Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

1 DECEMBRIE 1918

de Constantin Dobrescu | Decembrie 1, 2016

1 DECEMBRIE 1918 SFÂRŞITUL SUFERINŢELOR NAŢIONALE

 

images-1Anul 1918 care a început cu mare umilinţă şi suferinţă pentru România, cu pacea silnică de la Bucureşti, nu a fost doar anul hulit ci şi cel binecuvântat un an astral al românilor.

La 27 martie ne-a venit Basarabia, iar la 15 noiembrie ne-a sosit Bucovina cu comorile lor de amintiri. Amândouă au întregit Moldova în hotarele domneşti de la Ştefan Vodă. La 18 noiembrie s-a alipit Transilvania cel mai valoros giuvaer al coroanei României. Această reunire a tuturor teritoriilor naţionale în hotarele Daciei Traiane reprezenta şi o unificare sufletească a românilor. Astfel s-a împlinit întregirea urmărită de veacuri, izbânda năzuinţelor noastre cele mai ardente.

Ceea ce  multora li se părea o erezie politică s-a înfăptuit de către generaţia pregătită de marii bărbaţi politici  de la 1848 şi de societăţilor culturale naţionale printre care amintim „Tinerimea Română”, „Ne cheamă Carpaţii” şi mai ales „Liga culturală”, care a fost pentru românii împrăştiaţi în diverse părţi ceea ce era pentru francezi, în diaspora, „Alianţa franceză”, iar pentru germani „Alldeutschen-Verein-ul”. Acestea pregătiseră generaţia care a luptat pe front pentru realizarea unităţii naţionale care în clipa în care îi secera gloanţele duşmane cădeau strigând „Trăiască România Mare.”

Astfel erau românii răzleţiţi în cele patru zări, românii încătuşaţi de împărăţii uriaşe, românii care-n războiul nimicitor înfăţişau priveliştea cea mai jalnică şi dramatică. Basarabenii erau trimişi să împileze pe fraţii din Bucovina, transilvănenii siliţi să duşmănească pe cei veniţi să-i dezrobească, fraţi de acelaşi sânge care se ucid între ei pentru interese străine.

Aşa cum zice Eminescu în a sa Doina:

„Bucovino-ţi mor vitejii

Pentru cine mor?”

Totuşi nu erau decât trei decenii de când poetul tânguirilor şi năzuinţelor noastre, poetul răzvrătirilor şi mândriei noastre de neam scria:

„De la Nistru pân-la Tisa

Tot Românul plânsu-mi-s-a

Că nu mai poate străbate

De-atâta străinătate

Vai de biet român săracul

Ce-napoi tot dă ca racul

Nici nu-i este toamna toamnă

Nici e vara, vara lui

…………………………….

Numai umbra spinului

La uşa românului.

Eminescu ca şi ceilalţi poeţi ai neamului s-a dovedit profet al neamului. El a văzut cel dîntâi zorii zilei de izbăvire. Poetul n-a fost istoric în sensul profesional al termenului, dar faptul nu l-a împiedicat să aibă simţul acut al istoriei.

El chema umbra ocrotitoare a slavei străbune să scoale neamul din „somnul cel de moarte”.

„Ştefane Măria Ta,

Tu la Putna nu mai sta.”

Se făcea apel la cel căruia, generaţia care se va trezi şi va lupta pentru idealul naţional, îi comemora, în 1904, 500 de ani de la moarte. Ştefan cel Mare este, netăgăduit, cea mai mare energie pe care a dat-o Românimea în viaţa ei de aproape 20 de veacuri. 50 de războaie, toate izbândite fără nici un ajutor, fără nici un sprijin. Ştefan înconjurat de vrăjmaşi a ştiut totuşi să-i înfrângă pe toţi. Chipul lui Ştefan Vodă este şi icoana vieţii istorice a poporului român, care înmănunchiază însuşirile caracteristice, fiecare înălţată până la cea mai mare putere, sinteza etnică a tăriei Romane cu îndârjirea Dacului, vitejie rece dar neclintită mai mult decât setea de cucerire şi de glorie, cuminţenie şi înţelepciune, iubire nestrămutată pentru pământul moştenit, tărie şi îndârjire în rezistenţă, mai mult decât avânt cotropitor de biruinţă.

În Doina lui Eminescu icoana lui Ştefan cel Mare are o valoare simbolică, trezirea energiei   neamului.

