezate în fiecare comună, în şcoală şi în biserică. El dispune ca să fie salutat drapelul naţional şi imnul regal să fie ascultat în picioare. El spune ca şi muzica să fie un mijloc şi încă un mijloc puternic pentru a cultiva iubirea de ţară şi de tot ce e al ei şi de aceea să se dea o deosebită importanţă cântecelor naţionale “căci este inadmisibil ca copiii noştri să nu ştie de cele mai multe ori ce este doina şi să cânte coruri din Trovatore”.
Extraordinar e sufletul acestui mare român. El nu uită nici un mijloc pentru formarea conştiinţei naţionale a şcolarilor, pentru educaţia naţională. A fost un pedagog naţional cum n-a fost altul în trecut. Dar toate patrioticele lui măsuri sunt luate nu numai pentru şcoală, adică pentru şcolari, ci şi pentru popor în genere. “Dacă învăţătorul ar considera rolul său ca terminat, îndată ce a dat strict cantitatea şi felul de muncă pentru care e plătit, el ar fi un bun funcţionar, dar nu ar merita numele de apostol cu care se glorifică şi nu ar fi un bun patriot. Învăţătorul să înveţe şi să facă mai buni nu numai pe copii, dar pe toţi cei care au trebuinţă să fie instruiţi şi iluminaţi”. “Întocmai ca modeştii tovarăşi ai lui Hristos cari au schimbat faţa lumii, ei trebuie să-şi ia sarcina de a sămăna vorba cea bună pentru săraci şi ignoranţi, să aducă sfat şi îndemn celor mici şi slabi.”
„Poporul nostru, din pricina vitregiei vremurilor, trăia în ignoranţă, în întuneric şi în şărăcie morală şi materială. Ce faci cu un asemenea popor în zile de mari primejdii naţionale?ˮ De aceea, Haret organizează şi şcoli de adulţi, biblioteci populare, cercuri culturale, şezători săteşti, serbările şcolare de care am vorbit. Spiru Haret voia o conştiinţă naţională a întregului popor român. Dar nu numai atât. El dorea şi o îmbunătăţire a situației materiale a poporului. De aici, activitatea extraşcolară a învăţătorimii pentru înființarea de bănci populare, de cooperative, de obştii de arendare şi de cumpărări de pământ. Spiru Haret a dorit şi o reformă agrară. Lucrarea lui, intitulată “Chestia ţărănească”, publicată în ianuarie 1905, va rămâne ca o parte frumoasă din testamentul lui politic.
Haret spune în introducere că “împrejurările m’au pus în poziţia de a cunoaşte de aproape o însemnată parte din complexul de probleme, unele mai grele şi mai ameninţătoare decât altele, care constituie Chestia ţărănească. Am putut să mă conving de ce mare urgenţă este ca ea ă ia primul loc în preocupările oamenilor noştri de stat şi să se intreprindă rezolvarea ei în întregime, iar nu numai în parte şi prin măsuri anodine.
„Reforma agrară s-a înfăptuit. Nu e însă deajuns ca ţăranul să aibă pământ. Trebuie să fie o solidaritate între el şi fraţii lui de pe tot pământul românesc. Să ajungă să simtă la fel când e vorba de patria lor, să aibă o conştiinţă naţionalăˮ.
Ce frumos scrie Haret: “Patria nu este numai pământul din care scoatem rente. Patria o face şi limba, şi istoria şi tradiţile”. Cuvintele acestea ar trebui săpate pe soclul monumentului ce i se va ridica.
Cam aceleaşi constatări a făcut Haret şi în mijlocul Ciangăilor din Moldova. Aceşti cetăţeni de veacuri aşezaţi în Moldova au rămas străini de poporul român, fiind de limbă ungurească, de religie catolică şi de alte moravuri. Preoţii lor catolici i-au ţinut strânşi laolaltă, aşa că până astăzi cei mai mulţi şi femeile aproape toate nu ştiu un cuvânt românesc. Ungurii din Budapesta i-au susţinut şi i-au încurajat ca să formeze aproape stat în stat.
„Nu e casă – spunea Haret – să nu se găsească Abecedarul pentru copiii unguri din Moldova şi Calendarul pentru ungurii din România. Dar mai mult decât atât. În fiecare an veneau agenţi dela Budapesta şi mergeau din sat în sat pentru propagandă şi exaltarea sentimentelor naţionale ungureşti şi de multe ori administraţia locală nu ştia nimicˮ. Au venit în misiune şi deputaţi unguri. Studiul trimis de fostul revizor şcolar I. Ciocan e foarte dureros din punct de vedere al intereselor şi demnităţii statului român.
