Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

70-PACHIA-TATOMIRESCU

de admin | Mai 14, 2017

70-PACHIA-TATOMIRESCU, ION,  VĂZUT PRIN 7 DECENII DE 11 critici :

 

METAIONIZAREA IMAGINARULUI

CRITIC-HORAL

DINSPRE OPERA LUI ION PACHIA-TATOMIRESCU

DE PE SEGMENTUL TEMPORAL 1966 – 2017

 

Motto:

«…am tratat despre substratul horal al magiei române […]; şi am descoperit substratul şi ritul ceremonial al horei […]; şi am remarcat ce importanţă prezintă hora pentru ritologia şi ceremonialistica română şi cât coboară de adânc în mentalitatea arhaică şi în conştiinţa etnică […] fenomenul horal…»

(Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei, 1985, p. 372 sq.).

 

Alexandru FIRESCU

 

Vădită sensibilizare la marile probleme filosofice…

 

Ion Pachia […] apreciază îndrumările anterioare date în spaţiul acestei rubrici, drept „primul puls tranzitiv“ în ceea ce priveşte activitatea sa literară.

Că a ţinut cont de aceste îndrumări, ne-o dovedeşte şi prin poemele: Metamorfoză, Incandescenţă, Trăirile şi Dialectică, trimise recent redacţiei.

Desluşim în aceste pagini o vădită sensibilizare la marile probleme filosofice ale existenţei.Poetul este prezent în tot locul, ca un martor ocular şi senzorial la condensarea înaltelor miracole din seva pământului şi la preschimbarea minunată a lumii şi a firii, sub impulsul răscolitor al erei noastre.

E pilduitor finalul uneia dintre poezii:

În vasta geometrie a pământului meu,

Sângele-mi intră în horă – e gheizer,

Contopindu-se cu înaltul strigăt,

În galactica simfonie a luminii…!

Descrierile de natură au vigoarea imaginilor pline de frumuseţi:

…Stelele zorilor

coboară-n adâncuri, sub maluri,

să urce-n zenit, spre solstiţiu,

lumina ne-nvinsă, din valuri…

 

Alexandru Firescu, Corespondenţa literară, în ziarul Înainte (Craiova), anul XXII, nr. 6560, sâmbătă, 2 aprilie, 1966, p. 3.

 

 

 

Miron Radu PARASCHIVESCU

 

Poezie şi arheologie

 

Când acum trei ani îmi trimitea pentru întâia dată versuri de-ale sale, ca să-i spun ce cred despre ele, Ion Pachia-Tatomirescu număra 19 ani. Ţineam pe atunci un fel de „poştă a redacţiei“ din care-mi făcusem mai mult o profesie de garimpeiro, căutând pulberi diamantine în nisipurile şi nămolurile multe ce-i erau adresate revistei Ramuri. […]

La toate astea mă gândeam, mai bine spus, toate astea îmi treceau prin minte, privindu-l – după mai bine de trei ani – pe fostul meu corespondent de la suplimentul Povestea vorbii, pe care-l cunoscusem până mai ieri numai din grafie.

Un aer tineresc şi matur în acelaşi timp, în care entuziasmul părea că se aliază cu o îndărătnicie zâmbitoare, o robusteţe care nu umbrea cu nimic gingăşia spiritului, o fermitate de caracter ce nu numai că îngăduia, dar şi sublinia unele observaţii de mare fineţe, cu un cuvânt, portretul ideal al unui tânăr arheolog pasionat de fiecare din descoperirile sale. […]

 

 

 

N-am uitat nici o clipă ce hotărâtor poate fi pentru un debutant răspunsul pe care-l va primi la o „poştă a redacţiei“. Din mulţimea de manuscrise primite de-a lungul a mai puţin de un an, în 1966, mult mi-au dat de furcă paginile înseilate foarte mărunt, ca şi cum autorul lor ar fi vrut să şoptească grafic nişte lucruri de mare taină, ce cuprindeau o seamă de poeme cu totul remarcabile şi semnate cu un nume şi aparte: Ion Pachia-Tatomirescu. Vor fi fost în manuscrisele tânărului poet şi unele naivităţi sau inadvertenţe, unele confuzii sau lungimi, nu mai ţin exact minte. Dar ştiu că i-am semnalat toate scăderile fără să ezit însă nici o clipă că Ion Pachia-Tatomirescu este un poet indiscutabil.

