Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Eliza Roha:VICTORIȚA DUȚU și filozofia credinței

de admin | Martie 28, 2016

coperta 1 pt afis si internetEliza Roha-cronică la “Există un Tu”

Volumul de poeme ”Există un Tu”, publicat la Editura Betta, București, 2016, al tinerei prof. Victorița Duțu, o situează pe autoare într-o altă sferă a creației poetice, de esență filosofică și religioasă. Victorița Duțu, profesor de matematică la un liceu din București, cunoscută, deopotrivă, ca pictoriță, poetă, prozatoare, eseistă, realizator de emisiuni TV, implicată în diferite activități culturale și membră ale unor organisme internaționale, este o figură reprezentativă pentru noua generație de intelectuali-artiști, prin originalitatea creațiilor sale artistice, cu tematică filosofică și religioasă și îngemănează în complexitatea personalității sale mai multe coordonate, potrivit cu studiile urmate, în principal: facultatea de matematică, facultatea de filozofie, studii de artă plastică, masterate, diferite alte cursuri din sfera umanistă. Toate acestea sunt alăturate, îmbinate pe un fond de adânc sentiment religios datorat educației primite în familie. Fiică de profesor și învățătoare, Victorița Duțu a manifestat de copil înclinații deosebite către literatură și pictură, către studiu și ortodoxie, reflectate mai apoi în creațiile sale plastice și literare. A obținut premii la concursuri literare din țară și străinătate, are numeroase tablouri expuse în muzee și galerii de pictură din țară și străinătate. Iată deci o personalitate complexă, tonică, ușor rebelă, deosebit de harnică și aplicată întrutotul pe activitățile cărora i s-a consacrat cu avântul nedisimulat al tinereții.

Consider noul volum editat un poem interesant prin tematica aleasă, originală, o configurare poetică de esență filosofică și religioasă, cu o încărcătură specială de iubire, tandrețe și smerenie închinată Divinității, totodată o geneză inedită a simbolurilor creației spirituale divine, chiar o invocare a binecuvântării.

Deși structurat pe categorii de idei, poemul, o continuă rugă, este unitar și coerent prin înlănțuirea firească a simbolurilor spiritual-divine care-l compun, a relațiilor dintre acestea, totul trecut printr-o gândire personală despre viață și univers. Ca într-o simfonie a naturalității poetice, poemul începe direct, mărturisind credința în puterea tutelară asupra existenței materiale : ”Există un Tu”, adică există Dumnezeu care ”(…) pășește tăcut/către fiecare privire/către fiecare pas/și drumul lăsat/în urmă/devine lumină”; apoi ne poartă în ideea Infinitului ca ”(…) o gândire/o stare a minții/(…) Făcând loc/Luminii/Ca-n ziua dintâi.”, mai apoi atenția o focalizează asupra Omului ”(…) cu sufletul Infinit/În infinitul/Tău”, urmând Lumina, Cosmosul, Cuvântul-”sămânță” ”Înfășat în lumină” sau ”Într-o taină/ascunsă/Ce se rostește/În interiorul/Trăirii/Făcând cu putință/Nașterea/Unui nou început.”

Urmează Ideea, Locul – ”vâsla/Care mă poartă/Pe valuri”, timpul, sufletul ”Doar călător/Entitate ascunsă/Cu înveliș/Uimitor al materiei vii”, Gândul, Existența, Cerul – ”etern în lume” ca ”Drum de infinit” pentru că, așa după cum spune poeta, ”Mintea e cerul/Sufletului/În mersul său/Către cel ce a/Construit cerurile/Ca trepte de foc/Către El”, Piatra ”în temelie/Ca o oprire/De infinit”, Cunoașterea, Crezul ”lumii/Înfășurat/În idei”, zidirea ”În pașii/Făcuți ieri/Și pasul de mâine transformă/Lumea de azi/(…)În toate/Spre casă/Cuvânt”, Casa-cuvânt ”…de/Astăzi/E pământul/Întreg/Călător/În drumul/Neștiut/Al infinitului”, Casa eternă ”(…)Înfășurată-n/Lumina/Celui fără/De început”, Casa tatălui, Casa din cer, Noua casă, Înțelesurile ”Ca niște porți/Rotitoare spre cer”, entități spirituale dăruite lumii de absolutul superior – Dumnezeu – ”Tu cel ce ești/Din toate în tot/Marele Tu al ei.”

Nu eludează nici importanța materiei ”Concretul de aici/(…) Căutător de/Sens în lumina/Născută din/Lumina pură” și a dezvoltării neîntrerupte pentru că ”Fiecare/Treaptă/E o facere/La fel ca/ Facerea/Dintru început.”

Ideea Dumnezeirii –”Puterea de-a privi/În cele ce sunt/Și-n tăria de-a fi/Ca la început/În lume”, a toate născute din vrerea și puterea sa – ”Lumea toată/E biserica Ta./Sufletul dănțuiește/În cele create/De Tine”, se repetă obsesiv, ca într-o litanie, ca o pioasă rugă înălțată și cuvânt de mulțumire adresat Divinității – ”ziditorul/Copacului” care ne-a creat și a creat spiritul însuflețitor al materiei.

Copertele întâi și a patra sunt illustrate cu reproduceri după tablourile poetei. La o privire atentă vom descoperi concordanța dintre conceptual pictural și cel poetic.

Victorița Dutu este o altfel de poetă, o altfel de prozatoare, o altfel de pictoriță, de parcă ar veni dintr-o altă sferă a creației artistice, profund evlavioasă, dăruindu-ne lumina purității sufletești și a credinței de nestrămutat în Dumnezeu și puterea sa atotcreatoare. Poemul se dovedește a fi un veritabil concept, un mănunchi de meditații filosofico-religioase exprimate direct, sobru și reverențios – metafora fiind expresia poetică a gândului, un drum subtil al autocunoașterii – pornind de la ideea că omul este sămânță divină, creat după chipul și asemănarea creatorului. Poeta se înalță deasupra suferinței și bucuriei omenești, deasupra trăirii materiale ce-a fost și care va să fie, cu toate valențele puterii sale de înțelegere, aducând un omagiu, un cuvânt de mulțumire, mărturisitor dar și rugă de suflet, sinceră, adevărată, confirmând condiția superioară a intelectualului din toate timpurile, indiferent de ”vremuri”, care nu-și vede locul în afara credinței creștine, urmând tradiția de nestrămutat a neamului său.

 

 

Topice: Recenzii | Comments Off on Eliza Roha:VICTORIȚA DUȚU și filozofia credinței

Comentarii închise.