Haret, pentru ca să apropie pe aceşti liniştiţi cetăteni de poporul român, a trimis ca învăţători în satele lor pe cei mai buni, dându-le şi o diurnă pe lângă lefurile legale, însă urmaşii lui la minister n-au ţinut seama de importanţa acestei măsurii şi lucrurile au rămas ca şi mai înainte. Ne plecăm capul cu umilinţă în faţa lipsei de conştiinţă naţională a unor miniştrii aşa zis conservatori.
Haret a mai constatat un lucru grav. Erau în ţară şcoli catolice şi protestante pentru educaţia fetelor, în majoritate fete de români, puse sub conducerea călugăriţelor catolice şi a diaconeselor protestante şi chiar a comunităţilor religioase. Şi erau şcolile acestea foarte puternice în Bucureşti, Iaşi, Craiova, Galaţi, Turnu Severin, Ploieşti. Sufletele fetelor de români se înstrăinau de neamul şi ţara lor. Limba română se preda adesea ca obiect facultativ, căci se spunea: ”că fetele ştiu vorbi româneşte şi nu mai e nevoie s’o înveţe”. Istoria şi geografia ţării ori nu se învăţa de loc, ori se prezenta mai mult spre batjocorirea ţării. E cunoscut cazul unei călugăriţe care le învăţa pe elevele ei, că Ştefan cel Mare a fost un cap de bandiţi sau era comparat cu Ivan cel Groaznic, ţarul Rusiei. Se învăţa însă cu amănunte şi cu multe laude tot ce priveşte alte ţări. “Am găsit în mâinile copilelor cărţi de lectură străine în care numele României şi al Suveranului ei nu erau citate o singură dată, dar se înălţa până la ceruri o patrie şi un suveran care nu erau ai noştri. Dar religia? Copilele învăţau că noi suntem eretici şi căpătau un fel de aversiune şi dispreţ faţă de religia ţării.ˮ
Haret dispune ca în programele acestor şcoli să fie introdus studiul limbii române, istoria şi geografia ţării, iar religia strămoşească să se predea de preoţi ortodocşi români sau de alte persoane cu cunoştinţe teologice.
Până la Haret, nimeni nu a îndrăznit să calce pragul unor asemenea şcoli spre a controla învăţământul şi educaţia naţională. Asemenea şcoli formau mici nuclee iredentiste în statul român.
Pentru realizarea scopului naţional urmărit, el organizează în vara anului 1904 serbările pentru 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. „În Bucureşti serbarea s’a făcut cu un fast deosebit şi cu un cortegiu istoric nemai văzut până atunci. Tot Bucureştiul era în picioare. În biserici pomenirile s’au făcut după un pomelnic întocmit de N. Iorga. Costumele de epocă au fost realizate după schiţele pictorului Costin Petrescu. Defilarea alaiului reconstituit al lui Ştefan cel Mare depăşise tot ceea ce publicul avusese prilejul să vadă, ca având o deosebită rezonanţă patriotică. S’a continuat mai în urmă serbarea la Borzeşti, jud. Bacău, unde e o biserică a lui Ştefan cel Mare şi presupusul loc de naştere a lui.ˮ Au luat parte la această serbare mii şi mii de oameni din toate părţile judeţului, toţi învăţătorii şi profesorii cu nenumărate echipe de şcolariˮ.
Este cazul să arătăm aici că şi în Prahova au avut loc acţiuni de comemorare a 400 de ani de la moartea voievodului. Amintim, în special, serbarea şcolarilor de pe Valea superioară a Teleajenului la Starchiojd şi Poseşti, dar şi cele din alte localităţi.
În legătură cu aceste serbări el a dispus ca în fiecare an la datele istorice, să aibă loc serbări şcolare la Răsboieni şi la Călugăreni, la care urmau să ia parte şcolile din regiune. De asemenea, oferea și indicaţii despre modul de organizare și desfășurare a acestor serbări.
„În 31 August 1908 s’a făcut frumoasa serbare dela mănăstirea Probota. Ctitoria lui P. Rareş şi în care e înmormântat cu soţia sa Elena. Aci a fost aşezată şi piatra mormântală a Doamnei Oltea, mama lui Ştefan cel Mare, c’o inscripţie întocmită de d. N. Iorga. Rar am văzut în viaţă o serbare mai frumoasă şi mai însufleţită. Mii şi mii de oameni veniseră din toate părţile judeţului, cu şcolile şi cu şcolari. Coborâseră şi urmaşii plăieşilor lui Ştefan cel Mare, tineri şi bătrâni, din părţile muntoase cele mai îndepărtate. Au vorbit în biserică un istoric, secretarul comisiunii monumentelor istorice şi Spiru Haretˮ.