Ceva subteran, abia şoptit, ca şi grafia lui microscopică, dar nu indescifrabilă, un strigăt reţinut, un cântec spus cu gura închisă, cum zice Arghezi, un efort quasi-anonim de afirmare a fiinţei sale celei mai străfunde şi care părea că răzbeşte la lumină printre însăilările mai mult sau mai puţin convenţionale din versurile sale, ceva asemenea hârburilor nestemate ale neoliticului din Sălcuţa şi Vădastra, din Boian şi Gumelniţa, până-n Verbicioara, un efort de dăruire, parcă mai mult decât de expresie, mi se părea că-l citesc printre şi pe sub rândurile tânărului corespondent de atunci. Şi mă întreb dacă poetul adevărat nu tinde în primul rând la asta: la a-şi supravieţui prin cuvântul său, mai mult decât a-şi afirma prezenţa într-o strictă şi limitată contemporaneitate pe care el, cel dintâi, e chemat s-o ştie şi s-o intuiască în nestatornica şi perisabila ei curgere.

Versurile de începător ale lui Ion Pachia-Tatomirescu despre această năzuinţă îmi vorbeau. L-am certat, deci, atâta cât se poate certa la tipar, fără ocoluri dar şi fără ifose, pentru ceea ce mi se păruse dibuit şi precar în scrisul său – şi i-am publicat câteva coloane de versuri. Au trecut, cum spune romanţa, ani. Tânărul corespondent ieşise din sfera imediată a preocupărilor mele, ca şi „poşta redacţiei“, de altfel. Când, în toamna asta, m-am pomenit cu manuscrisul unui volum de versuri al aceluiaşi, însoţit de o scrisoare prin care-mi cerea să-l recomand cititorului.

Ce m-a izbit în cartea manuscrisă a fost un lucru la care nu mă prea obişnuise lungul meu comerţ cu tinerii poeţi: Ion Pachia-Tatomirescu ţinuse seama de observaţiile mele de acum trei ani, curăţase toată zgura şi crustele prea tinerei şi învolburatei sale combustii.

Aşa că volumul intitulat Munte, pe care-l avem în faţă, reprezintă o operă de-a dreptul matură. Nu voi face greşeala să-l analizez şi să-l explic cititorului. Asta e treaba criticilor sau poate numai a cititorului însuşi.

Ceea ce însemnez aici sunt simplele mele notaţii de cititor, sentimentul de-a fi întâlnit în tânăra noastră poezie un accent unic, cu totul personal, un univers reconstituit în semne lirice, aşa cum reconstituie istoricul o lume din săpăturile arheologice. Deşi pare dedusă din folclor şi descântec, poezia lui Ion Pachia-Tatomirescu reface drumul spre aceste izvoare: el are prefigurat în minte drumul, de la punctul iniţial până la cel de sosire. Limbajul său, criptic aparent, concordă un anumit suflet cu o bâlbâială de Pythie – şi-aici nu mă pot împiedica să-mi amintesc că poetul vine din răspântia câmpiei Doljului cu dealurile Jiului. Versul lui sugerează folclorul şi descântecul, le re-creează, nu descinde din ele, ci ajunge la o sinteză proprie, modernă; el are o viziune completă, integrală, asupra sensului culturii noastre, adică, în cel mai înalt înţeles al cuvântului, un stil: e sensul culturii de câmpie pe care a dezgropat-o ca un arheolog, culegând descântece de prin satele Filiaşilor, dar, repet, nu ca să plece de la ele, ci ca să reconstituie drumul invers, înspre geneza lor. Titlurile poemelor sale sunt inspirate în acest înţeles: că el cuprinde zariştea întregului într-un amănunt lexic. Nu vreau să mă pierd în analize şi mai puţin în citate. De altfel, nici o explicaţie nu va transmite mai bine cititorului zăcământul liric pe care-l conţine această poezie, decât ar putea-o face ea însăşi. Suita simfonică a volumului, culminând cu ultimele două cicluri, Graal şi Sobor, se sprijină pe o ţesătură solidă şi pe o montură a cuvântului inspirat, ce-mi arată că mă aflu în faţa unui artizan ingenios care inventă nu numai imagini şi metafore, dar şi o limbă ce conjugă adjective, substantivează verbe, ori, mai cu seamă, inventă o tehnică a imaginii în mişcare: la el apa „e frântă sub tălpile peştilor“, „nopţile se dezbracă-n ochii pisicilor“… – şi exemplele ar putea continua. Dar toată inspiraţia lui Ion Pachia-Tatomirescu îmi pare că vine dintr-această stilistică sugestie a câmpiei, a unui univers mut şi tainic, cu zările dezgolite, dar plin de bogăţii în adâncuri, în acele adâncuri în care, cum spunea odată Nicolae Iorga în neuitatele lui prelegeri, nu se poate vedea decât din foarte înalt.

