Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Retuţa DASCĂL:Feericul,ca modalitate de ieşire-din-starea-de-ascundere a Fiinţei

de admin | Septembrie 16, 2015

Feericul, ca modalitate de ieşire-din-starea-de-ascundere a Fiinţei – Adrian BOTEZ, Nălucirile Abatelui Bernardo, RAFET, 2014

Scriitura lui Adrian Botez, din volumul NĂLUCIRILE ABATELUI BERNARDO (cinci povestiri fantastice), Editura RAFET, 2014, cu o postfaţă semnată de Petru Solonaru – se apropie de stilul artistic al inegalabilului J. L. Borges. În cele cinci proze, prolificul scriitor şi hermeneut  verifică şi demonstrează în ce mod literatura lumii repetă (infatigabil şi inepuizabil!) aceleaşi teme şi motive, singurele variabile fiind timpul scriiturii şi al lecturii. În esenţă, temele majore rămân aceleaşi, dar perspectivele sunt mereu altele.

Feericul celor cinci proze este un univers miraculos, care se suprapune lumii reale, fără a-i altera coerenţa. Aici nu poate fi vorba de un univers fantastic, în măsura în care, potrivit psihanalizei, el este legat de stările morbide ale conştiinţei – care, în fenomenele de coşmar sau de delir, proiectează, în faţa ei, imagini ale temerilor sale.

Cele cinci proze care alcătuiesc volumul posedă un aer mistic, favorabil revelării Divinităţii. Dar ceea ce conferă valoare acestor scrieri este căutarea obsesivă a Simbolului care să redea Divinitatea. Aceasta este sinonimă cu Fiinţa, în măsura în care ne îngăduim a vorbi de o echivalenţă logică şi ontică între cele două, dar nu şi una ontologică,  fără ca imanenţa să altereze Transcendenţa.

Această pendulare „între real şi irealitatea sacră“ – fără ca planurile să se confunde – este înfăţişată de autor, în prima povestire, care deschide şi dă titlul volumului – NĂLUCIRILE ABATELUI BERNARDO. „Las nicolettes“ sunt manifestări mundane „privilegiate“ ale Fiinţei-Divinitate, care pot fi receptate de iniţiati „cu ochi de zei“:

„Există, pe cursul superior al Amazonului, în plină junglă un soi de plante incredibile, care plutesc la suprafaţă doar în zilele de maxim risc ale vârtejurilor apei, ca nişte formaţiuni-insule de lumină… (…) Pentru că eu cunosc limba sălbaticilor celor goi, care locuiesc pe malurile Amazonului, i-am întrebat despre aceste creaturi plutitoare şi atât de ciudate, ale Domnului. Întâi, s-au uluit, pentru că, spuneau ei, nu orişicine poate vedea «las nicolettes». Numai cei care sunt, spuneau ei: «cu ochi de zei»!. Apoi, plini, deodată, de un respect deosebit, faţă de mine, au îngenunchiat în faţa mea. N-am mai reuşit să scot nimic în plus, de la ei, despre aceste stranii arătări, numite, de mine, «plante». Era evident că nici nu ştiau mai mult: erau, doar, cuprinşi de o teroare sacră, la simpla evocare a numelui acestor năluciri acvatico-vegetale!“ (pp. 5-6). (De altfel, miturile cosmogonice aşază, la baza lumii, factorul primordial APĂ –  astfel încât Amazonul abatelui Bernardo ar putea fi, foarte bine, Oceanul Primordial. C. G.  Jung semnalează, pe de altă parte, că orice cosmogonie implică o anumită noţiune de sacrificiu: a da formă unei materii înseamnă a participa la energia primordială, pentru a o modifica. Este de observat, în proza în cauză, şi aparenta dualitate APĂ-FOC).