El şi-a terminat cuvântarea astfel: “Să preamărim în faţa acestui dumnezeesc altar pe femeia care a dat neamului nostru pe cel mai mare fiu al său şi să ne închinăm în faţa mormântului său. Acesta e rostul serbării noastre de astăzi. Şi sunt fericit că ea se face în apropiere de Baea şi de Răsboieni, în mijlocul urmaşilor direcţi ai acelor ce au câştigat una din cele mai strălucite izbânzi şi au pătimit una din cele mai gloriase înfrângeri. Şi mă bucur că acest preţios mormânt se găseşte aici, unde amintirea faptelor vitejeşti ale lui Ştefan cel Mare trăeşte mai mult decât în orice altă parte a ţării şi unde, deci, de acum înainte va trăi tot aşa de mult şi amintirea scumpă a mamei sale”.
Serbarea a continuat până seara cu cântece şi jocuri şi cu mare veselie în mijlocul unei populaţii din cele mai sănătoase din câte am văzut. Spiru Haret, emoţionat, arăta că suntem datori să întrebuinţăm toate mijloacele pentru formarea conştiinţei naţionale, pentru dezvoltarea sentimentelor de recunoştinţă şi de veneraţie pentru acei care ne-au păstrat ţara, graiul şi legea.
Tot în legătură cu educaţia naţională, hotărăşte prin Casa şcoalelor să se întocmească tablouri istorice din momentele cele mai frumoase din trecutul neamului.
“Luptaţi pentru a nu lăsa să prindă rădăcină la dânşii deprinderea de a găsi rău tot ce văd şi tot ce-i înconjoară în ţara lor. Combateţi din toate puterile tendinţele unei şcoale nenorocite, care lucrează pentru a distruge în sufletele lor orice avânt generos şi orice încredere în oamenii şi în instituţiile ţării, iarbă veninoasă, care paralizează tocmai ceeace face puterile şi bucuria tinereţii, credinţa în bine”.
Haret vorbeşte în serviciul neamului şi al ţării lui ca Fichte al germanilor. Şi şcoala trebuie să fie, după el, pivotul naţionalismului. Școala avea menirea să formeze conştiinţa naţională prin studiul istoriei, al limbii, al tradiţiunilor şi datelor strămoşeşti. Copiii să ajungă să fie mândri că sunt români ca şi strămoşii lor romani şi să se simtă fericiţi că s-au născut pe pământul ţării româneşti.
Un moment cu semnificaţii deosebite în activitatea sa l-au constituit evenimentele anului 1907. Spiru Haret, ale cărui preocupări faţă de problema ţărănească erau mai vechi, revine în conducerea Ministerului Instrucţiunii şi cultelor în momentul în care răscoala atinsese punctul culminant. În această calitate lansează un apel prin care îndemna la încetarea luptelor. În iulie 1907 trimitea “Circulara către toţi învăţătorii şi învăţătoarele, institutorii şi institutoarele, profesorii şi profesoarele de toate gradele” prin care le cerea să reia activitatea extraşcolară. În legătură cu atitudinea sa faţă de răscoală, considerăm că dragostea şi simpatia sa faţă de ţărănimea oprimată s-a manifestat prin dorinţa notorie pentru emanciparea ei.
Animaţi de idei înaintate, ca urmare a participării multora dintre ei la mişcarea socialistă, învăţătorii din sate, s-au străduit să înlăture ignoranţa ţărănimii, uneori fiind propagandişti activi.
Acuzaţia adusă învăţătorilor pentru participarea la răscoală l-a determinat pe Haret să strîngă mult material cu scopul de a-i apăra.
Totodată, Haret a primit o bogată corespondenţă de la învăţătorii acuzaţi de instigare la răscoală.
În problema ţărănească, Haret aprecia încă din anul 1905, că producţia agricolă nu se putea mări din cauza înapoierii generale a ţărănimii. De aceea, ţăranul trebuia mai întăi educat. În acest sens, Haret accentua rolul obştilor ţărăneşti şi al băncilor populare. În anul 1907 reia lucrarea din 1905 “Chestia ţărănească”, o amplifică sub titlul “În chestia ţărănească”. Sub influenţa tragicelor evenimente din anul 1907, el pune pe primul plan împropietărirea ţăranilor.
Concepţiile sale din aceste două lucrări se reflectă şi în cea de a treia “Învăţătorii şi politica”.
Tot pentru evenimentele din 1907 Haret este interpelat de două ori, de C. Dissescu şi Titu Maiorescu, care considerau că una din cauzele răscoalei era şi sprijinul acordat de învăţători ţărănimii răsculate, ca o consecinţă a politicii şcolare a lui Haret. Respingând învinuirile ce i se aduc, îşi exprimă clar atitudinea în problema ţărănească în scrisoarea pe care o adresează în anul 1919 lui P. P. Carp.