Văleni de Munte, decembrie 1969.

 

Miron Radu Paraschivescu, Poezie şi arheologie (Văleni de Munte, decembrie 1969), fragmente din postfaţa la volumul de versuri, Încântece, de I. P.-T., Bucureşti, Editura Litera, 1979, pp. 67 – 75.

 

 

 

 

 

 

 

Vladimir STREINU

 

Ghiocei

 

Ne bucurăm poate de o primăvară mincinoasă; dar ne bucurăm. Suntem mai înalţi sub seninul cerului boltit dintr-o dată şi mai puternici între zări fără hotar. Inima omului are naivităţi vegetale. Numai mugurii de liliac, uşor de amăgit, dau buzna în vârful crengilor şi ghioceii prin păduri ies imprudent de sub frunzele uscate de astă-toamnă; şi câte o zi de ger întârziat se întâmplă să-i carbonizeze fără milă. Dar poate că nu va fi chiar aşa. Cu acelaşi sentiment de zări care se desfac şi de înfloriri care se grăbesc, privim de multă vreme aventura tinerilor poeţi necunoscuţi. Unii, chemaţi de o primăvară a lor, ajung să se tipărească; alţii încearcă sensibilitatea câte unui critic prin poştă. Mulţi însă dintre câţi trezesc speranţe nu le susţin decât cu debutul. Cine a putut perinda în viaţă câteva generaţii de poeţi cunoaşte bine amărăciunea acestei frustrări. Şi totuşi numele nou adus de vreo publicaţie sau de poştaş ne umple mereu inima de posibilitatea unei primeniri poetice. Dealtfel numai aşa am cules cândva din cutia de scrisori şi nume neînşelătoare: Constant Tonegaru, Geo Dumitrescu, Ştefan Augustin Doinaş şi altele, pe care le-am pus alături, în aceeaşi revistă, de Arghezi, Blaga, Voiculescu şi Philippide. Ceea ce îi va fi făcând pe tinerii de azi, încă necunoscuţi, să ne mai expedieze poştal versurile lor, îi priveşte.

 

[…] Unul este Ion Pachia-Tatomirescu […] E desigur un „ghiocel“, nu pentru că n-am mai auzit de numele lui, ci fiindcă se aruncă în discursul liric fără reţinere, încredinţându-se asocierii libere a cuvintelor şi unei inspiraţii despletite.

 

Într-un lung poem de versuri tot lungi, deşi intitulat Destinaţii confidenţiale, aria lirică e planetară, asociaţia metaforică sare de la o paralelă a globului la alta, şi până la urmă aflăm că ne vorbeşte un glas îmbătat de el însuşi, „de lângă o poartă de uraniu scurs din pletele crunte ale Dacilor“. Vorbeşte deci un pui de Dac, în a cărui minte saltul spaţial de la „pinguinii… care îşi bat clopotele pieptului“ şi „au aripile îngreunate de ţurţuri“ la „vânturile toride“ şi la „crocodilii… din văile Nilului“, ca şi saltul temporal de la „pasărea Arheopterix (care) cântă pe năsălia secolului“ la „alba noapte a Troiei“, de aici la „scheletele din Hiroşima, din Vietnam“ şi apoi la boala contemporană a tuturor continentelor, pare chiar legea propulsorie a unei inspiraţii deocamdată ameţită şi ameţitoare.

Dar se aud când şi când accente puternice şi unele somaţii ale istoriei, care încordează auzul cititorului:

„De ce rupeţi lichenii cenuşii de pe uluci ? / Nu vă daţi seama nici în această ultimă instanţă a crimei / De sugrumarea ultimului timp vegetal de manifestare ? / Pentru ce mai zvârliţi cu măciucile-n cruci, în voi înşivă ? / De ce  s-a-ncolăcit şarpele pe bastonul lui Asclepios ? / Pentru a se naşte astfel tragedia cea mai frumoasă / Ce-a oferit-o Olimpul, risipindu-şi propriile-i fulgere, / În rana adâncă a unui timp ce nu se născuse încă ! / Şi ce-au avut greierii la marginea cântecului / De şi-au ros viorile, de şi-au aruncat inimile pe lună ? / Priviţi-i cum cântă prin şanţuri din lire de iarbă !“ ;

ori: „Pentru ce-şi vântură Australia ţărână-n chelie, / Când n-are multe ciocârlii şi-i sug puii de cangur la piept ? / Unde-i medicul Europei ? S-a inflamat pojarul sub ochi ! / Americile suferă grav de deochi în zodia cancerului negru, / Copiii amazoanelor – căsăpitori centauri – sug sânii arborilor; / Cu cergi din Sahara degeraţii înfaşă tălpile goale, de ceară, / Le-nfăşură bine cu funii de fum tăiate din ţevile carabinelor, / Până cântă cocorii pe pavilioanele pădurii ultima simfonie absurdă; / De ce visează femeile, fetele, cu luna plină-ntre sâni?“

Imaginea arbitrară, dar uneori şi revelatoare, rotaţia timpilor şi a spaţiilor într-un vălmăşag obscur, deşi pe alocurea constelat, propulsia lirică neobosită, având totuşi ca punct de gravitaţie din nou pământul dacic, sunt de asemenea de reţinut din Noul Turn Babel. De data aceasta, o lume de meşteri-schelete, zidari, dulgheri şi salahori, nesupravegheaţi de nici un arhitect, construiesc turnul, care e poate al unei sublime absurdităţi.

În amândouă poemele, gestul liric larg, expresia vociferantă şi haotismul impresiilor par să provină din declamaţia super-hugoliană a lui Lautréamont, după cum, de la noi, Constant Tonegaru este prezent în ton, în fantasticitatea reprezentărilor şi în recurenţa apostrofei.

 

Vladimir Streinu, Ghiocei, în revista Luceafărul, Bucureşti, nr. 11 (255), din 18 martie 1967, în paginile 1 şi 7; şi în cuprinsul Paginilor de critică literară, vol. IV, Marginalia, eseuri, ediţie de George Muntean, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, pp. 90 – 93.

 

 

 

Ioan BUDUCA

 

„Zoria“ – un spaţiu de oficieri grave…

 

Gesticulaţia solemnă, larg-învăluitoare, încrezătoare în valorile plastice ale cuvântului, în preţiozitatea romantică a relaţiei afective cu lumea şi cu absolutul, îşi are în poezia lui Ion Pachia-Tatomirescu un reprezentant netulburat de îndoieli. El îşi construieşte cartea chiar înainte de a-şi proiecta poemele. Un anume aer programatic nu lipseşte nici din Zoria, concepută ca un vast coral al unor stări poetice dintr-o tradiţie a rostirii ceremonialice, neocolind însă nici angajarea  într-un cotidian mai prozaic. Dominantă rămâne însă atitudinea ritualizantă: În părul meu sunt încă-ncâlcite plante carnivore, / spre-altar mă-ndrept cu paşi de aur vechi, / fumul răşinilor zoriind îmi alungă peste pleoape / şerpii de somn: da, am pus oglinzi dulci nisipului, / am chemat mlădierile tale (un cald pârâu în cer de prigorii), / am alergat spre tine desculţ prin lumina de iarnă / şi-ţi vin lilium breve aici, în Zoria, / tăiat să fiu de razele de-argint ale mâinilor tale…/ Clopote,-n păsări, vestească de-acum zidirea noastră: / faguri de mai în vase de lut să aprindem! Zoria este un spaţiu de oficieri grave în care cosmicul se înfăţişează ca o mai pură natură, în care naturalul apare ca o mai umană ipostază a lucrurilor, în care lucrurile toate pregătesc procesiuni nupţiale erotice. Eul poetic este insinuat în fragmentele tuturor viziunilor, despre el este vorba de fapt, dincolo de toate măştile entuziasmelor romantice: în faţa amurgului, în faţa luminii, a nordului sau a cerului. Remarcabilă este prospeţimea acestui limbaj ce putea fi redescoperit ca vetust: Pe colinele galbene umblă cântece în piei de pisică sălbatică; / ierburile, părăsindu-şi scheletele, jur-împrejurul meu, / au seminţe în risipire şi-aşteaptă soare-ncolţind / dorul grâului… Puţine căderi în emfatic cum acest „soare-ncolţind dorul grâului“. Ansamblul este al unui poet original păcătuind numai prin voinţa prea mare de disciplinare a arhitectonicii volumului. Nu se înţelege prea bine sensul poetic al unor subcapitole din sumar, Coral în Cosmia sau Coral în Zoria, apendice ale unor capitole intitulate Cosmia şi Zoria, când acest volum în curgerea poemelor lui este un coral el însuşi, un vast cântec în faţa universului. Uneori impresia este că poetul îşi alege temele după un ghid misterios, nu este ales de ele. Arhitectura inspiraţiei se desfăşoară pe un semicerc al naşterii şi decăderii sentimentului de măreţie a lumii. Ion Pachia-Tatomirescu este, continuă să fie un poet interesant, ce se izolează cu bună ştiinţă de actualul mediu poetic, nu întotdeauna reuşind a-şi valorifica anacronismul. Detaşarea sa are nevoie de un plus de forţă imagistică, iar nu de disciplina severă, copiind modele magic astrale, bazată pe semnificaţii numerice oculte (vezi sumarul), a programării inspiraţiei.