Descătuşarea zborului, ca eliberare din contingenţa teluricului şi dizolvare în kosmos-ul necuprins, este tema celei de-a doua proze, „IL POLLAIOLO“ – ELIBERATORUL ZBORURILOR. Pasărea este asociată sensului fiinţei umane, ea este un simbol al viului, într-un cadru în care personajul devine expresie a deriziunii, a unei lumi fără speranţă. Pasărea este, par excellence – simbolul arhetipal al elevaţiei, al năzuinţei de ridicare, spre valorile absolute ale cerului, dar şi metaforă (constantă şi universală) a spiritului. Semnificaţia etică a povestirii este evidentă: idealul nu poate fi înfrânt de nicio autoritate pământească, pentru că idealul este sădit de Providenţă, iar Providenţa este libertate. Aşa cum magistral explică N. Berdiaev: „Libertatea este un concept limită, ea nu poate fi dedusă din nimic şi redusă la nimic. Libertatea este temeiul fără temei al existenţei şi ea este mai adâncă decât orice existenţă. Nu se poate atinge adâncul raţional sesizabil al libertăţii. Libertatea este o fântână de o adâncime insondabilă, adâncul ei este taina ultimă“.

Moartea, ca fapt iminent al existenţei umane, este tema celei de-a treia povestiri, ÎNTÂLNIREA ABATELUI CU MOARTEA. Înainte de toate, încântă, şi aici, metafora concentrată. Abatele este, aici, fiinţa umană aflată în căutarea autenticităţii, ca modalitate de fiinţare a celor care caută să-şi înţeleagă statusul existenţial şi libertatea lor de a-şi realiza posibilităţile existenţiale. Autenticitatea împiedică individul să „cadă“, dându-i şansa de a obţine o viziune a situaţiei sale şi presupune o hotărâre în faţa fiinţei-către-moarte şi a sentimentului de anxietate sau grijă, pe care aceasta îl induce.

Thanatofobia abatelui, din finalul povestirii, descrie starea de înţelegere lucidă şi adevărată a unei „situaţii-limită“, precum şi asumarea conştientă a responsabilităţilor şi posibilitaţilor pe care ea le oferă.

A patra povestire a volumului, ABATELE, SCHIVNICUL ŞI DIAVOLUL, este o pildă creştină, cu o încărcătură etică şi soteriologică deosebite. Cele câteva rânduri sintetizează un întreg univers ideatic creştin:

„ – Pleacă, Satană – se auzi, blajin, glasul schivnicului. Nu eşti venit prima dată, şi nici pentru ultima. Dar îţi repet, doar ca să nu crezi, vreodată, în izbânda ta (deci, să nu sângeri mai mult decât trebuie) – şi, astfel, să te gândeşti la înfrângerea ta şi, poate, prin înfrângere, la mântuire: nu există vecie, ci există clipa. Nu există sfinţi şi nici ceruri, dacă nu există oameni. Iar tu nu vei birui, pentru că priveşti prea departe, ca să poţi vedea ceva. Eşti, diavole, prea savant, pentru a putea fi înţelept. De aceea pierzi mereu – de aceea se tot lungeşte lumea asta ca orbire, de aceea viaţa este gâtuită de melancoliile tale, cu care te mândreşti, Satano, în loc să le vindeci… iar învierea întârzie, cu fiecare amânare, cu fiecare şovăială, poleită cu aureola vană a gândului…“ (pp. 37-38).

Ultima povestire a volumului, ABATELE ŞI IMAGINEA DIN OGLINDĂ, vorbeşte despre momentul suprem al existenţei umane – întâlnirea cu Dumnezeu; o întâlnire care se iveşte, uneori, dintr-o revelaţie interioară inexplicabilă, sau, alteori, dintr-o experienţă minunată şi neobişnuită. Întâlnirea abatelui cu Dumnezeu are ceva din Marele Inchizitor al lui Dostoievski şi impresionează prin discursul epic impresionant: „Ştiu că Dumnezeu este fratele meu, dar acum învăţ şi chiar ştiu să tac asupra cuvintelor frăţeşti, gemene. Primejdia contrariului, sărit din oglindă în oglindire, şi invers (ca-ntr-un joc prostesc, înlănţuit de legi stupide, nefireşti şi de motivaţii şi pretexte alienate şi trufaşe – un joc de prunci, dar prăvălit peste noi toţi, cei trăind cu şi întru solemnităţi mature şi cosmice) – această fioroasă şi atotputernică şi de pretutindeni spre pretutindeni primejdie ştiu că nu va mai dispărea, din carnea şi straiele mele, şi nici din sufletul meu – nici într-o lume“ (p.47).

Nu pot decât să invit cititorul să se lase purtat de erudiţia acestor texte!

 

 

 

 

 

Topice: Recenzii | Comments Off on Retuţa DASCĂL:Feericul,ca modalitate de ieşire-din-starea-de-ascundere a Fiinţei

Comentarii închise.