Muncă, devotament, disciplină, modestie, iată ce trebuie să caute a obţine şcoala, iar din acest punct de vedere Haret însuşi a fost un bun exemplu de abnegaţie. În aceeaşi ordine de idei, se cere subliniat faptul că şcoala are menirea de a pregăti tineretul pentru viaţă, fiind chemată deci să-i dea nu numai cunoştinţe, dar şi deprinderi practice. Haret vorbea de “meseria de agricultor” pe care şcoala rurală trebuie să o asigure oricărui absolvent, odată cu instrucţia indicată în programă. “Peste tot se impune a se face aplicaţiuni şi a se dezbrăca învăţămîntul cît mai mult posibil de caracterul abstract şi pur teoretic”, insista ministrul, atent la nevoia de a se pune mereu de acord şcoala cu nevoile ţării.
Deasupra oricărei datorii stă aceea de a forma o societate civilă puternică, adică oameni preocupaţi de binele comun, de chemarea lor în lume. Istoria poate fi, de aceea, un mijloc excelent de renaștere a valorilor din trecut, de stimulare a energiilor prezente. Centru de iradiaţie socială, şcoala trebuie să constituie, în orice comunitate, un nucleu activ, creator, dinamogen.
Spiru Haret îndemna “să apropiem şcoala de popor, să o facem iubită şi respectată, să fie centrul de unde să pornească curentele cele mai bune şi sănătoase pentru înălţarea şi întărirea neamului”. Nu s-ar putea rosti astăzi, în plină derută socială, un gînd mai înţelept, mai cumpănit și mai folositor.
Legând învăţămîntul de nevoile vieţii, Haret s-a interesant în detaliu de problema rurală, la fel de presantă atunci ca şi acum. A propus soluţii de îmbunătățire, pentru care i s-a dus chiar – ca şi lui V. Kogălniceanu, ca şi lui N. Iorga – acuzaţia că agită spiritele, că instigă la revoltă. Răspunzînd, el invita Parlamentul să aibă în vedere mai curînd mizeria sătenilor, lipsa de cultură, de justiţie, de milă: “Iată la ce ar trebui să ne gîndim cu toţii…”.
Într-adevăr, pentru cine cunoaşte cât de cât stările de lucruri de la ţară, nimic mai actual decât acest îndemn, la fel de actual ca şi programul său de renaștere colectivă prin şcoală, program gândit ca un tot armonios şi întemeiat pe o deplină cunoaştere a realităţii.
Celor ce evocă, în rău, excepţionalismul nostru ca neam, ar trebui să le punem sub ochi această reflecţie Haretiană: “În fapt, ţăranii noştri sînt departe de a fi mai îndărătnici sau mai puţin inteligenţi decît cei de prin alte ţări; din contra, prea puţine sînt ţările unde deşteptăciunea naturală să fie într-o aşa de mare măsură partea clasei ţărăneşti. Dacă însă pe aiurea ţărănimea stă mai bine decît la noi în ceea ce priveşte bagajul intelectual, este că s-a lucrat asupra ei decenii sau chiar secole întregi, cu mult spirit de continuitate şi prin mijloace apropiate. La noi, din contra, oamenii de bunăvoinţă au lucrat mai totdeauna izolaţi şi mai niciodată nu au ştiut să vorbească ţăranului în limba înţeleasă de dînsul, nici să-i capete încrederea. Prea adeseori sfaturile cele mai folositoare au fost înfăşurate în formule abstracte sau au păcătuit prin cîte o parte nepractică, care ori le făceau neînţelese ori ducea la nesuccese. În fine, prea adeseori ţăranul a avut ocazia a se convinge că multe din profesările de prietenie ce i se făceau nu erau dezinteresante. A cui e vina, dar, dacă este aşa de neîncrezător şi se sfieşte a urma orice povaţă?” Iată o chestiune formulată de Haret, în pragul secolului XX, una care se vădeşte la fel de actuală şi acum.
Soluţia propusă atunci cu privire la răul social încă se mai recomandă: “Toată lumea ştie că trebuie căutate rădăcinile lui adînci şi acolo aplicat remediul. Pentru a reţine pe ţăran la ţară, trebuie ca viaţa lui acolo să fie posibilă; trebuie să fie pus în poziţie de a-şi agonisi traiul în mod sigur şi larg. Trebuie să găsească şi la ţară asigurarea libertăţii lui, a drepturilor lui; să aibă şi el parte de o justiţie şi o administraţie bună; să fie apărat de exploatarea cămătarilor, a slujbaşilor necinstiţi şi a deţinătorilor de pămînt care nu au milă de el; să nu se falsifice legile, pentru ca să-l facă pe el să plătească de două ori mai mult bir decît se cuvine; să fie tratat ca om”.