 

Ioan Buduca, „Zoria“ – un spaţiu de oficieri grave…, în România literară, Bucureşti, anul XIV, nr. 6, 5 februarie 1981, p. 5.

 

 

 

Artur SILVESTRI

 

O altfel de poezie tânără

 

Arhaicul patent al liricii tinere este însă Ion Pachia-Tatomirescu, autor de mai multe volume, în majoritate extravagante printr-un soi de energetism irepresibil şi pe care cuvintele îl pot exprima cu greu.

De aceea poetul şi inventează caligrame, corale, păgâne liturghii, invocând divinităţi suave (Zalmo, Făt-Frumos), ori o „Zoria“ misterioasă, în jurul căreia petrarchizează.

 

 

 

Însă criza erotică e trecătoare, nu formele perisabile îl captivează pe poet, ci Mumele, principiile.

În „Zoria“ (1980), el a închipuit utopiile lirice Cosmia şi Zoria, „Încântece“ (1979) slăveşte „cuvântul“ şi prelucrează, cu o remarcabilă muzicalitate, texte din folclor, „Lilium breve“ (1981), în fine, dezvoltă, cu precauţiunea de a nu uita ceva, teoria poetică a „Mătcii“, care, la Ion Pachia-Tatomirescu, este, ca şi la atâţia alţii, Muntele.

 

Artur Silvestri, O altfel de poezie tânără, I, în revista Flacăra,

Bucureşti, an XXXI, nr. 38 / 1424, 24 septembrie 1982, p. 10.

 

 

 

Constantin M. POPA

 

O viziune asupra spaţiului spiritualităţii româneşti

 

Când în 1969, Miron Radu Paraschivescu descoperea efectul stilistic al câmpiei în poezia lui Ion Pachia-Tatomirescu, era foarte aproape de un paradox. Tânărul corespondent al „Povestei Vorbii“ fu sfătuit atunci să pătrundă în universul mut şi tainic al zărilor dezgolite, de la înălţimile ameţitoare ale unei viziuni integrale asupra sensului culturii noastre. Urmarea se vădi benefică.

Poetul debută cu volumul Munte (1972), în care alături de convenţionalismele epocii aflăm „temele“ individualizatoare – e drept, surdinizate, însă suficient de pregnante pentru a reţine atenţia. Exuberanţa imaginilor, anotimpul „fierbinte“ al fuziunii omului cu natura, al sevelor tumultuoase, al „vârstei de ţară“, descind din bucolica argheziană şi din „Eutopia“ lui Blaga. Câmpia apare ca un veritabil eden, simbol al abundenţei, evocând vremurile thraco-getice: Câmpia rămâne-o pâine-aburindă pe care aleargă iepuri şi dropii-nsetate, / Pe dealuri curg frunze, mustul spumos legănându-le,-mpietrindu-le, / Din Dobrogea până sub Gorj grâul îneacă omul şi calul, / Din pământ, ploi ridicate de oameni cad în curcubeu, / apoi e-o reîntoarcere-n acest Bărăgan fluid. Alături de poezia roadelor, a ritmurilor geminaţiilor, Ion Pachia-Tatomirescu propune o lirică a urgenţei cu „destinaţii“ planetare, în sens ecologic (De ce rupeţi lichenii cenuşii de pe uluci? / Nu vă daţi seama nici în această ultimă instanţă a crimei / De sugrumarea ultimului timp vegetal de manifestare?). Dar ciclul reprezentativ al primei cărţi rămâne Poem pentru orgă, în care un logos transcendent veghează de dincolo de increat nucleele poetice ale dezvoltărilor ulterioare („nuntirea“, plenitudinea interioară simbolizată de Graal, figura lui Făt-Frumos, „licantropia“ etc.).

