Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Profesionistul de sacru talent / geniu e în arenă şi profanul arbitrează…

de Ion PACHIA-TATOMIRESCU | August 26, 2014

Profesionistul de sacru talent / geniu e în arenă şi profanul arbitrează…
– dr. Doina Moţ într-un dialog despre Olimpism cu dr. Ion Pachia-Tatomirescu –

Cu aproape două decenii în urmă, mai precis, luni, 16 iunie 1997, prof. univ. dr. Doina Moţ mi-a înmânat un chestionar pe tema Olimpismului, focalizându-şi lentilele în „doar nouă“ clasice perimetre istoric-problematic-tematice, „de la origini până în prezent“, cu invitaţia de a-i răspunde – „punct-cu-punct“ – şi cu sublinierea anvergurii unui „proiect cultural / editorial“, evident, dinspre cele două „componente“ / „direcţii“ ale personalităţii Domniei Sale: (1) cea de fost „combatant“ / „membru“ al echipei naţionale de volei din România (echipă cu care a participat – în 1964 – la Jocurile Olimpice de la Tokyo) şi cea de profesor (de după Revoluţia Anticomunistă Valahă din Decembrie 1989) la Universitatea „Tibiscus“ din Timişoara – unde a avut (până în orizontul anului 2003) şi funcţia de decan al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport. Joi, 19 cireşar 1997, „prompt şi exact, la obiect“, i-am înmânat răspunsurile la cele nouă constelaţii interogative (pe patru pagini A-5, trase la imprimantă), sub titlul Profesionistul este în arenă, profanul arbitrează şi culege roadele… (titlu transferat „în uşoare nuanţări“ şi la prezentul „post-scriptum-dialog“).

Cum în acel an (1997) s-a declanşat „avalanşa reformelor“ în toate sistemele, mai ales, în cele două sisteme fundamentale ale unei naţii, sistemul de învăţământ şi sistemul de sănătate / sanitar (în realitate, pseudo-reforme ce s-au dovedit a fi făcut parte din programe guvernamental-mafiote, diabolic-haotizatoare, până la „cancerigenizarea-le generalizată“ etc.), Doina Moţ şi-a amânat realizarea proiectului său cultural / editorial pe tema Olimpismului, până în orizontul anului 2013.

„Primul rod“ al acestui proiect al Doinei Moţ este volumul de eseuri, Valorile Olimpismului (Timişoara, Editua Brumar [ISBN 978–973–602–904–2], 2013 [pagini B-5: 136]), volum încredinţat mie în 27 ianuarie 2014, sub un generos autograf pe pagina de titlu, la care răspund bucuros – deopotrivă Domniei Sale şi Distinsului Receptor de Carte Valahă din România Contemporană – prin recenzia-mi (infra) de duminică, 2 făurar 2014, tot de la Piramida Extraplată a Tibissiarei > Timişoarei, Despre „dogma“ Olimpismului:

O interesantă şi binevenită carte în perimetrul culturii noastre publică Doina Moţ, Valorile Olimpismului (2013), cu „ariadnica“ prefaţă, O profesoară de olimpism, de Adrian Dinu Rachieru, prefaţă-„radiografie“ din care (pentru Distinsul Nostru Receptor) spicuim: «Incursiune documentară, „de mare suflet“, în istoria Olimpismului, cartea d-nei Doina Moţ este, de fapt, o caldă pledoarie pentru ceea ce autoarea însăşi numeşte filosofia Olimpismului. Adică o filosofie a vieţii, de vreme ce sportul, ca bun al tuturor, propune un limbaj universal şi are un uriaş rol social. Mai mult, Olimpismul ca „forţă sociologică mondială“, prin valorile sale, ar putea impune un stil de viaţă […] Volumul dedicat valorilor Olimpismului trece în revistă, inevitabil, Olimpismul antic […] Excursul istoric aduce în prim-plan figuri legendare, de la Thomas Arnold, Jahn şi Evanghelie Zappa (ca precursori ai renaşterii Olimpismului), la amintitul baron de Coubertin, cel care, surprinzător, era potrivnic participării femeilor. Aflăm lucruri surprinzătoare despre Carta şi simbolistica Olimpică, despre Comitetul Internaţional Olimpic (CIO) şi Academia Internaţională Olimpică (AIO) […] Amintim proiectul Valorile olimpice – punte între generaţii (dezvoltat într-un capitol distinct), pledoaria pentru fairplay, învăţământul sinergic, transdisciplinaritatea, pentru I. O. (inteligenţa olimpică) şi educarea inteligenţei emoţionale […] Poate s-ar fi cuvenit şi o privire apăsat-critică, printr-o percepţie contextuală, asupra situaţiei sportului în lumea de azi (degradată, concurenţială, „sportivofilă“, în sensul goanei după rezultate). Sau a refuzului, dispreţuind mişcarea fizică în societatea mediatică […] În acest context, soarta ideii olimpice, ameninţată, deturnată de fapt într-o societate „dopantă“ (cf. Gilles Lipovetsky), interesată degradant de ceremonialitate, ritualizează chiar comportamentul de consum. Iar Olimpiadele, conectând Planeta, se vor bucura, negreşit, de-o acaparantă „cuvertură mediatică“ într-o societate care ne „condamnă“ la divertisment» (p. 5 sqq.).