„În plus, el trebuie cercetat cu grijă, stimulat să ia parte la activităţi cu rost social să citeascăˮ. “Eu nu înţeleg, insista Haret, ca învăţătorul să stea închis ca într-o cetate în egoismul lui şi între cele patru ziduri ale şcolii, fără să vrea să ştie ce se mai petrece pe lume. Misiunea lui este în prima linie…”
O altă latură a activităţii sale a fost îndreptată spre păstrarea şi restaurarea monumentelor istorice. În calitate de conservator al Muzeului de antichităţi, în anul 1881 face propuneri referitoare la conservarea monumentelor istorice, a comorilor artistice, pentru publicarea documentelor cu caracter istoric, etnografic şi folcloric. În anul 1892, cu sprijinul său, a luat fiinţă “Comisia monumentelor istorice”, în 1893 prezintă Adunării Legislative “Legea pentru conservarea şi restaurarea monumentelor publice”, iar în anii 1909-1910 susţine în faţa aceluiaşi for proiectul de lege pentru crearea “Comisiei istorice a României”, a cărei valoroasă activitate este bine cunoscută.
Spiru Haret a înscris în bugetul Casei Școalelor o subvenție pentru Gazeta Matematică. În anul 1913, s-a creat premiul de matematică „Spiru Haretˮ. Ultima comunicare a lui Spiru Haret la Academie a fost în anul 1912 despre Henry Poincaré.
Spiru Haret a fost şi un mare patriot. El dorea ca toţi cetăţenii statului român să fie credincioşi şi devotaţi acestui stat. Desigur că aceşti cetăţeni nu sunt numai români, ci şi alte naţii, cu limbi şi credinţe deosebite. Fiecare cetăţean e liber să ţină la limba şi credinţa lui, fără nici o opreliște din partea administraţiilor statului. O singură condiţie: toţi trebue să respecte și să sprijine statul.
Ce constată însă Haret, ca ministru al instrucţiunii. Cetăţenii bulgari din Dobrogea şi în deosebi din Tulcea fac în şcoalele lor cea mai ostilă educaţie faţă de statul român, o educaţie iredentistă. Cărţile după care se preda în şcoli erau aduse din Bulgaria, iar în cărţile de geografie judeţele Tulcea şi Constanţa erau menționate ca judeţe ale Bulgariei. Prin şcolile bulgăreşti existau hărţi “care înglobează Dobrogea la Bulgaria”. Haret mai afirmă, că într-un sat de la porţile Bucureştilor, într-o predică în biserică s-a spus credincioşilor că va veni vremea când Dobrogea va reveni la Bulgaria Mare. Haret nu înţelegea cum aproape de Capitală “să se facă în şcoli o educaţie ostilă statului român.”
În semn de prietenie, o serie de instituţii culturale au purtat numele ilustrului luptător pentru propăşirea culturală a ţării. A fost implicat în viaţa socială şi membru al „Societăţii Turiştilor din Româniaˮ din 1903, care populariza frumuseţile petriei şi organizarea de excursii ca mijloace de educare a dragostei de ţară.
Nu putem încheia cele mai sus prezentate fără a arăta prezenţa lui Haret în Prahova prin inspecţiile şcolare, dar mai ales cele la băncile populare. A întreţinut o corespondenţă şi cu învăţătorul Dumitru Brezeanu din Teişanii Prahovei. În calitate de proprietar de vie şi case la Valea Călugărească participa la şedintele Sindicatului “Podgoria Prahovei” şi a sprijinit efectiv înfiinţarea în 1907, a Şcolii de viticultură din cea mai mare podgorie a ţării (Dealul Mare) la Valea Călugărească.
De menţionat că la lucrările Congresului Băncilor populare, desfăşurat în septembrie 1909 la Ploieşti sub preşedenţia lui D. Neniţescu – proprietar viticol din Valea Călugărească, a participat şi Spiru Haret în calitate de ministru al instrucţiunii publice. Cu părere de rău, constatăm că Istoria Ploieştiului în date apărută în 2010 sub patronajul Societăţii Milenium condusă de distinsul ing. Constantin Trestioreanu nu menţionează participarea lui Spiru Haret la acest Congres al băncilor populare de la Ploieşti.
Locuitorii din Comuna Valea Călugărească nu l-au uitat pe marele bărbat, care s-a simţit legat sufleteşte de această comună. În perioada interbelică au dat numele lui Spiru Haret Căminului Cultural din localitate.
