Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Între chiroptere de-atacă părul de pe bigudiuri şi delta înrăzărită

de Ion PACHIA-TATOMIRESCU | Mai 16, 2015

(7 răpciune 2006, Băile Herculane)

În hlamidă de notabil prozator ivit în noua geografie literar-valahă a Dunării de Jos (mai exact spus, a provinciei Dynogaetia – cu tâlmăcirea de „cancelarie religios-slavizantă“ a elementelor formante: Duno- / Dyno- „bun“ + -gaetia < Gaia [Pajura, sau Baba-Gaia pelasgă > valahă, divinitatea psihopompă înaripată], confundată cu Gea „pământ“ –, astăzi, Dobrogea, „pământ bun“, din Dacia Zalmoxianism-Creştinismului), spaţiu unde chiropterele-s vestite şi prin ştiinţa de a ataca, sau de a pune prompt lungul păr al lumii (magic-analogo-simbologic, „apele“) pe bigudiuri, neîndoielnic, pe urmele brăilenilor Panait Istrati (1884 – 1935) şi ale lui Fănuş Neagu (1932 – 2011), urme care duceau / duc drept în Marea Getică / Neagră, atât prin volumele de povestiri pe teme mitosofice, specifice Deltei (Povestiri din Delta Dunării – Bucureşti, Editura Eminescu, 1997 ; Moartea în Deltă, Constanţa, Editura Ex Ponto [ISBN 973-644-073-7], 2002 ; Noaptea cailor sălbatici, Editura Ex Ponto, 2013 ; ori antologia tuturor povestirilor esenţiale de până azi, tot sub titlul Noaptea cailor sălbatici, Iaşi, Tipo Moldova – colecţia Opera omnia – proza scurtă contemporană [ISBN 978-606-676-554-1], 2014 ; pagini A-5 : 470), cât şi prin romanele, mai deloc în căutarea psiho-temporalităţii proustiene şi mai degrabă în căutarea pelicanului pierdut în Delta Sacrului Fluviu de Litere (Samka – Norcross, Criterion Publishing [ISBN 1-887304-88-6], 2003, roman fără legături cu indianul concept religios-filosofic, samkhya, dar în remarcabilă ecritură de suflet / „purusha“ şi de natură / „prakrti“, din unghiuri epice de fugă ale mitului autothon-pelasg > valah, al Samcăi, „Răul“ / „Răutatea Copiilor“ ; Dincolo de lume, Constanţa, Ed. Ex Ponto, 2008 ; Vremea chiropterelor, Ed. Ex Ponto [ISBN 978-606-598-231-4], 2013, tustrele fiind antologate sub titlul Samka – Dincolo de lume – Vremea chiropterelor, Iaşi, Tipo Moldova – colecţia Opera omnia – romanul de azi, 2014 ; pagini B-5 : 528), Paul Sârbu (născut în zodia Racului, la 25 iunie 1957, în Caracal-Dacia Nord-Dunăreană, absolvent / bacalaureat – din anul 1977 – al vestitului Liceu Pedagogic din Tulcea, apostol / învăţător de-aproape patru decenii al celor din cătunul Letea, comuna C. A. Rosetti / Tulcea, membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Dobrogea, din anul 1999) îşi relevă „poliedricitatea alpină“ şi în calitate de Poet-Cavaler-de-Cogaion (adică de poet cu ştiinţa dacică de a se face nemuritor), prin volumele de poeme care, armonic, reliefează un spaţiu liric original : Poeme, debut sub un „cuvânt înainte“ al marelui poet valah, Cezar Ivănescu (Târgovişte, Editura Macarie, 1994) ; Poeme alese, cu un cuvânt înainte de Gh. Tomozei (Ed. Macarie, 1996) ; 101 poeme (Bucureşti, Editura Biodova [ISBN 978-973-1867-57-1], 2011) ; Raze postume (Constanţa, Editura Ex Ponto [ISBN 978-606-598-317-5], 2014), volum pe care-l punem şi noi „la raze“ / „radiografiere“ (infra), tuspatru reunite tot în „anul razelor“, dar ca antologie esenţială, sub titlul Poeme (Iaşi, Tipo Moldova – colecţia Opera omnia – poezie contemporană [ISBN 978-606-676-540-4], 2014 ; pagini 14 × 16 : 488 ; siglă : SarP ; cifra de după siglă indică pagina de referinţă, infra).