Subscriind acestor aserţiuni „prefaţator-radiografice“ ale lui Adrian Dinu Rachieru, să ni se îngăduie a releva „în amănunt“ şi structura „triadică“ a lucrării Doinei Moţ: (I) Olimpismul antic, o strălucitoare istorie a umanităţii (secţiune în patru „cardinale“ capitole: «Olympia, focarul civilizaţiei greceşti», «Jocurile olimpice antice», «Declinul jocurilor olimpice», «Poţi fi erou fără să pustieşti pământul»); (II) Olimpismul modern (cu 12 capitole: «Precursorii renaşterii Olimpismului», «Jocurile olimpice moderne», «Valorile olimpice şi Olimpismul», «Femeia şi Olimpismul modern» etc.); (III) Valorice olimpice, punte între generaţii (cu cinci capitole: «Educaţia în spirit olimpic», «Integrarea Olimpismului în şcoli prin învăţământul sinergic», „Olimpism şi transdisciplinaritate etc.).

Se poate spune – „la sfârşitul lecturii“ – că Valorile Olimpismului, de Doina Moţ (evident, respectând majuscula din titlu), este nu numai o lucrare imperios-actual-documentată, scrisă cu farmec olimpic, ci şi o binevenită „ancorare“ în pillatiana „eternitate a clipei“, dând ens-ului receptor (nu neapărat „iniţiat“ / „epopt“ în olimpism) sentimentul de-a fi participant / participat la o ordine „sănătos-planetar-sportivă“ şi, totodată, de-a fi având „cheia-gerovitalităţii“, „cheia veşnicei tinereţi“, cogaionice mai întâi, olimpică, mai apoi (căci Olimpul, permanent a avut „drept model“ Cogaionul Pelasgimii > Valahimii, astfel „cuibărindu-şi perenitatea“ planetară)…

Cartea Valorile Olimpismului (2013), dăruită mie, cum s-a mai spus, în 27 ianuarie 2014, m-a mai surprins şi prin ceea ce conţinea între copertă şi prima pagină:

(a) cele patru pagini de răspunsuri la chestionarul despre Olimpism (de care uitasem), pagini date în 19 iunie 1997, sub titlul Profesionistul este în arenă, profanul arbitrează şi culege roadele…, aşadar, păstrate aproape două decenii, şi

(b) invitaţia „de a contribui la realizarea volumului Învinge-te pe tine însuţi…!“ – evident, „secund-tematic“ –, volum a cărui „tablă de materii“ se structurează, de data asta, nu „sub cifra / cabala nouă“, din 1997, ci sub numărul şase, al nuntirii cosmic-zalmoxiene a Soarelui Tânăr / Războinic (So-Ares) prin cele şase constelaţii descendente şi prin cele şase constelaţii crescătoare ale Zodiacului: (I) Citius, Altius, Fortius… ! / Mai iute / accelerat, mai sus, mai puternic !, (II) Învinge-te pe tine însuţi !, (III) Nu victoria este importantă, ci drumul spre ea !, (IV) Cel mai bun să câştige !, (V) Sportivitatea nu poate exista fără educaţie, fără cultură ! şi (VI) Perfecţiunea nu poate fi atinsă decât prin merit ! (infra).