După „metafora hidrografică“ din Crocodilul albastru (1975), adresată copiilor, Ion Pachia-Tatomirescu revine la „zidirea“ universului său liric înnobilat de asimilarea unor experienţe poetice fundamentale, între care, în volumul Încântece (1979), productive sunt cele datorate lui Nichita Stănescu şi, mai ales, lui Ion Barbu. Poetul „reface drumul“ spre folclor, recreând descântece dintr-o dorinţă irepresibilă de a da lucrurilor un sens mai înalt, fapt ce-l orientează spre gândirea iniţiatică. Versurile tind spre aşezarea în spaţiile „iluminate“ de transpuneri magice: Apă spână, / apă spână, / soarele / zace-n / fântână / şi-n solzi / mi-l îmbrac-o zână! / Sora-ţi / l-a iubit / spre casă, / la solstiţiu / de-avrămeasă – / el o vrea-n / inel / mireasă…/ Frunză albă / apă crudă, / tâmpla / stelelor / asudă…

Ciclurile Demon, Graal şi Sobor, brodate, după spusa autorului, pe „cabala“ cinci, prevestesc sentimentul preîmplinirii transmis de starea de „înzoriere“ (momentul îngânării zilei cu noaptea), de unde provine Zoria, „concept“ ce-i aparţine şi care dă substanţă cărţii cu acelaşi titlu, apărută un an mai târziu (Zoria, 1980), ocupând un loc central în „săptămâna“ travaliului poeticesc tatomiretic (pentru a folosi o terminaţie plăcută poetului). Acum se vede limpede că Ion Pachia-Tatomirescu este un poet care gândeşte sentimentele. Rezultă o poezie elaborată, construită din figuri cu valoare simbolică (ornic, oglindă, curcubeu, fântână, fulger, nuntă etc.), a căror recurenţă le conferă o poziţie tematică. Dincolo de înţelesurile contextuale, ele sunt figuri intens semnificative, cu funcţie normativă. Ispitit de neliniştitoare chemări, poetul pătrunde în ţara oglinzilor, acolo unde existenţa reverberează înţelesuri şi taine, acolo unde lumina e „inversă“ şi fluviile încep să curgă tot „invers“ peste teritoriul bântuit de „furtuna magnetică“ a imaginaţiei. Din partea „cealaltă“ a realităţii emite silogisme ordonate de o sintaxă a nunţii.

Creator de mituri, autorul concepe un cosmos alcătuit din două lumi: Cosmia, spaţiu al experienţelor esenţiale, în care adevărurile se relevă pentru a fi apoi numite în Zoria, ţinutul miraculos al rostirii dintâi (ţi se dă graiul!). Trecerea din Cosmia – aer presărat pe izvoare, / curcubeu invers curgând / în oglinzi cu fertile adâncuri…, spre Zoria – stare-n lumina mierii după vânătoare de seară, echivalează cu triumful luminii asupra umbrei.

Poemele se dezvoltă din două registre evanescente: silvestru şi acvatic. Sensul ultim al tuturor metamorfozelor este sublimarea în mirifica stare nupţială.

După spectaculoase înfruntări, vârtejuri, invazii, explozii, asistăm la amestecul regnurilor şi la fuziunea stărilor afective cu elementele. Sătul de-atâta vacarm, poetul devine contemplativ şi caută, cu calmă înţelepciune, factori de certitudine: E o retragere aici, în seminţe; / şi ora care-şi trimite / solii către-nţelepte fântâni. („Început de cerc“). În ciuda unei desfăşurări formidabile de forţe, versurile lasă uneori impresia de monotonie. Numai trăirea directă a limbajului salvează multe zone de ariditate.