(1) (2)

Paul Sârbu: (1) în orizontul anului 1989, al căutării pelicanului pierdut între Bechet şi Sulina; (2) în anul 2011, după găbuirea pelicanului de aur, lângă Pădurea Letea.

Despre opera de prozator / poet a lui Paul Sârbu au scris nenumăraţi condeieri / critici, pentru al nostru Distins Receptor reţinând numai câteva referinţe esenţiale, în ordine cronologică, nu estetic-valorică (infra).
Mircea Iorgulescu: «…sunteţi poet, poet adevărat, din rara specie a celor care, cum spunea cineva , „trăgându-şi realitatea pe piept ca o cămaşă“, nu confundă totuşi poezia cu jurnalistica. Trebuie să continuaţi cu orice preţ; aş vrea să pot scrie cândva o prefaţă la volumul dv. de debut.[…]» (în Suplimentul literar-artistic al „Scânteii tinereului“, Bucureşti, 15 aprilie 1989) / «Zbuciumată şi gesticulantă, poezia lui Paul Sârbu ţine de ceea ce un critic a numit „estetica strigătului“ pentru a defini una din cele mai productive orientări ale veacului nostru» (mai, 1989 / SarP, 449).
Fănuş Neagu : «Pe cât mă pricep eu într-ale prozei, d-l Paul Sârbu va fi un mare prozator al veacului ce vine…» (apreciere din anul 1998, publicată ca prezentare pe coperta volumului de povestiri, Moartea în Deltă, din anul 2002).
Constantin Novac : «Paul Sârbu are şansa şi meritul de a-şi fi găsit şi consolidat un topos al său uşor identificabil în spaţiul literaturii noastre contemporane. […] Povestirile în care excelează prin tuşe viguroase cu accente dramatice precum şi romanul de faţă reliefează un spaţiu care aduce puţin dacă nu chiar aproape deloc cu familiara evocare a unei mirifice naturi plămădite într-o geneză permanent reluată. […] Paul Sârbu mitizează, dar într-un fel care conservă adevărurile perene ale unui ţinut mărginaş, greu accesibil legii şi oamenilor acesteia. Puşcăriaşi, evadaţi, caralii cruzi, pescari sărmani, bărboşi cu virtuţi de şaman, femei aşişderea ne oferă o lecţie de supravieţuire într-un climat ostil care-şi adaugă la vrăjmăşia lui un soi de damnaţiune materializată (?) într-un duh al apelor. Monstruos şi perseverent…» (extras din prezentarea publicată pe coperta romanului Samka – Norcross, 2003).
Nicolae Rotund : «…Lupta dramatică se dă cu timpul necruţător ce se opune apropierii de idealul său proiectat în propriul simbol. El îşi face din salcâm un mit individualizat, într-o posibilă încercare de a se emancipa de precursor. Şi, de aici, mai evident ca în poemele anterioare, trece de la natura discursivă ,,epică“ a realului în plin imaginar. Dominat de nevoia căutării şi susţinerii cvasipluralităţii tematice în raport cu miturile ce le guvernează, poetul îşi regizează, într-o amplă expiraţie, spectacolul unde dă impresia că se simte firesc. Fluxul poematic este când tumultuos, când calm, ca în final, fără un aparent efort pentru o construcţie elaborată cu bună ştiinţă, versul (versurile) să oficieze ca o sentinţă: ,,Florile căzute ale anilor trecuţi nu se vor mai întoarce / niciodată / pe crengile uscate, / iar pentru noi, / primăvara / nu mai revine / niciodată.“ […] Treptele disoluţiei erotice sunt urmărite în câteva poeme de mare tensiune lirică. […] Principiul de bază, ca la Empedocle, este dragostea, aptă să echilibreze individual şi cosmosul, generatoare de puritate. […] Câteva mituri tutelează poeziile volumului…» (din prefaţa volumului Raze postume, 2014).

