Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

ANA-CRISTINA POPESCU:METAMORFOZĂ

de admin | Septembrie 24, 2015

Fiecare frunză îşi are începutul într-un mugur, orice fruct se regăseşte într-o floare, orice zbor îşi descoperă punctul de pornire într-un vis. „Sunt pasărea ce ţipă prin furtună / Cu aripi arciute peste mare“, spune scriitorul Ion Pillat în poezia Împlinire.

Copilăria scriitorului Ion Pillat definită prin substantivele „lăstunul“, „cătunul“ în aceeaşi poezie „Copilăria mea era lăstunul / Din cuibul prins sub streşini de colină“ şi-a găsit împlinirea în „valul nesfârşit ce tună / purtând pe spate ceruri schimbătoare“, în pasărea care reuşeşte să biruiască furtuna, greutăţiile vieţii.

Eul liric e acea pasăre ce-şi poartă aripile spre lumină trecând biruitor prin furtunile acestei vieţi.

Totul se supune transformării. Eul liric devine o pasăre şi zboară spre infinit în căutarea albastrului care-l defineşte.

Vivaldi a ascultat murmurul naturii şi l-a modelat pe note muzicale. „Anotimpurile“ lui Vivaldi prin alchimia sunetelor vorbesc despre iarba care creşte sau despre frunza lovită de toamnă şi vânt.

În grafică şi pictură fiecare fir de viaţă a preluat chipul frumosului natural, iar priveliştea de atunci rămâne veşnic tânără, nu mai este afectată de toamna morocănoasă când natura îşi dezvăluie goliciunea îmbătrânită de povara anotimpului canicular ce i-a secat energia.

Frumosul are mai multe etape şi în general presupune multă muncă, mult talent, multă artă, dar mai presus de toate multă dorinţă de a urca tot mai sus pentru a atinge cu vârful aripii apogeul.

Fluturul până să-şi etaleze frumuseţea aripilor a fost o neînsemnată larvă, artistul înainte de a începe să lumineze prin opera sa a fost stagiarul propriului său vis.

Din nimic lumina a prins contur, a devenit energie şi energia a devenit viaţă.

Creatorul nu are nimic sau are cel mult flacăra eternităţii ce-l arde şi atunci făureşte infinitul cu multă trudă, cu migală, dar piscul e atât de atrăgător, încât nu vede spinii ce i se pun înainte şi calcă pe ei ca pe iarba fragedă, fără a pierde o clipă până va sorbi nectarul divin „Din muguri / amari înfloresc potire grele de nectar.“ (Lucian Blaga, Muguri)

Fiecare lucru îşi are timpul lui. Primăvara pregăteşte mugurii pentru ca vara să-şi culeagă verdeaţa şi toamna roadele, însă dacă privim cercul anotimpurilor putem observa că fiecare anotimp revine cu aceleaşi elemente caracteristice. Aşa cum păsările migratoare se reîntorc primăvara în acelaşi loc de unde-au plecat toamna, aşa şi arta ce se naşte din sufletul artistului şi e modelată cu mâinile, cu înţelepciunea lui are rolul de a reîntoarce pe beneficiarul acestui miracol în timp pentru a retrăi misterul ce a zămislit scânteia, a trăi emoţia clipei de ieri ce a lăsat după sine roade bogate.

Nu doar materialul este supus transformării, ci şi sufletul omului. Scriitorul Mihăiţă Macoveanu în poezia Iarna fără tine arată că absenţa iubitei a adus în toate simţurile lui iarna „Ce frig, de o vreme, se lasă, / În simţuri […] / Şi ninge, cu sloiuri de gheaţă, / Şi tu, doar cu tine-ai plecat.“ Singurătatea izvorâtă din absenţa iubirii îi înăspreşte iarna eului liric „Ce rele sunt iernile-n mine, / Şi tu ca şi ele îmi eşti.“ Până şi lira creatoare ce i-a fost mereu alături pare a se răzbuna pe singurătatea în care a fost închis poetul şi îl mustră în versurile „Şi câinii mei latră la mine / Nici eu nu mai sunt, cum eram, / Se-aşterne zăpada în mine“. Ideile poetice înfăţişate metaforic prin „câinii mei“ concluzionează în finalul poeziei că dragostea părăseşte tot ceea ce compune universul scriitorului „Din toate îmi pleci, repetat, / Şi tot ce-ai lăsat şi îmi eşti, / E iarna, în care-ai plecat.“ şi tot ceea ce a fost verde s-a închis în iarna când iubirea i-a întors spatele.

