Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Cercul poemului ca „expresie deplină“ a punctului-paradox

de Ion PACHIA-TATOMIRESCU | Ianuarie 26, 2015

Poetă indiscutabilă / incontestabilă de la ivirea-i pe Valea Anilor (nu mă refer la localitatea Valea Anilor din judeţul Mehedinţi, unde n-are rude, nici „colegi fonfoişti, ce se cred paradoxişti“, ci la metafora-simbol de spaţio-temporalitate alutuană > olteană), prin volumele Ceasuri de îndoieli (debut – Craiova, Editura Spirit Românesc, 1994), Detaşare într-un spaţiu dens (Ed. Spirit Românesc, 1995), Spaţiul din nelinişti (Slatina, Editura Scribul, 1998), Ochiul de lumină (Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2000) etc., eseistă cu ales condei, prin trei cărţi – Arabescuri (Ed. Spirit Românesc, 1995), Individualitatea destinului (Ed. Spirit Românesc, 1996), Nelinişti prin timp (Craiova, Editura Sitech, 2010) – şi romancieră, prin Suferinţele unui redactor (Craiova, Editura Alma, 2006), evident, fără tangenţe wertherian-jurnalistice la ale lui Wolfgang von Goethe, Die Leiden des jungen Werthers, din anul 1774, Doina Drăguţ (născută în zodia Scorpionului, la 28 octombrie 1953, în Pelendava / Craiova-Dacia, licenţiată – dincoace de marele cutremur, în 1977 – a Facultăţii de Matematică-Informatică de la Universitatea din Craiova) revine în Ţara Poemului şi în obiectivul cronicii noastre (infra) – după o absenţă de-aproape un deceniu şi jumătate – încărcată cu electricitate expresionist-paradoxistă „de val“, în certificarea frumosului său volum de poeme, Timpul dintre valuri de lumină (Craiova, Editura Scrisul Românesc [ISBN 978-606-570-002-4], 2014; pagini A-5: 90).
Doina Drăguţ, în orizont de-an-2014, cu bisturiul privirii stângi ascuns în paradox.

Despre poezia Doinei Drăguţ s-au scris cuvinte la putere înaltă / doctoral-universitară, dintre care se reţin ale criticului / esteticianului Ovidiu Ghidirmic («…este o poezie densă […], de mare rigoare, aş spune geometrizantă, a versurilor […]. Doina Drăguţ este o poetă cerebrală […]. Natură interiorizată, poeta autoanalizează, cu maximă luciditate, nu numai stările sufleteşti, dar şi pe cele pur intelectuale, nuanţele infinitesimale ale unui întreg proces de gândire, gnoseologic.»), ale criticului foarte atent la limpiditatea textului, George Popa («Poezia Doinei Drăguţ este, prin excelenţă, o creaţie şi o inductoare a emoţiei intelectuale. Poemele sale se detaşează prin puritate, nobleţe…») ş. a.

Lirica Doinei Drăguţ este vectorizată din expresionismul de factură valahă al lui Lucian Blaga, ori de factură germană al lui Gottfried Benn, în paradoxismul foarte bine temperat, reliefat în materie sensibilă înaltă, parcă la jumătatea distanţei dintre teritoriile poetice inconfundabile marcate cu stindarde-curcubeu de Constanţa Buzea, în spaţiul valahofon, şi de Claudine Bertrand, în spaţiul frunzei de arţar canadian.
În ars poetica drăguţiană, primează dinamica / metamorfozele lumii, inclusiv la nivelul semnificanţilor / „literelor“ („fonturilor“), evident, sub pecetea condiţionalei: «dacă le citim, / e superlativ, / arde în cântec parfum» (p. 30), ori a creatorului întru Cuvânt, creator cu putere de sferă-Androgin cu proiecţia-i în cerc: «aşa cum cercul / este expresia deplină / a punctului / cel ce ştie să vadă / frumuseţea / este un om bogat // adeseori un gând / trăieşte mai mult / decât cel ce l-a gândit» (p. 37). Trăieşte, dar între repere mitic-pelasge > valahe, fie cu gând metamorfozat în cioroi, fie cu gând-ţestoasă în acţiune oceanică, nu de acvariu.
Pentru eroina lirică a Doinei Drăguţ – de parcă ar (re)cunoaşte (după două milenii de Creştinism) învăţătura de nucleu din Zalmoxianism, din acea ştiinţă strămoşească de a se face nemuritor a fiecărui ens-Dac, potrivit căreia fiecare dintre noi este parte („infinită parte“) din infinit-Sacrul Întreg Cosmic, Dumnezeul  Cogaionului / Sarmisegetusei („Unul“ / „Uniilă“) –, în cheie oximoronică / paradoxistă spus şi între minus-infinit / „minus-ultimul“ şi plus-infinit / „plus-primul“, nu există nimic / din cele existente // nu există nici primul / nu există nici ultimul // unicul e cauza tuturor // Dumnezeu se află / în fiecare om (p. 34), deşi mai din fiecare, ce-i divin nu prea mai răsare de câteva secole, de pe când aisbergul-mit se tot (stră-)topeşte.
Eroina poematică a Doinei Drăguţ mai observă «în goluri, forme / [ce] se-mpiedică-n lumină», sporind, ca-n ars poetica expresionistă, Eu nu strivesc corola…, de Lucian Blaga (1919), «spre alte înţelesuri».
Drăguţiana eroină lirică mai «strânge-n braţe / necuprinsul / până-l face clipă» (p. 7), ori până i se „lămuresc“ zidurile «în cascade de lumină» (p. 9), sau până «se desfac în ramuri / braţe, intuind izvoare-n adâncimi / ameţitoare» (p. 11), până «ceaţa se ridică» şi «din spate, valuri-amintiri» (p. 13) „i se sparg de trup“, până ce, «în raporturi spaţiale», „ordonează, însumează idei“ întru „descântarea lumilor“, până ce „se lipeşte“ «de timpul / care-a fost» (p. 17), până ce dă de spaţiul capcană, de spaţiul tragic-limitei, şi-n camera-oximoron se zăvorăşte bacovian-lacustral, «închisă-n libertate / cu fixări în echilibru / instabil», împărţindu-se «în tot / şi în nimic // cu depline revărsări…» (p. 19), chiar şi „dincolo de tăcere, cu ochi verzi ce «despletesc salcia» (p. 21), «cu umbra pe umeri / crescând» şi cu „invizibili cai frenetici, invadându-i fiinţele ce o compun“ la plus infinit («într-o ascensiune / nesfârşită» (p. 22), până ce „flacăra dorului sfidează culmile ninse“ şi «înalţă sunetul corzii / diseminat în univers», în vreme ce, «jupuită de ramuri, / lumina curge / în ochiul de apă» (p. 27), până ce «pasărea cuprinde cerul» (p. 31), spre a constata că «umplerea vidului / nu poate fi sfârşită» (p. 35), că „devine egală“ «cu ceea ce este profund» (p. 38), că, „în natura-i profundă“, «e măsura» (p. 43), până ce-i «înveliş de lumină / peste înveliş de lumină, / în interior…» (p. 42), până ce „marea ce se mişcă-ntr-una «este mereu la locul său» (p. 50), ca să se-ataşeze «de mare / ca de un iubit» (p. 54), fiindcă «lumina / nu trebuie pierdută» (p. 58).

Topice: Descrieri | Comments Off on Cercul poemului ca „expresie deplină“ a punctului-paradox

Comentarii închise.