Paul Sârbu (în dreapta, ultimul) şi familia-i între cele trei culori valahe din steag,
în anul 2010.

Poemul ca înrăzărire postumă. Sunt câteva arte poetice temperat-paradoxiste în volumul lui Paul Sârbu, Raze postume (2014). La ars poetica, la „poliedricitatea“ acesteia, aşa cum se relevă în „raze postume“, Paul Sârbu ajunge nu prin „sinteza“ anterioarelor, de la clasicism şi până dincoace de expresionism, dadaism etc., ci prin rodul trăirilor excepţionale ale eroului liric, în ultimă instanţă, ale Poetului, trăiri în ecuaţii ale căror soluţii nu se ivesc decât în aria de tangenţă a inimii / frunţii la limita tragic-existenţială a ens-ului ivit / format sub peceţi stilistic-umaniste / iluministe.
Pentru acest înzestrat poet, limita tragic-existenţială nu-i constituită ca la Arghezi, de mediul bubos-iovianic, ori de zidul temniţei cu „flori de mucigai“, ci de malefic-beneficul spaţiu al Deltei, mocirlos, stihial-acvatic, păpuros, cu sirene, ştime, rusălci, dar şi cu edenice ochiuri de apă printre constelaţii de nuferi care-şi au rădăcinile iubirii de privelişte fiinţială înfipte adânc în mâlul anotimpurilor, după cum s-a tot observat pe văile veacurilor de la Mahābhārata încoace:
Şi inima
la masa de scris
începe să fumege
mistuită de versuri
până la infarct,
până la carbonizare,
şi, ca după o incinerare,
cenuşa îi e risipită în vânt
peste apele Deltei.
Poate doar câteva poeme
aprinse din lumina ochilor tăi
vor urca peste mlaştinile cu stufărişuri şi papură
şi vor forma o constelaţie
asemănătoare unui nufăr –
singurul dar
pe care ţi-l voi face vreodată…
(«Unicul dar» / SarP, 292).
Poetul din Deltă este înfăşişat ca posibil erou mesianic în lupta cu ştima ce-i prinde între fălci ca de crocodil imaginea din oglinda mlaştinii şi „o trage în adâncuri“ vidroşite, unde-o sfâşie – deoarece, potrivit unui mit pelasgo- > valaho-dunărean, Apa «îţi cere ofrandă / câte un chip / în fiecare zi !… / Şi ce erou / ar putea să se lupte cu monstrul acesta, / să-l răpună / şi să te salveze ?!… / Poate doar / Poetul…» (Poate doar… / SarP, 294). Pentru Paul Sârbu, viaţa şi moartea Poetului se află „în călimara de pe masa de scris“, o călimară unde „se adăpostesc şi spiritele strămoşilor“, o călimară în care „foşnesc cuvintele prevestitoare de furtuni“ :
Dac-o veţi sparge,
dacă veţi călca-n picioare cioburile,
sufletul meu
se va muta într-o altă călimară, departe –
într-o stea
din apropierea Luceafărului !…
(«Călimara» / SarP, 298).
Pornind de la mitul despre puterea genezică, dintâi, a Cuvântului, în căutarea satisfacerii polivalenţei lirico-semantic-sincretice, estetic-paradoxiste, a principiului potrivit căruia materia decurge din Cuvânt, principiu potrivit căruia, „prin revoltă“, semnificantul devine născător de semnificat (pentru „exactitatea“ admiraţiei principial-estetice, a se cerceta, îndeosebi, Istoria religiilor, de Ion Pachia-Tatomirescu, vol. I, Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor, Timişoara, Editura Aethicus, 2001, pp. 124 – 127), Paul Sârbu, într-o direcţie originală – însă din vecinătatea lui Nichita Stănescu, cel din ars-poetica Evocare – vede în Poezie chiar Iubita-i ce-a avut, illo tempore, „puteri magice, guvernatoare de Univers“, Iubita / Poezia al cărei Cuvânt putea produce extincţie, sau renaştere cosmică:
Tu aveai puteri magice, draga mea,
tu guvernai universul,
numai cu un singur cuvânt al tău
puteai face să cadă stelele,
puteai să usuci pomii înfloriţi,
puteai să stingi soarele
cu un singur cuvânt al tău !…