Prima vizită de lucru a lui Spiru Haret are loc în Prahova la 23 martie 1903, când inspectează şcoala primară din Teişani şi Banca populară din Homorâciu. Impresiile acestor vizite sunt consemnate de D. I. Brezeanu: “A rămas mulţumit la şcoală în Teişani şi multă vreme apoi îmi pomenea şi mă întreba despre societatea filantropică – culturală “Sirius”, înainte mergătoare eforiilor şcolare de mai târziu, pentru care mi-a dat atunci 20 de lei ca să-l înscriu ca membru….De atunci ne-am văzut de multe ori şi am schimbat multe scrisori între noi”.
Cu acest prilej s-a hotărât înfiinţarea unei Biblioteci populare în Comuna Homorâciu. Biblioteca ia fiinţă mai târziu cu denumirea “Spiru Haret”, iar la 9 noiembrie 1911 Spiru Haret îi scria lui D. I. Brezeanu “ expediez pe adresa dv. vreo două sau trei pachete cu cărţi pentru biblioteca populară. După ce le vei primi, te rog să-mi dai cuvântul de înştiinţare”.
Spiru Haret a participat în iunie 1911 la funeraliile ing. C. Alimănişteanu, cel care a înfiinţat prima şcoală de maiştri sondori şi rafinori din Câmpina singura din lume la acea dată, aducând prinosul recunoştinţei partidului liberal, al cărui membru a fost defunctul.
Spiru Haret scoate în evidenţă meritele profesionale ale lui Alimănişteanu, decedat în mod fulgerător la vârsta de 46 de ani. C. Alimănişteanu a fost colaboratorul apropiat al prim ministrului D. A. Sturdza. Spiru Haret scoate în evidenţă faptul că defunctul a creat Direcţia minelor, a fost organizatorul Congresului Internaţional al Petrolului din 1907, manifestând încredere în viitorul industriei de petrol a României.
Spiru Haret era vicepreşedinte al Asociaţiei Universităţii populare din Bucureşti creată în 1910, preşedinte era dr. I. Cantacuzino, vicepreşedine C. I. Istrati şi secretar C. Radulescu.
Spiru Haret era, în anul 1911, vicepreşedinte alături de Dr. C. I. Istrati al Asociaţiei Universităţilor populare din Bucureşti care cuprindea 70 de personalităţi, intelectuali, academicieni, profesori universitari şi specialişti din toate ramurile.
Universitatea urmărea dezvoltarea culturală prin înprăştierea în masele populare a ştiinţei artelor şi literelor. Universitatea populară “organiza pentru cei interesaţi cursuri în toate direcţiunile folositoare vieţii”. Preşedinte al acestei Universităţi era Dr. Ion Cantacuzino.
Alături de Take Ionescu, Gh. Ţiţeica, Al. Davila, Simion Mehedinţi, Grigore Antipa, Al. Vlahuţă, dr. I. Cantacuzino, prinţul Barbu Ştirbei, etc. practic, Spiru Haret este considerat promotorul turismului şcolar. În calitatea sa oficială a comandat şi sprijinit apariţia unor opere literare ca România pitorească de Al. Vlahuţă.
Savantul a încetat din viaţă la 17 decembrie 1912 la vârsta de 61 de ani după ce a slujit şcoala şi cultura românească timp de 34 de ani. Înaintea morţii, acesta scria: “Plec din viaţă cu mulţumirea că nu am pierdut vremea şi că mi-am îndeplinit datoriile atât pe cât puteam să mi le îndeplinesc în împrejurările în care am trăit şi în marginea puterilor mele fizice şi intelectualeˮ.
La catafalcul lui Spiru Haret, Ion Mihalache a ţinut un discurs în care “cerea lui Dumnezeu să dea glasului său tărie pentru a putea plânge durerea ce încearcă sufletul miilor de învăţători acum când părintele lor îi părăseşte şi să mai poată plânge durerea milioanelor de ţărani care în Spiru Haret pierdeau pe cel mai mare iubitor al lor de la Cuza Vodă şi Kogălniceanu. Acestea sunt roadele activităţii sale uimitoare de care s’a bucurat tot neamul românesc. De aceea, l’am pomenit mereu, îl pomenim în toate acţiunile noastre solemne şi îl vom aminti neîncetat.”