Răspunsurile noastre din 19 cireşar 1997 „se repliază – prompt, bine-revăzut şi augmentat chiar“, astăzi, luni, 14 prier 2014, tot la Piramida Extraplată – în aria cabalei şase, a nuntirii secunde (după cea dintâi, a numărului cinci, „al nuntirii jumătăţii în decada de aur“).

(I) Citius, altius, fortius… ! („Mai iute / accelerat, mai sus, mai puternic…!“). Am fost un practicant al exerciţiului fizic din copilărie şi până în orizontul celui de-al 33-lea an al vârstei mele – înot, ciclism, „patinaj“ / „săniuş“, „oină“ / „fotbal“ etc. Şi am simţit bucuria rapidei / fulgerătoarei mişcări („citius“), acea bucurie a ralierii fiinţei proprii la ritmurile, la dinamica naturii, la pulsaţiile universului. E o bucurie a conectării „de-o clipă eternă“, oximoronic spus, în „priveliştea Fiinţei“ (ca în „revelările“ lui Platon, ca „altius“ şi deopotrivă „fortius“), ce-ţi dă sentimentul aproape-al-deplinei participări la o ordine / nuntire cosmică des-tinzându-se dinspre momentul originar, drept încântec / beatitudine de efemeridă cu înveşnicire… Triada latin-adverbială se dovedeşte indispensabilă nu numai Olimpismului, ci şi tuturor celorlalte tipuri de „lansări“ – ca de rachetă în trei trepte – a ens-ului întru performanţă în cele două orizonturi: fie în cel al cunoaşterii metaforice, fie în cel al cunoaşterii ştiinţifice (aşa cum ne-a atras atenţia mai întâi asupra lor marele filosof valah, Lucian Blaga).

(II) Învinge-te pe tine însuţi ! Imperativ-aporeticul învingerii sinelui („Învinge-te pe tine însuţi !“) mi s-a impus deopotrivă, ca într-un binom, cu imperativ-aporeticul cunoaşterii sinelui (Cognosco te…!), atât ca ens / unitate în natura lucrurilor cât şi ca ens / unitate în natura „mulţimilor“ (neamurilor / triburilor, „popoarelor“, „raselor“ etc.), sau în raportare la colectivitate / „pluralitate“, la „disipativ-grup“ (paradoxist spus), mai mult ca sigur, pentru că mai întâi am participat / asistat la spectacolul sportiv şi mai asist ori de câte ori se iveşte prilejul. Nu pierd decât rareori spectacolul sportiv internaţional. Că, îndeosebi, acest spectacol sportiv / olimpic poartă nu numai pecetea rasei, ci şi subpecetea naţiei ca o componentă-genă, ca un component-germen de rasă. Găsesc a fi fiind extraordinară lucrarea ştiinţific-armonică a planetarelor academii pe o temă ca tipologie în saltul simetric ens – grup / colectivitate („neam“ / „popor“) cu oglindire fidelă, verosimilă, din ariile celor două „imperativ-aporetice“… (supra).

(III) Nu victoria este importantă, ci drumul spre ea ! Dinspre ariile cele două imperative aporetice– Cunoaşte-te…! şi Învinge-te…! – deja abordate (supra), s-ar putea face o „uşoară corectare a vectorilor semantic-olimpici“: calitatea unei importante victorii este direct-proporţională cu calitatea cunoaşterii şi învingerii de sine de pe calea de până la obţinerea importantei victorii… Întrucât, în acest sens, sportul („sporturile“) se constituie în mari realităţi sublim-constructive, polarizatoare de mase, mai întotdeauna, benefic. Pentru că exprimă / emană o realitate social-umană ce se înalţă (ori ce-i în aspiraţia elevării). Pentru că au ceva din puterea dintâi a Cuvântului ce se întrupează. Pentru că reprezintă un fel de reţea „concretă“ de vase comunicante ale Spiritului Uman în faţa / peisajul (relieful) Spiritului Universal. Pentru că înrăzăreşte fiinţa interior-umană întru Marea / Buna Lumină din Soarele-Moş, adică din Sacrul Întreg Cosmic în care suntem părţi. Pentru că – după cum se ştie din Zalmoxianism – dacă eu ca parte sunt pur, sănătos, existând armonic între părţile asemenea ale Universului / Cosmosului (care-i Sacrul Întreg / Dumnezeu) menit a fi mereu „reconstruit“ prin „eternităţile noastre de-o clipă“ ca „jertfire de sine“, atunci şi lumii, întregului lumii, îi merge bine…