În poezia Crivăţul, Vasile Alecsandri arată că zbuciumul din natură înfăţişat prin personificarea „Viscolul frământă lumea“ sau prin aliteraţia „vâjâie prin vijelie“ se poate metamorfoza în pacea din casele încălzite şi primitoare „Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire / Stă, aude-n câmp lătrare şi zăreşte cu uimire / O căsuţă drăgălaşă cu ferestrele lucind / Unde dulcea ospeţie îl întâmpină zâmbind. Nu există fiinţă care să nu-şi dorească a vedea lumina ferestrelor când se află în plin viscol, să transforme tot ceea ce a fost greu până atunci în căldura biruinţei.

În Balada morţii, George Topârceanu arată că totul este supus timpului. Drumeţul sărman, un simplu muncitor cu sapa a fost îngropat „Într-un loc aiurea, / Unde drumul către sat / Taie-n lung pădurea.“ Timpul, pe urmă uitarea s-au aşezat peste locul unde a fost îngropat şi cei ce i-au luat locul nu ştiu că a existat şi el cândva, fapt înfăţişat metaforic în versurile „Stă pe-o creangă de arţar / Pasăre străină.“ Cu toate că timpul nu permite lucrurilor văzute sau nevăzute să dăinuiască mult în starea lor primordială, procesul de metamorfoză biruie eternitatea. Muncitorul s-a contopit cu natura cea veşnică „Şi-l îngroapă-n sânu-i mut / Veşnica Natură.“

George Bacovia în poezia Cuptor asociază descompunerea cu vremea caniculară, rugându-şi iubita să toarne parfumuri pe covoare spre a nu mai simţi mirosul morţii. Mereu după vară, după caniculă, urmează descompunerea, fie a naturii ce va rugini în toamnă, fie cea prezentată în poezia Cuptor. Niciodată „aniversarea frunzelor lovite de ploaie.“ (Frunzişuri, Nichita Stănescu) nu uită să-şi facă simţită prezenţa.

În poezia Furnica, Ion Pillat arată că omul ară pământul pentru ca sămânţa să prindă rădăcini şi să rodească, furnica îşi duce şi ea necazul alături de omul ce ară, însă omul nu-i zăreşte truda, după cum niciunul dintre ei nu-l observă în cer pe Dumnezeu „Ce ară, orb ca dânşii, întinsa înserare.“ Pentru ca totul să se transforme şi să dăinuiască veşnic trebuie să se supună unui întreg proces care începe cu aratul locului şi pregătirea acestuia pentru roadele viitoare.

„Revin în toamnă cum revin acasă / Din ţări mai libere şi mai bogate – / Ştiu iarna care vine, ştiu bruma care cade / […] / Mi-e frică de-ntuneric şi totuşi vin, şi vin / Din nesfârşite veri stălucitoare, / Unde tânjesc spre fericitul chin / Al boabei ce apune-n vin şi moare.“ (Revin în toamnă, Ana Blandiana) Aşa cum scriitoarea revine-n toamnă şi la ea acasă unde regăseşte fericirea indiferent de greutăţi, tot aşa lucrurile de sub soare revin în acelaşi loc, chiar dacă au apus în vin şi au murit, dar cu alt chip.

 

 

 

 

 

Topice: Descrieri | Comments Off on ANA-CRISTINA POPESCU:METAMORFOZĂ

Comentarii închise.