Dar, cu un singur cuvânt al tău
puteai să goneşti norii întunecaţi,
să reaprinzi soarele
ce părea că e stins pe vecie
de un cuvânt al tău din trecut,
puteai să opreşti talazurile şi cutremurele
şi sfârşitul lumii
din inima mea
cu un singur cuvânt al tău,
să readuci stelele la locurile lor din care căzuseră,
şi să restabileşti liniştea şi fericirea,
şi echilibrul întregului univers,
cu un singur cuvânt al tău!…
(«Tu aveai puteri magice» / SarP, 346 sq.).
Intrarea / căderea în crepuscul a puterii dintâi a Poeziei / Iubitei – cauza fiind chiar „puterea“, mai exact spus, incomunicarea dintre Poezie / Iubită şi Poet / Erou (poematic) – duce la disjuncţie şi apoi la „pietrificare“ de Poet / Poezie (Iubită), chiar dacă a scris poeme doar la lumina fiinţei acesteia (cf. De când ai plecat), chiar în ciuda faptului că „poetul este un electrician al neantului“ :
Dar , cu puterea ta suverană, imperială,
nu-mi adresai niciun cuvânt, nicio privire,
iar inima mea s-a stins încetul cu încetul,
s-a prefăcut într-o piatră rece din mijlocul drumului
pe care calcă toţi,
şi nu mai poate crede-n nimic,
nici măcar
în puterile tale magice, de odinioară…
Iar tu eşti acum, draga mea,
o fiinţă obişnuită, trecătoare, cu părul cărunt !…
(«Tu aveai puteri magice» / SarP, 347).

În irepresibila „cântare a elementelor“ din fundamentele lumilor – Apă, Aer, Foc, Lemn / Eter, Pământ –, în Raze postume (spre deosebire de celelalte, împetalate până în prezent în opera-i lirică), Paul Sârbu dă prioritate – parcă „firesc-absolut-dictată“ de spaţiul-capcană al Deltei – Apei şi Focului.
Într-adevăr, Apa, prin „trans-simbolizarea-trinom“, Apă – Iubită – Poezie, se relevă drept „placentă născătoare de stele“, „matrice“ a universului nostru cel de toate zilelele:
…Tu erai matricea universului,
placenta din care se năşteau stelele, pădurile şi apele
în fiecare dimineaţă !…
Cu un singur gest al mâinii, cu o privire ori un cuvânt al tău
puteai provoca eclipse, cutremure, dezastre sufleteşti,
osuare –
tigvele celor care te-au adorat
stau martore, înfipte în parii din faţa inimii tale ,
trofee uitate în noapte şi vânt
în care încă mai pâlpâie visele
şi vieţile pierdute pentru tine…
(«Obsesie» / SarP, 428).
În contrabalansare, celălalt pol al infinitei lumi se arată în elementul Foc, invocat printr-o serie de sintagme / metafore-simbol de-aleasă polivalenţă lirico-semantic-sincretică: „focul vieţii“, „soarele roşu al dimineţii“, „soarele aflat în moarte clinică“ (resuscitat de poet ca incontestabil participant la o odine cosmică: «Îmi extrag zilnic / câte o seringă de sânge / din inimă / şi o injectez soarelui roşu al dimineţii / ca să prindă viaţă…» / «Am trecut şi de câteva eclipse, / după ce am agăţat o branulă / pentru transfuzie / între aorta mea / şi soarele aflat în moarte clinică ! / Dar, până la urmă am reuşit să-l resuscitez, / să reaprind focul vieţii!…» – Sursa de iluminat / SarP, 344 sq.), „foc viu“, „Soarele într-o catapultă“, „brăţări de aur aprins“, „săgeţile aprinse“ (ale versurilor-actant-renăscătoare de cosmos), „steaua căzătoare şi ridată“, „floricele de porumb prăjit“ (împodobitoare de crengi prin livezi cosmice), „focuri ceremoniale“ etc. :
Zadarnic aprind un foc viu
cu noaptea-n cap, ca, de la el
să reaprind soarele, în fiecare dimineaţă:
flacăra lui e tot mai mică, palidă,
şi se ridică tot mai puţin deasupra orizontului, / […] /
zadarnic am încercat să prind Soarele într-o catapultă
şi să-l urc într-un cuib de vultur, / […] /
În curând va fi cât un muc de lumânare
şi nu-l voi mai putea reaprinde niciodată,
zadarnic scapăr pietrele de cremene
din care sar stelele pe cer !… / […] //