Cel ce proclamă moartea sentimentelor rămâne un împătimit al vocabulelor sonore. Ca în Lilium breve (1981), volum unitar prin tematica erotică tratată în orizontul purităţii (Angelo de Gubernatis, în Mythologie des plantes, apreciază crinul drept simbol erotic). Celebrarea iubitei în tonalităţi de „Cântare a cântărilor“ nu trebuie să ne inducă în eroare. Această prezenţă diafană, suavă, e subordonată unei viziuni a formelor pure. A sosit momentul să afirmăm că I.P.T. se dovedeşte a fi un continuator al lui Dan Botta (vezi Eulalie: sunet – crin). Dincolo de „rostirea frumoasă“ întâlnim hierogamia elementelor, metamorfoza interioară a lumii, sensibilitatea la posibilităţile incantatorii ale cuvântului, plonjarea în „thracism“ (de fapt, resurecţia „dacismului“).

Semnificativă pentru construcţia arhetipală este următoarea Autobiografie: Sunt fiul Muntelui şi al Mătcii / sub curcubeu / şi mă numesc Făt-Frumos. / Cred în stejar / şi-n verticala bradului din Carpaţi. / Cred în Muntele împurpurat cu păsări, / cred în Matca luminoasă a Fluviului. / Ocrotesc nunta furnicilor, / mreana zbătându-se-n mişcătoare nisipuri, / logodna crinilor peste beznă. / Lupt / Până-nfloreşte gresia, pădurea de sloiuri, / la casa-soarelui legănată sub curcubeu. / Apun şi răsar în inel de diamant, / mereu izvor cu dor pe infinite-oglinzi.

Să reţinem frecvenţa figurilor verticalităţii, ca şi o serie de „entităţi“ ce configurează, în concepţia lui Ion Pachia-Tatomirescu, spaţiul spiritualităţii româneşti (Muntele, Matca, Bradul, Curcubeul, Nunta). Poetul potenţează mitul mioritic prin depistarea unor filoane arhetipale dacice, figurând o ars poetica bine articulată, seducătoare prin sugestii şi convingătoare prin realizare.

Ultimul său volum, Peregrinul în azur (1984), eliberează sensurile profunde ale jertfei. „Peregrinul“ este „solul“ către Samoş (Soarele-Moş) – săgeata zvâcnind / din arcul clipei eterne – ce aşteaptă aruncarea-n trei suliţe, în faţa purpurei. El ilustrează, de fapt, condiţia creatorului jertfindu-se întru nemurirea Operei. Poeme precum Crinul şi curcubeul, Kogaion, La floarea de stâncă sau Cavalerul trac conţin datele unei adevărate cosmologii carpato-danubiene. De aceea, volumul se încheie firesc cu o geografie poetică ale cărei patru puncte cardinale sunt Moldovalahia –  acoperiş în două aripi / pentru toate melodiile Istrului…, Oltenia – … argintul-viu / jucând / în toate oglinzile / Dacoromâniei, Transilvania – limbă de jar / dogorind cerul şi Maramureşul – încreţită frunte / de suprem zeu hiperboreu.

Robit de cele trei lacăte ale crezului său (Zalmoxis, Mioriţa şi Meşterul Manole), Ion Pachia-Tatomirescu face un gest de frondă considerând că „duminica poeziei“ sale va fi apocalipsa din Noul Turn Babel (vezi revista Transilvania, nr. 6 / 1984).

„Puiul de Dac“ semnalat de Vladimir Streinu apare azi în ipostaza „Cavalerului Thrac“ sedus de încântece. Dar starea de încântec e foarte apropiată de aceea de încântare. Pericolul manierismului poetic este real. Credem că Ion Pachia-Tatomirescu, reprezentant notabil al generaţiei republicane, cea a „retragerii la matcă“ (al „refluxgeneraţiei“, pe care o şi teoretizează), va păstra cumpăna („Curcubeul“) între manierism şi originalitate profundă.

 

Constantin M. Popa, O viziune asupra spaţiului spiritualităţii

româneşti, în Luceafărul (Bucureşti ), anul XXX, nr. 14 / 1299,

4 aprilie 1987, p. 1 şi 5; şi în volumul Clasici şi contemporani,

Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1987, pp. 139 – 142.

 

 

 

Jean-Paul MESTAS

(Franţa)

 

Povos e Poemas / Peuples et Poèmes

(„Popoare şi poeme“)

 

Ion Pachia-Tatomirescu nasceu em 1947 em Tatomiresti. Dacorómeno, é professor no Colégio de Banat. Membro da União dos Escritores da Roménia, da Associação dos Historiadores de Banat, e redactor principal dos „Cadernos de Dacoroménia“. É autor duma quinzena de livros de poemas desde 1972 até 1999 e de obras fundamentais consagradas entre outras a Mihai Eminescu e Nichita Stanescu assim como um Dicionário das Religiões. Publicações em revistas de França.