„Ştefane Măria Ta

Tu la Putna nu mai sta.”

Iată viziunea poetică pe care ne-o dă Eminescu şi pe care generaţia Unirii a trăit-o aievea la 1918.

„De-i suna din corn o dată,

Vei avea Moldova toată,

De-i suna de două ori

Îţi vin codrii întrajutoriu

De-i suna a treia oară

Toţi duşmanii or să piară,

Din hotare în hotare.”

Când a început marele război, acest măcel fără nume, prăpăd fără seamăn, căci nu au luptat oşt,i ci popoare, nu numai popoare ci şi continente, război dus fără cruţare în care au pierit zeci de milioane de oameni.

Dacă belgienii şi sârbii şi-au pierdut ţara şi pribegeau, luptau acum pentru un drept de care se bucuraseră până la cotropirea duşmană, luptau pentru un pământ asupra căruia nimeni nu le tăgăduisedreptul, luptau pentru o izbândă care avea să fie a lor, luptau pentru un ideal, nu tot aşa se prezintă situaţia cu românii din Transilvania şi Bucovina. Luaţi cu sila la oaste, trimişi să lupte împotriva unor neamuri de care se simţeau legaţi sufleteşte împinşi cei dintâi în foc, pentru ca trupurile lor să slujească drept pavăză hoardelor duşmane dinspre hotarul vestic, ce veneau din urmă, românii se duceau la luptă ca la căsăpie. Lor nu li se cerea vitejia, ci moartea! Să se încordeze pentru izbândă? A cotropitorilor?

Şi cu astfel de luptă de conştiinţă avea să-şi facă traiul zilnic oştenii… Iar ei odată porniţi, cei de acasă erau bănuiţi, năpăstuiţi, învinuiţi, prigoniţi, judecaţi. Gemeau închisorile. Zilnic se „împodobesc” spânzurătorile cu trupuri româneşti.

Ce cumplită urgie, unde se află salvarea? Acolo unde tricolorul fâlfâie slobod… Şi iată un norod întreg fugind…Fuge fiecare cum poate. Părăseşte avutul strâns cu truda unei vieţi, părăseşte căminul în care avea agonisite atâtea umilinţi, atâtea amintiri. Dar toţi duc în suflet o nădejde: „Acolo” vor găsi şi adăpost şi ajutor pentru pământul cotropit.

Ţinuturile din poalele Carpaţilor sunt pline de aceşti pribegi. Vaietele lor zguduie, plânsul lor înduplecă şi, încetul cu încetul, se naşte în sufletul neamului nostru convingerea şi hotărârea că Statul Român, stăpân pe soarta lui, e singurul care poate ajuta norodul şi fraţii deznădăjduiţi, hotărârea că dacă are puterea are şi îndatorirea s-o facă.

La 15 august 1916, armata română trece Carpații, dar ceea ce era să se întâmple, s-a întâmplat. Oastea română slab dotată, la ciocnirea cu armata dușmană mai numeroasă, mai bine organizată și dotsată cu arme –cea mai nesocotită în trufia ei – nu poate ține piept. Ea se retrage, înainte de a fi încercuită și distrusă. Și iată, trecătorilșe Carpaților în care, cu câteva săptămâni în urmă răsunau cântecele de îmbărbătare, iată-le tăinuind tropotul grăbit al cailor și pașii înfiorați de groază ai unei armate în retragere. Spaima, firească în orice retragere pripită și neprevăzută, trece, întocmai ca o molimă, în sufletul tuturor din calea oștirii și, atunci, s-a văzut acea vijelie socială de care fuseserăm cruțați câteva veacuri, sate și orașe dislocate, dezrădăcinate, un neam întreg, care fuge în urma oștirii.

Trenurile sunt insuficiente, atelajele nu mai dovedesc. Zeci şi sute de mii de refugiaţi, care vin pe jos cale de săptămâni şi luni. Vin din Târgu Jiu şi din Severin, vin din Carpaţi şi de pe malul Dunării. Vin însetaţi şi flămânzi, vin goi şi înfioraţi de spaimă, mulţi îşi pierd mintea. Mulţi mor pe drumuri, cu ochii pironiţi de grozăvia, ce le calcă pe urme.

De abia când oastea se stabilizează pe malul Siretului – coloana vertebrală a Moldovei, hotărâtă să oprească năvala prădalnică a duşmanului, abia atunci  pribegii pot răsufla. Găsiseră în sfârşit un adăpost în spatele frontului şi acel adăpost era încă, slavă domnului, în ţara lor.