Cu această ocazie Iuliu Valaori a rostit o cuvântare în care a elogiat personalitatea ilustrului dispărut, evidenţiind meritele şi realizarile sale pe linia modernizării învăţământului. Printre altele acesta a spus: “Acest nume, patrimoniul cel mai frumos al şcoalei româneşti, aminteşte virtutea cea mai pură, caracterul întreg şi sincer, munca neobosită, autoritatea morală şi patriotismul cel mai luminat şi încercat. Viaţa acestui apostol al neamului înfăţişează îndrumarea minunată a conştiinţei naţionale şi activitatea sa rodnică în conformitate cu aspiraţiunile sfinte ale întregului popor Adevărat păstor de suflete, cu o experienţă desăvârşită, a insuflat tuturor celor cari veneau în contact cu dânsul şi mai ales învăţătorilor şi preoţilor nu numai interesul cel mai mare pentru biserica, şcoala şi cultura românească, interes ce l’a urmărit cu tenacitate până’n ultimul moment al existenţei sale, ci şi respectul pentru trecutul acestui popor, în a cărui putere de viaţă îşi pusese credinţa cea mai mare precum şi evlavia şi recunoştinţa adâncă pentru oamenii mari ai patriei. Opera sa naţională în şcoală şi în afară din şcoală a fost întocmită cu toată reflexiunea necesară la timpul ei şi la locul ei, cu ordine şi cu tărie sufletească demnă de imitat şi de admirat. Această operă de cea mai clară şi patriotică concepţiune a fost îndreptată în mod stăruitor şi sincer spre binele şcoalei şi spre înălţarea şi întărirea statului. Interpret fidel al ideei româneşti el a desfăşurat o energie de fer în vasta sa activitate şcolară şi culturală, organizând serios şi complect şcoala care constituie temelia educaţiunii noastre naţionale. Creator al nenumăratelor şcoale primare la ţară, ca să risipească întunerecul dela sate şi organizator al multelor instituţiuni naţionale pentru propăşirea stării economice şi culturale a poporului, a fost numit “omul şcoalei”, nume binemeritat şi “apostolul neamului”.
“Opera sa şcolară – afirma Dr. C. Angelescu cu ocazia comemorării lui Spiru Haret de către Academia de ştiinţe din România în şedinţa din 19 ianuarie 1943 – este de o însemnătate capitală. Haret a înfăptuit-o punând suflet din sufletul lui , el a căutat să o adapteze nevoilor timpului şi cerinţelor ţării. Această operă cunoaşte realizări strălucite, ea deschide orizonturi noi de înălţare şi de propăşire”.
Dragostea pentru ţărani a lui Spiru Haret, care vedea România viitoare prezentându-se sub figura geniului păcii şi al luminei, sforţările sale neîntrerupte pentru a ridica nivelul cultural, moral şi economic al ţărănimei, încrederea ce punea Haret în “acest izvor de energie”, care, netăgăduit este ţărănimea.
Cu prilejul împlinirii a 10 ani de la moartea lui Spiru Haret, un parastas a avut loc la biserica Sf. Nicolae-Tabacu din calea Victoriei din Capitală, pentru pomenirea marelui dispărut.
Au asistat la această pioasă ceremonie, în afară de membrii familiei şi rudele defunctului, următoarele personalităţi: I. I. C. Brătianu, preşedintele consiliului de miniştri, împreună cu d-nii miniştri; Vintilă Brătianu, dr. C. Angelescu, C. Banu, V. Sassu. I. Th. Florescu, A. Cosma, I. Nistor, general Moşoiu, P. S. S. Episcopul Bartolomeu, I. Valaori, secretarul general al ministerului instrucţiunei publice, profesor I. Simionescu, V. O. Ispir, secretarul general al ministerului de culte, general Nicoleanu prefectul poliţiei Capitalei, A. Mavrodi, directorul general al teatrelor, Ştefan Ion, Burileanu Chiriţescu etc
În urma dispoziţiilor Ministrului instrucţiunii publice asemenea servicii religioase, pentru pomenirea lui Spiru Haret au fost oficiate la toate bisericile din ţară, ceremonii la care au asistat corpurile didactice împreună cu şcolile respective.
Soţia lui Spiru Haret a donat şcolii şi Cercului Cultural “Spătar Mihail Cantacuzino” din Sinaia o parte din cărţile lui Haret, în anul 1913.
În semn de recunoştinţă, bucureştenii inaugurează, la 9 iulie 1935, o statuie realizată de sculptorul Ion Jalea. În semn de preţuire pentru ceea ce a făcut pentru şcoala şi pentru propăşirea ţării, în anul 1932 se înfiinţează la Ploieşti un ateneu popular care va purta numele lui “Spiru Haret”. Mai târziu, în anul 1935, la Liceul “Sfinţii Petru şi Pavel” din localitate să se înfiinţeze Societatea de matematică a elevilor din acest liceu care va purta şi ea numele lui Spiru Haret. Această societate era coordonată de prof. G. Canciu. Ateneul popular “Spiru Haret” a fost autentificat de Tribunalul Prahova prin sentinţa civilă nr. 1079/1930 şi trecut în Registrul persoanelor juridice la nr.1/1931 Iniţiatorul înfiinţării acestui ateneu era I. Predescu, primarul Municipiului Ploieşti. Presa locală “a salutat cu încredere întemeierea acestui ateneu”.
