Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Maria Mânzală:Să privim cu smerenie

de admin | Octombrie 22, 2014

Deşi minunile dumnezeieşti sunt greu de redat în cuvinte, autoarea Ioana Stuparu reuşeşte, în cartea „Viziune şi credinţă”, Editura Semne, 2014, tot printr-o minune, să prezinte câteva dintre minunile ivite pe cărarea destinului său. Trăieşte intens fiecare clipă de intimitate cu Dumnezeu, simţind că se află într-o continuă vrajă. „Scrie cu atenţie, cu smerenie chiar, să nu adauge ceva ca nu cumva să semene a fală”. Existenţa sa este presărată cu momente de vibraţii astrale, vibraţii ale comunicării speciale pe care autoarea le numeşte simplu „vise” ce vor fi scrise pe fila de început a dosarului cu titlul „Clipa de Lumină”. Autoarea citeşte în caietul îngălbenit de trecerea vremii rândurile de culoare albastru-închis scrise citeţ şi cu formă frumos rotunjită, ajutată de o „luminiţă rotundă” trimisă de cineva, care se aşterne peste cuvinte şi care se mişcă o dată cu privirea pe deasupra lor. Printr-o descriere bazată pe detalieri cromatice, Casa din Cer devine o imagine absolut cosmică, de o savoare aparte care picură în suflet o „linişte necuprinsă şi eternă”. „Balconul este de formă pătrată şi mare, coloanele au de-a lungul şănţuleţe făcute cu tencuială şi sunt de culoare verde spre argintiu. Bărbaţii din balcon stau în picioare, nemişcaţi ca nişte statui şi privesc zarea…, vârsta li se cunoaşte după cât le este părul de încărunţit. După feţe nu-ţi poţi da seama. Feţele lor sunt senine şi fără riduri. Croiala veşmintelor este dreaptă, cu mâneci largi şi simple. Sunt formate din bucăţi dreptunghiulare, încheiate între ele. Culoarea veşmintelor este verde, iar pe la cusăturile care au îmbinat bucăţile dreptunghiulare de la umăr, de la gât, au brodate şiruri de culoare maron. Căluţul cel negru ţopăie trufaş pe liniile rombului…, străbate ţopăind toate laturile rombului, fără să-i scape nici o bucăţică”. Cu măiestrie se face trecerea graduală de la laturile rombului care încep să sclipească orbitor, la flăcările argintii care se înalţă din ce în ce mai sus, în care este prins căluţul cel negru, care se agită şi sare întruna transformându-se şi el din cârlan de o frumuseţe cum nu s-a mai văzut într-un cal în toată firea. Asemenea cailor năzdrăvani din basme, Căluţul cel negru care se zbate în mijlocul flăcărilor, scoate un neghezat puternic, încât pare că se zguduie totul. Din flăcările care se înalţă şi sclipesc orbitor, căluţul cel negru ţâşneşte şi pleacă în zbor către pământ. În „Cărarea destinului”, autoarea subliniază că trebuie să scrie ca să nu uite, despre minunile cu care îi mângâia Dumnezeu sufletul. Revelaţiile continuă, pe cer vede „pământul plutind încet, forma nu e rotundă, ci puţin alungită, iar din spatele lui par a se zări nişte colţuri… Trei parcă!”. Cu precizia unui cunoscător al spaţiului cosmic, autoarea redă ca într-un spectacol de magie Pământul care se află în situaţia de a se îndepărta de liniile luminoase. Totul se petrece cu o viteză nemaipomenit de mare. Pământul a rămas singur, fără susţinerea liniilor luminoase. Totul încremeneşte. „Văd, că trebuie să văd”. „Un bărbat tânăr, cu pletele până la umăr, care stă întins pe liniile luminoase, cu repeziciune prinde Pământul, îl ţine sub trupul lui, apoi sub capul lui. Ţine capul pe Pământ ca pe o pernă, iar trupul este aşezat pe cele două linii luminoase”. Minunile continuă. Văd că trebuie să văd este lait-motivul care ne informează că autoarea ştie foarte bine că nu doar corpurile noastre fizice sau nivelele noastre de inteligenţă evoluează ci, şi sufletele noastre evoluează de-a lungul vieţii. Să-ţi accesezi codul înseamnă să intri în legătură cu înţelepciunea ta esenţială, recunoscându-ţi adevăratul sine. Este pătrunderea în existenţa ta sipituală cea mai profundă. A-ţi accesa codul înseamnă să-ţi găseşti adevărata identitate. Autoarea reuşeşte, conştientă fiind de calea liberă pe care o are spre propriul sine, să convingă cititorii că viaţa omului este un şuvoi de evenimente dintre cele mai diverse atât ca valoare, cât şi ca dimensiune. „Omul se poate bucura cu aceeaşi intensitate, atât la vederea unui fir de iarbă, cât şi la vederea unei raze de soare, poate iubi în aceeaşi măsură atât cerul cât şi o boabă de nisip”. Cu smerenie, autoarea se întreabă simplu şi puţin nedumerită „O fi crezut că am eu un cuvânt de spus, către Dumnezeu”?

Da, „harul divin şi adevărul prin Iisus a venit”, pentru că, „de poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede”.

Maria Mânzală

Topice: Recenzii | Comments Off on Maria Mânzală:Să privim cu smerenie

Comentarii închise.