(IV) Cel mai bun să câştige ! Etica / morala sportivă a fost, ar mai trebui să fie „din / pentru totdeauna“ un model educaţional uman. Modelul Olimpic este, totuşi, prea palid spre a fi implementat în învăţământ ca „o valoroasă alternativă pentru mileniul al III-lea“. Toate „modelele“ de până acum, fireşte, au fost, sunt şi, „dialectic vorbind“, vor fi imperfecte. Trebuie re-creat modelul-sinteză al timpului prezent „fără ghiveciuizare“.

Imperfecţiunea moralei / eticii sportive a fost observată pentru prima oară în Istoria Olimpiadelor de către un strămoş al nostru, epopt în Zalmoxianism, Oană Cârssia (aprox. 628 – 587 î. H.; onomasticul pelasgului aşezat de antichitate între cei şapte înţelepţi ai lumii de-atunci, Oană [> Ana-] Cârssia [> -charsis], înseamnă, în pelasga > valaha / dacoromâna de azi, „Ioan Cârşă / Cârjă“), din Dacia Nord-Dunăreană, al cărui nume, din păcate, grecizat, Anacharsis (v. supra), a cunoscut circuitul spiritual / cultural helladic şi apoi imperial-roman / latin (cf. Herodot, Istorii, IV, 76; Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, I, 8; în această lucrarea a lui Diogene Laertios, care a trăit în secolul al III-lea d. H., filosoful pelasgo-dac Oană Cârssia / Anacharsis este individualizat şi prin epitetul „scitul“, de la faptul că pe-atunci Dacia Nord-Dunăreană / Dacia Dunării de Jos se numea de către geografi / istorici Sciţia [Mare / Mică]; de pe-atunci există „mode“ / „politici“ imperiale de cultivare programată a confuziilor dintre pelasgi > valahi / [daco]români şi migratori: sciţi. goţi, ţigani ş. a.).

Pelasgo(>Valaho)-Dacul Oană Cârssia („cârjă“) / Anacharsis, din Dacia Nord-Dunăreană, «cam în vremea Olimpiadei a XLVII-a», ori, mai bine spus, la Olimpiada dintr-un anotimp al anilor de la extremităţile segmentului temporal 592 – 589 î. H., se afla în Hellada / Atena lui Solon (aprox. 638 – 558 î. H.) ce-l angajase (în calitate de legiuitor-epopt / cavaler al Zalmoxianismului) să-i reformeze sistemul legislativ atenian / elin. Ivindu-se din morala sportivă, războinic-religioasă a Zalmoxiznismului, a mărturisit lui Solon că se miră «de ce în Hellada, sportiv-profesioniştii se iau la întrecere în arena olimpicelor jocuri, iar profanii arbitrează împărţirea premiilor…», când, normal ar fi ca, într-adevăr, cel mai bun să câştige prin aprecierea / premierea făcută tot de profesionişti de acelaşi rang. Din păcate, de mai bine de două milenii şi jumătate, de când înţeleptul strămoş din Dacia Zalmoxiană a sesizat imperfecţiunea Modelului Olimpic, nu s-a schimbat / corijat nimic… Dimpotrivă, „mafiile sporturilor“ proliferează în progresie geometrică (în ciuda faptului că în România de azi, ca şi în alte ţări, clanurile mafiote, îndeosebi, cele din fotbal, au început „să mai populeze şi temniţele“)…