În anul 1942, Liceul comercial “Spiru Haret” din Ploieşti a comemorat patronul liceului. La această comemorare au participat Ştefan D. Moțoiu, preşedintele dela Camera de Comerţ şi Industrie Ploieşti, profesorii Raul Buffinsky, Ion Grigore, N. Grămadă, Petre Dedulescu etc. La sfârşitul comemorării, foşti profesori şi directori ai liceului au trimis o telegramă omagială prof. Gh. I. Dumitrescu, directorul general al învăţământului profesional din Ministerul Culturii Naţionale.
Spiru Haret a mai fost comemorat şi la 12 decembrie 1927 la Şcoala elementară de Comerţ din Ploieşti
La 18 decembrie 1932 s-au comemorat 25 de ani de la moartea lui Spiru Haret la şcoala din Poiana Câmpina. Cu această ocazie I. Mateescu directorul şcolii şi preşedintele Căminului Cultural “Înălţarea” a scos în relief „figura mare a ilustrului ministru al Şcoalelor şi iniţiatorul Cooperaţiei la noi”.
În ziua de 12 decembrie 1943 într-un cadru de mare sărbătoare s-a serbat patronul liceului Comercial de băieţi şi s-a evocat figura lui Spiru Haret al cărui nume îl poartă liceul.
După săvârşirea parastasului pentru Spiru Haret şi eroii profesori şi absolvenţi a liceului căzuţi pe frontul împotriva bolşevismului de către părintele Gh. Dinescu la biserica Sf. Ştefan întreaga asistenţă a luat parte la serbarea organizată în sala de festivităţi a liceului care s-a dovedit neîncăpătoare faţă de publicul numeros şi elevii liceului care a luat parte la comemorarea celui ce a fost marele învăţat Spiru Haret. Printre cei care au luat parte la ceremonie au fost Ştefan Motoiu preşedintele Camerei de Comerţ, prof. Ion Grigore directorul internatului şcoalelor comerciale, prof. C. Râpeanu, Stelian Papina, N. Simache, V. Frateş etc.
Prof. I. Grigore în cuvântarea sa a evocat figura lui Spiru Haret “din punct de vedere ştiinţific şi educativ” după care a urmat un program artistic
Poate că în semn de apreciere a vastei sale activităţi pe tărâm educativ şi politic liberalii şi nu numai ar trebui să se gândească să-l nemurească şi printr-un bust pe cel care şi-a iubit atât de mult neamul din care a făcut parte. Persoana lui Spiru Haret va rămâne pentru totdeauna ca cea mai frumoasă pildă de un mare naţionalist şi de mare patriot.

Prof. dr. Constantin Dobrescu

Bibliografie:

Maria Itu, Forme institualizate de educaţie populară în România 1859 – 1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981;
Petre Dan, Asociaţii, Cluburi, Ligi, Societăţi. Dicţionar Cronologic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983;
Ion Jercan, Portrete prahovene, Editura Bioedit Ploieşti,2003;
Şerban Orăscu, Spiru Haret, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc. 1976;
Ion Bulei, Lumea românească la 1900;
Operele lui Spiru Haret, Vol. I – XI, Iaşi, Edit. Moldova, 2010;
V. Popovici, Spiru Haret – 125 de ani de la naştere în “Revista Arhivelor nr. 1 / 1976;
Al. Zub, Înapoi la Haret în Convorbiri literare Iaşi nr. 5 / 2012;
Constantin Dobrescu, Memoria documentelor, Editura Elapis, Ploieşti, 2011;
Dobrescu Constantin, Băjenaru Carmen, Societatea literar-științifică „Tinerimea românăˮ, 1877-1948, Editura Premeier, Ploiești, 2013;
Elis Râpeanu, Valea Călugărească – pe spiral de timp, Monografie, Editura Printeuro, Ploiești, 2004;
Luptătorul (Ploieşti) 22 septembrie 1909;
Imparţialul, 1 martie 1936;
Tribuna (Ploieşti), 20 decembrie 1943, Tribuna, 26 noiembrie 1942;
Ploieştii, 9 iulie 1933;
Arh. Naţ. Prahova, fond Tribunalul Prahova, S. I. dosar 15 / 1931;
Arh. Naţ. Prahova, fond Prefectura Prahova, dosar 522 / 1943;
Arh. Naţ. Prahova, Şcoala Comercială, “Spiru Haret” Ploieşti, dosar 13 / 1927;
Arh. Naţ. Prahova, fond Primăria Ploieşti, dosar 7 / 1911.

Topice: Studii | Comments Off on SPIRU HARET – un român adevărat

Comentarii închise.