După solstiţiul de iarnă
nicio fecioară nu mai rămâne însărcinată
ca să nască din nou Soarele, ca în trecut, / […] /
Zadarnic arunc în sus
săgeţile aprinse ale versurilor mele / […] /
totul va rămâne într-o eclipsă totală!…
Nimic nu mai poate readuce
steaua căzătoare şi ridată
în locul ei dinainte,
oricât am unge-o cu alifii !…
Zadarnic împodobesc crengile dezgolite şi reci
cu floricele de porumb prăjit
ca pomii să înflorească din nou, / […] /
Focurile ceremoniale îşi pierd puterea
în cel de al patrulea anotimp al vieţii,
toată magia din lume nu mai poate face
ca să înflorească din nou
măcar un salcâm !…
(«Spaimele nopţii“ / SarP, 335 – 338).

În opera poetică a lui Paul Sârbu – şi cu abordare specială în Raze postume –, nu romantică este constelaţia motivic-tematică a lunii, sau a nopţii, ori a umbrei (neîndoielnic, cu irepresibilă „ombilicare“ lirico-semantic-sincretică, „pastelată“, la principiul energetic „Femina“ / „Yin“) etc., ci paradoxistă, păstrând „realismul mitic-autohton-pelasg“ potrivit căruia sufletele morţilor se înalţă şi se încuibează pe faţa nevăzută a Lunii.
Este „abandonat“ / „respins“ romanticul, ori expresionistul încântec selenar-pastelat, atât la nivelul „prim sintagmatic“ («M-a muşcat un câine, / luna, / de picior, când mă-ntorceam în taină, de la tine !… / […] / Mârşav-a fost în noapte-aceea luna, / voind să ne despartă !…» – Luna mârşavă [SarP, 290] ; cu vectorizarea lirico-semantic-sincretică, bine-oximoronizată, de pe „brazdele albe ale colii de scris“, în antithanaticul „răsărit“ / „rod“ de cuvinte-lan-de-stele «pentru un seceriş bogat / al lunii noi, / postume…» – Ultimul pătrar [SarP, 296] ; etc.), cât şi la nivelul secund-rafinat-paradoxist al „razelor de apoi“: barca romantică de pe lacul încărcat cu nuferi (de la reeditarea eminesciană a perechii edenice de dinaintea căderii în păcat şi a izgonirii prim-cuplului omenesc) devine – la Paul Sârbu – «lotca / de încă te mai aşteaptă / sub Ursa Mare, / priponită de salcie…» (Un singur comutator / SarP, 305) ; „iubita indiferentă“ calcă ascuţit-sfârtecător, „răneşte adânc“ şi „ucide“ umbra-sânge de erou poematic din „razele postume“ ale lui Paul Sârbu (cf. Umbra/ SarP, 306 sq.) ; sacra pereche din panoul central al Zalmoxianismului, Lună – Soare, nu are atribute psihopompe, ci-i luminătoare de viaţă („luminătorii“, Luna şi Soarele, «au fost singurele făclii, / […] / care ne-au luminat viaţa» – Peştişorul de aur / SarP, 373) ; reflectarea în oglindă-apă este semn al viului ; oglindirea sacrei perechi Lună – Soare în telurica pereche Ea / Iubita – El / Poetul intră din gârlă / mlaştină în inimă-acvariu-intercostal, „inimă de sacrificiu“ («noapte de noapte», când spală «cuvintele / ca pe nişte seminţe – / ca să rodească mai bine», să aibă o bogată „recoltă de versuri“, «căci iată, / răsare deja / luna postumă !…» – Vulturul / SarP, 310 – ca şi sub „luna antumă“); etc.