(V) Sportivitatea nu poate exista fără educaţie, fără cultură ! De la lumea rupestră şi până în lumea contemporană, sportivitatea – ca „iniţiere“ / „şcoală“ –, în adevăratul sens al cuvântului, a dovedit că nu poate exista fără educaţie, fără cultură, pentru că sportivii de performanţă sunt ambasadorii unei ţări / naţiuni, pentru că sportivii de performanţă sunt purtătorii de cultural / civilizatoriu stindard olimpic. Şi, mai ales, pentru că sportivitatea de performanţă dintr-o ţară atestă, angajează / antrenează în peisajul / spaţiul olimpic dintotdeauna existenţa unei Înalte Şcoli / Şcoliri Interdisciplinare. Aşa-zisele „reforme ale învăţământului“ din România ultimului sfert de veac s-au dovedit „programe distructive de sistem“, în primul rând pentru că nu s-a ţinut şi încă nu se ţine seama de ceea ce a fost, de ceea ce mai este valoroasă experienţă naţională valahă / dacoromână. Se trâmbiţează cosmopolit „modele modern-occidentale“ fără să se ia în calcul raportul sacru dintre conţinut şi formă. De fapt, învăţământul valah nu de „modele“ duce lipsă, ci de fonduri financiare, începându-se de la salariile profesorilor… Altfel, întreaga Europă ar avea de învăţat, de câştigat, din experienţa învăţământului din Dacia (cel puţin de la Academia Simposionică Zalmoxiană, din orizontul anului 1600 î. H. încoace), mai exact spus din Dacia – partea numită de prin 1859 încoace România, nu „evmezicele“ Principate Valahe Reunite / Principatele re-Unite ale Valahilor (căci nu ne-au lăsat cele trei imperii ale evului mediu şi burghez – Otoman / Turc, Habsburgic / Austro-Ungar şi Ţarist / Rus – ce şi-au îmbinat roţile dinţate la sacra Dunăre a Daciei strămoşeşti, nici în secolele de dinainte şi de după Mihai Viteazul, făuritorul unei „mici re-Uniri a Daciei Nord-Dunărene, în orizontul anului 1600, şi nici în secolul al XIX-lea, spre a nu se trezi conştiinţa naţională a Valahimii)…

(VI) Perfecţiunea nu poate fi atinsă decât prin merit ! Din păcate, în România de dincoace de orizontul anului 1990, „alianţele“ / „guvernele“ mediocrităţilor au sufocat / anihilat programatic, au cancerizat (prin hoardele corupţiei, îndeosebi) valorile Valahimii, au haotizat legile, întreprinderile şi instituţiile de performanţă europeană / universală ale statului, încât nu numai în domeniile sportivităţii, ci şi în toate celelalte domenii / sisteme ale societăţii noastre, nu mai poate fi vorba de faptul că perfecţiunea nu poate fi atinsă decât prin merit… Îmbolnăvite acut părţile / personalităţile naţiunii noastre, nu ne rămâne decât să constatăm cancerizarea întregului Valahimii. În România, ca şi în majoritatea ţărilor de pe glob, trebuie să fie extirpată corupţia cancerigenă şi să se refacă urgent „sănătatea popoarelor“ spre a deveni părţi normale din sacrul întreg planetar, trebuie să se revină la deontologia, la principiile de promovare a tuturor valorilor indiscutabile / incontestabile – de la cele naţional-politice, naţional-religioase, până la cele din ariile fundamentale ale cunoaşterii umane: cea ştiinţifică şi cea artistică / metaforică, permanent amintindu-se „contemporanilor prea grăbiţi“ în a fi „etern-cosmopoliţi“, ori „mancurţi“, sau „gloabe ale globalizării“, celebra învăţătură de nucleu a Zalmoxianismului: „…dacă partea rămâne sublim-frumoasă, pură / curată, sănătoasă, atunci şi Sacrului Întreg Cosmic (drept unic Dumnezeu) îi merge bine“…

Altfel spus: prin perfecţiunea părţii-ens să se ajungă la armonia / perfecţiunea din Întregul-Dumnezeu…

Timişoara, 16 iunie 1997 / 2 făurar, 2014.

Prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu

Topice: Meditaţii | Comments Off on Profesionistul de sacru talent / geniu e în arenă şi profanul arbitrează…

Comentarii închise.