Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

ANA-CRISTINA POPESCU:LABIRINTUL NISIPULUI

de admin | August 4, 2014

I
S-a scurs un şarpe de lumină,
Clepsidra s-a-necat a tuse
Şi ochii s-au lipit spre-odihnă…
Sunt în deşert,
Pe-o piatră-o urmă de lăcustă…
Şi tot nisip…
Nu-i murmur de izvor?…
Nu-i oază?
Nu, e glasul deşertului
când rage nisipul
în suflet de vânt.
Ce-ai fost cândva nisip?
Am fost ţară bogată
ce în deşertăciune mi-am lăsat viaţa purtată;
Am fost rege, ce nu avea pereche;
Acum sunt carte…
sunt deşertăciunea puterii omeneşti,
sunt lacrimile celor osândiţi,
sunt suferinţa celor prigoniţi,
sunt aurul pierdut al nesătulilor;
Am murit şi-am înviat,
am purtat povara pildă,
dar nimeni nu m-a ascultat.
Ce-nseamnă pentru tine mirajul?
O trăire din veacuri pierdute,
o goană după vânt a omului în viaţă.
Ce-nseamnă pentru tine viaţa?
Un vis al unui viitor
ce poate fi deşertăciune sau izvor…
Nisipul doare, nisipul prinde viaţă,
dar numai Dumnezeu e Cel ce modelează,
ce-a fost, mai este încă
şi-o să mai fie-n altă faţă,
poeţi ce meditează,
artişti ce-nfrumuseţează,
dar Dumnezeu creează.
În noi, în noi e doar nisipul,
să nu ne risipim,
să învăţăm cum să trăim…
Nisip, iar nisip, alerg,
of, dune de nisip,
mi-e sete;
vreau viaţă, paradis,
vreau adevărata iubire
să fie veşnic lângă mine,
dar în jur e totul gol,
mă doare,
clepsidra s-a-necat a soare
şi nisipul a luat foc;
Vreau viaţă
şi văd doar nisip… nisip… şi dune de nisip…
II
Caravana s-a îndepărtat,
păşesc agale pe nisipul încintat,
povăţuit am fost să ţin drumul
înţelepciunii oazei,
să am soarele de-a dreapta şi luna de-a stânga,
dar am alunecat pe-o limbă de nisip
şi mă-nghiţea,
adulmecam aerul fierbinte,
prea târziu să-mi acopăr faţa,
rănile trupului mă dureau,
mă agăţam de oasele deşertăciunii,
tăcerea îmi sfâşia auzul
cu ţipătul de şacal ce-şi chema haita,
eu eram prada destrăbălărilor,
beţii gălăgioase se pierdeau în iluzii,
umbrele dansau bezmetice deasupra-mi
aşteptând să-mi slăbească puterile
şi să-mi bea mana ochilor.
Un fulger de flăcări mă ardea din apus
şi spatele prinse durere,
în faţă argintul de lună-i aprins,
în drum o cămilă,
de ea mi-agăţ disperarea;
Oare voi ajunge să beau apă din oază?
III
Miroase a aer de verdeaţă,
în jur natura prinde viaţă,
mă-mbrac în haina nouă de lumină;
Am înţeles ce-nseamnă a cunoaşte
şi unde-i untdelemnul din candela-nţeleptei;
S-a stins o iarnă pierdută-n vis
şi am dat foc deşertăciunii,
au ars cărbunii urii şi-ai minciunii,
a dragostei ce-a fost cândva şarpe,
căci rău e să iubeşti fără-a cunoaşte,
se prăbuşeşte-n praf ce n-are temelie
şi sufletul se zbate între săgeţi o mie…
S-a dus, s-a scurs păcatul din clepsidră;
Nisipul mişcător tuşise-afară prada.
Acum e linişte,
Sufletul a înţeles izvorul iubirii,
a cutezat să scânteieze spre lumina dumnezeirii,
s-a contopit în adâncimea naturii,
a naturii din care trupu-şi luase fiinţă
şi aşteaptă…
Aşteaptă oaza din care să-şi adape nemurirea,
verdeaţa primăverii,
aşteaptă să uite plânsul din mugurii durerii.
IV
Acum râul geme peste pietrele reci printre suspine
asemenea sufletului meu necopt,
ars de jarul răutăţii lumeşti,
stins de lacrima suferinţei,
plin de săgeţile aşa numitor prieteni.
Te-ai frânt suflet în mii de aripi
şi-ai adunat în mii de flori
speranţa prieteniei şi-a iubirii
ce-a gustat otrava celor ce-i preţuiai.
Acum plângi în lacrimile Ghetsimanilor
şi vezi păcatul în picături de sânge,
ai pus un cui, ai pus o cruce,
în nepriceperea iubirii sfinte
când te-ai pierdut printre spini
pentru a gusta iubirea păcătoasă,
atunci ai fost singur printre mărăcini,
acum abia ai prieten,
acum înveţi viaţa,
De-acum nu mai eşti singur,
vei fi în umbra crucii.
Pe braţe Te-a purtat printre hiene
Un Miel ce îţi cerşea iubirea,
i-ai înţepat cu spini mânuţa
ce se jertfea să-ţi dăruiască nemurirea,
să-ţi şteargă patima durerii
ce te orbea în pânza de păianjen,
să-ţi lumineze ochii minţii
ce refuzau înţelepciunea.
Azi am gustat din cina pregătită
s-aline-a inimii dorinţă,
de-acum te simt în toată a mea fiinţă,
prea mult am alergat prin lume
şi te-am găsit în mine,
şi te-am găsit acasă,
şi te-am găsit tovarăş în neputinţa noastră.
De-acum nu mai sunt singur,
de-acum doar Tu mi-eşti viaţă,
am învăţat să zbor
spre primăvară, spre-a raiului sfânt rază;
Azi am ajuns la oază.

Topice: Poezii | Comments Off on ANA-CRISTINA POPESCU:LABIRINTUL NISIPULUI

Comentarii închise.