Paul Sârbu şi Vasile Andru, inspirând fragranţa rozelor vecinului prin ochiurile umbrosului gard de fier vopsit cu-azur de Letea-Dacia, în orizontul anului 2011.

Pentru Pelasgimea > Valahimea de Câmpie / Matcă (Deltă) Dunăreană, salcâmul reprezintă, mitico-simbolic, „veritabilul“ axis mundi (iar acolo unde salcâmul, iubitul copac melifer, lipseşte, mitologia locului îl substituie cu plopul, cu arinul, cu salcia etc., numai arbore falnic peste zăvoi / luncă să fie…), legând ens-ul din planul teluric-uman de proiecţia-i-stea / luceafăr din planul celest, aşa cum ni l-a eternizat în spirit romantic, Mihai Eminescu, în celebra-i poemă cu elemente de pastel vesperal, Sara pe deal, sau cum l-a înveşnicit, în spiritul esteticii realismului, romanul Moromeţii, de Marin Preda, ori cum „ni l-a cosmic-învârtejit“, în spiritul estetic al paradoxismului bine temperat, o seamă de poeţi de marcă: Arhip Cibotariu (cf. Au înnebunit salcâmii, în măiastra compoziţie / interpretare a rapsodului Tudor Gheorghe), Paul Sârbu ş. a.
Aşadar, salcâmul este axis mundi pentru geografia mitic-valahă a Câmpiei / Deltei Dunărene, sau a Mătcii – cu misterioasa pădure / localitate, Letea, unde domiciliază de decenii şi poetul Paul Sârbu –, tot aşa cum se arată gorunul – ca în celebra elegie expresionistă a lui Lucian Blaga (de sub titlul omonimic, Gorunul) – pentru geografia mitic-valahă a zonei unduios-deluroase a Daciei, tot aşa cum rămâne bradul, neîntrerupt, din orizontul anilor 10000 / 9000 î. H., orizont sacru al picturilor rupestre din Gaura Chindiei (de pe malul stâng al Dunării, de la Pescari, judeţul Caraş-Severin, Dacia Nord-Dunăreană) şi până în orizontul anului prezent, 2014 d. H., pentru geografia mitic-valahă a Muntelui.
Deopotrivă fiind şi axis mundi, şi constelaţie motivic-sinestezic-paradoxistă, salcâmul – din Raze postume, de Paul Sârbu – «detonează, încetul-cu-încetul, / dinamita molcomă a florilor […], / împrăştiind o mireasmă sălbatică, îmbătătoare…», determinând eroul liric să îngenuncheze ca în biserică / templu ca să-i sărute umbra cosmic-telurică, fapt al autoproiectării într-o dendrologic-mioritică nuntă (cu „martor de cununie“, Steaua Polară, „în persoană“), şi făcând ca Distinsul Receptor să devină „martor“ şi la un interesant „act narcisist“ :
Altădată
m-am furişat şi,
fără să mă vadă nimeni,
am sărutat
doar umbra
lăsată pe pământ
a crengilor de salcâm
sub lună !… // […] //
…şi am privit , fermecat,
oglindirea florilor de salcâm
în apa tremurândă !
Iar când vântul a început să bată
am sărit în ghiol
să salvez
reflectarea salcâmului înflorit
care se zbătea în valuri,
ca să nu fie devorată,
de monstrul care o pândea
din adâncuri !… // […] //
…şi am declarat dragoste,
cu glas tare,
florilor de salcâm… / […] //
Înţelegând freamătul afirmativ
al florilor de salcâm
am chemat preotul satului
care-mi este prieten
şi care a aşezat diadema de mireasă
pe crengile bătute cu stele,
iar coroniţa mirelui
mi-a aşezat-o pe frunte,
şi a-nceput să oficieze ceremonia,
legându-ne prin cununie… / […] //
Am sărutat întâia oară mireasa,
floarea de salcâm … / […] /
…mireasa
îmbrăcată în rochie
cusută numai din flori de salcâm !…
(«Dragostea şi moartea florilor de salcâm» / SarP, 283 – 287).