Iată Moldova cu o populaţie de 2-3 ori mai mare decât cea obişnuită, Moldova nevoită să hrănească pe nepregătite un popor cu mult mai numeros decât l-ar putea ea îndestula. Foamete cu atât mai grozavă cu cât era iarna, un frig cum numai Napoleon va fi îndurat sub zidurile Moscovei şi moarte multă din cauza foametei, bolilor etc. Oraşe, sate, ţinuturi întregi pustiite de duşmanul acesta nevăzut. Spitalele au câte 4-5 bolnavi pe un pat. Cu sutele, cu miile se numără morţii pe zi. Cine se mai gândeşte la evlavia şi cucernicia îngropămintelor de altădată? Câte 40-50 de leşuri omeneşti, fără sicrie, în căruţe înfundate şi tăinuite. Morţii goi toţi – hainele se păstrează pentru vii, care mor de frig. Mormintele? Movile uriaşe unde sute de oameni, care niciodată nu se cunoscuser, putrezesc împreună, iar peste toate şi mai presus de toate, groaza că duşmanul sparge frontul românesc şi ne striveşte în acest ultim adăpost.

…Şi atunci începe minunea!

„Ştefane Măria Ta,

Tu la Putna nu mai sta!”

Şi Ştefan cel Mare şi Sfânt nu a mai stat la Putna. A strigat Românimii adunate sub scutul gloriei străbune, sub flamurile viteze de altădată. Hotarele Moldovei sunt în primejdie. Atunci a sunat din corn o dată, a sunat prelung şi dureros cum poate numai la Valea Albă să mai fi sunat la fel.

Un fior străbate toată suflarea. Moldova se deşteaptă. O cheamă Sfântul de la Putna. Au răspuns şi muntenii de peste Milcov şi fraţii din Ardeal. Se cutremură de visul groaznic în care trăiseră atâtea luni, îşi oţelesc cugetul îşi îmbărbătează feciorii care vin la hotare. Şi atunci avem vitejia de la Oituz, mândra semeţie de la Mărăşti, care i-a speriat pe prusaci, avem neîntrecuta izbândă de la Mărăşeşti. „Pe aici nu se trece, spune Oituzul. –Nici pe aicea nu se trece, răspunde Siretul, iar vrednicia străbună încheie cu lozinca: – În Moldova nu se intră!

Hotarele Moldovei sunt întărite, dar Ştefan Vodă este tot încruntat, nu şi-a văzut toţi voinicii. Nu-s de faţă Orheienii… Nici Hotinul, nici Soroca. Unde-s flăcăii din Tighina şi Cetatea Albă? Şi atâţia alţii…unde sunt?

„De-i suna din corn o dată

Vei avea Moldova toată,

De-i suna de două ori îţi vin codrii în ajutor.”

Ştefan a sunat din corn de mai multe ori înspre soare răsare şi iată Codrii care vin într-ajutor,  Codrii Bugeacului şi ai Tigheciului.  Chemarea lui Ştefan a fost auzită. Şi la 27 martie 1918 Basarabia răspunde.

Dar tot nu-i mulţumit Voevodul, tot nu-i sunt laolaltă vitejii. Lipsesc străjerii de la Putna şi din Suceava cea domnească. Moldova nu-i doar întreagă Moldova lui, Moldova noastră.

Din nou sună Cornul şi de data aceasta sună dojenitor către miază noapte. Răsună văile Carpaţilor de chemarea lui Ştefan. Până-n Tisa a răsunat Cornul să-l audă şi oştenii din Ciceu şi Cetatea de Baltă. Bucovina a răspuns. Transilvania răspunde şi ea la 1 decembrie.

„De-i suna a treia oară

Toţi duşmanii au să piară

Din hotare în hotare.”

Şi iată duşmanii au pierit. Rusia s-a prăbuşit, Austro-Ungaria s-a destrămat, iar Românii şi-au redobândit mâna lui Decebal, făurind o Românie nouă, România mare, România tuturor Românilor.

Astfel Doina lui Eminescu, care exprimă o multimilenară „durere de neam” după expresia lui Petru Creţia poate explica poetic realizarea unităţii naţionale

Topice: Studii | Comments Off on 1 DECEMBRIE 1918

Comentarii închise.