Năzdrăvanul erou poematic al lui Paul Sârbu are excepţionale preocupări cinegetice, teluric-celeste, cu scopul – „secund şi declarat“ – de a face Timpul să stea în loc; şi tocmai de aceea întinde capcane Lunii, de parcă ar fi la vânătoare de lupi-viscole, ori de vulpi auriu-roşcate, de prin zăvoaiele de la Letea < Leth[ea] :
Ca timpul să stea pe loc
în noaptea asta de-ntâlnire
am întins între crengile salcâmului
o capcană cu zimţi şi arc de oţel,
să captureze luna,
s-o ţintuiască pe cer !…
(«Luna captivă» / SarP, 288).

În „salcâmiada“ cu perenă „îmbumbire“, din Raze postume, de Paul Sârbu, eroul poematic umblă ca un nenăscut, pentru că are inima «răspândită în florile de salcâm», „face ritualuri întru grăbirea înfloririi“ salcâmilor «ca nişte galaxii crescute din pământ», „în spatele grădinii“, se recăsătoreşte «cu florile de salcâm / în fiecare an» (Flori de salcâm / SarP, 302), reţine (în proprietatea-i apărată de „constituţia“ lui Platon) doar două-trei fire de nisip «din toată clepsidra», fapt pentru care-i «lovit cu pietre / ca un ţap ispăşitor» de parcă ar fi luat asupră-i «toate păcatele întregului cătun» (Letea, desigur), constată că în clepsidră „i s-au scurs / ivit“ «două-trei flori de salcâm», nu de nisip, dar veghea eternă a lunii, flori care s-au metamorfozat «în versuri / ce se scurg, încet, în continuare, / într-o clepsidră postumă !…» (Clepsidra / SarP, 309), tot la salcâmăria-i de sub lună nouă, mai mult ca sigur, observă un Dumnezeu-cuţit „împlântat în inimă-i“ ca «o despărţire – / sub florile de salcâm», ca «idol secret / în sarcofagul» propriei memorii, chip cioplit căruia-i aude «bătăile inimii / prin cămaşa de beton şi [de] plumb / pe care lumea a turnat-o între noi, / acolo unde nu mai există oameni care cu pietre să ne lovească», dar unde «nu mai există nici stele, / nici porci care să grohăie la ele» (Taina / SarP, 317), rămâne primul martor «la moartea / şi [la] învierea / din propriul lor mormânt / a florilor / de salcâm» (La Învierea de Apoi a florilor de salcâm / SarP, 321), pare convins că «sub un salcâm uscat, / durerea amintirilor / poate ucide» (Sub un salcâm uscat / SarP, 322), zdrobind între dinţi o floare de salcâm, află în ea „stafida-carne a zeului vegetaţiei“ (cf. Ultima suflare / SarP, 325 sq.), «acest zeu vegetal, / neidentificat», ce trăieşte ca salcâm înflorit spre a nimici anual, în luna mai (pentru eroul liric, desigur), «lacătele şi zăvoarele / din tărâmul misterios / al morţii» (Aventura florilor de salcâm / SarP, 348), participă, îndemnat de inimă / frunte (după gradul în care şi-a însuşit strămoşeasca-i ştiinţă dacică de a deveni nemuritor, graţie Şcolii Oralităţii Culte a Zalmoxianismului, dar şi după cum a citit în biblio-Creanga de Aur, de James George Frazer, 1854 – 1941), la «ceremonia anuală de sacrificare a salcâmului înflorit», de vreme ce «strămoşii noştri, / ai acestui cătun, / au fost salcâmi înfloriţi», de vreme ce spiritul salcâmului sacrificat aduce dacic-gebeleisian, sau „solomonăreşte“, «nori deasupra cătunului şi ploaie», de vreme ce «spiritul / salcâmului sacrificat / duce în fiecare an mesaje zeilor, / cerând belşug / şi să fie ferit poporul de nenorociri, / iar oamenii invocă / întoarcerea / spiritului salcâmului / pentru a învia şi anul viitor / şi a se sacrifica / pentru abundenţa cătunului…» (Ceremonia anuală de sacrificare a salcâmului înflorit, SarP, 400 / 404) etc.

Topice: Recenzii | Comments Off on Între chiroptere de-atacă părul de pe bigudiuri şi delta înrăzărită

Comentarii închise.