 

 

 

O ano do seu nascimento é rico de talentos que parecem convocar os mesmos horizontes e as mesmas luzes; assim de Dumitru M. Ion, Dinu Flamând, Ioana Ieronim, Ion Mircea, Adrian Popescu e Dan Verona. O perfil de Ion Pachia-Tatomirescu distingue-se por uma investigação mais alimentada dos arcos-iris da vida.

 

Ion Pachia-Tatomirescu est né en 1947 à Tatomiresti. Dacoroumain, il est professeur au Collège de Banat. Membre de l’Union des Ecrivain de Roumanie, de l’Association des Historiens de Banat, et rédacteur en chef des „Carnets de Dacoroumanie“. Il est l’auteur d’une quinzaine de livres de poèmes de 1972 à 1999 et d’œuvres fondamentales consacrées entre autres à Mihai Eminescu et Nichita Stanescu, ainsi qu’un Dictionnaire des Religions. Publications en revues de France.

L’année de sa naissance est riche de talents qui paraissent convoquer les mêmes horizons et les mêmes luminescences; ainsi de Dumitru M. Ion, Dinu Flamând, Ioana Ieronim, Ion Mircea, Adrian Popescu et Dan Verona. Le profil de Ion Pachia-Tatomirescu s’y distingue par une recherche plus nourrie des arcs-en-ciel de la vie.

 

Ion Pachia-Tatomirescu s-a născut în anul 1947, la Tatomireşti [judeţul Dolj / România]. Dacoromân, el este profesor la Colegiul [Naţional] Bănăţean, membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociaţiei Istoricilor Bănăţeni şi redactor-şef al Caietelor Dacoromâniei. Este şi autorul a vreo cincisprezece cărţi de poeme apărute între anii 1972 şi 1999 şi al unor lucrări fundamentale consacrate, între altele, lui Mihai Eminescu şi Nichita Stănescu, cum, de altfel, şi al unui Dicţionar al Religiilor. [Are] publicaţii în reviste din Franţa.

Anul naşterii lui [Ion Pachia-Tatomirescu] este bogat în talente – ce se arată a se manifesta în aceleaşi orizonturi şi în aceleaşi luminiscenţe – ca ale lui Dumitru M. Ion, Dinu Flămând, Ioana Ieronim, Ion Mircea, Adrian Popescu şi Dan Verona. Profilul lui Ion Pachia-Tatomirescu se distinge printr-o artă mai hrănitor-îmbelşugată a curcubeielor vieţii.

 

Mestas, Jean-Paul (Franţa), Povos e Poemas / Peuples et Poèmes (antologie de poezie universală, 100 de ţări şi 201 poeţi, bilingvă, portugheză şi franceză), Lisboa, Universitária Editora (ISBN 972-700-473-3), 2003 (Capitolul I. P.-T., la paginile 509 – 511).

 

 

 

Marian BARBU

 

A rămas un virtuoz al poeziei

 

La curțile boierești ale scrisului, Ion Pachia-Tatomirescu a ajuns prin Vladimir Streinu, în secolulal XX-lea.

Autorul lucrării Versificaţia modernă (1966) l-a creditat pe timișorean, văzând în puțiele texte expediate, ca să i se confirme pasul spre viitor, fără a bănui nici pe departe întinderea orizontului de cunoaștere a ucenicului ascultător.

Astăzi, când și acestuia i-au trecut pragul interesului literar destui tineri în fieful catedratic de profesor, poate depune oricând mărturie cum te poți împlini în maturitatea intelectuală, în respirația limbii române, aici în Țară, când semnezi certificatul de naștere a unei valori ce te surprinde promițător. Propria-i experiență bate de mult la poarta consacrării!

Ion Pachia Tatomirescu este în 2014 un intelectual împlinit în câteva departamente ale existenței cărturărești: ca dascăl de umanioare, ca poet cu vocație, ca splendid analist, în critică și istorie literară (vezi indicativul de dr. în filologie), ca teoretician literar, ca inventator de specii și teme literare, editor, îndrumător într-ale culturii lumii – el însuși publicând cu grijă în limbile franceză, engleză, sârbă și germană.

Una din cărțile scriitorului, de ultimă oră, se intitulează Caligraful de salmi, Waldpress, Timișoara, 2013, 176 pagini.

 

Cu grija editorului, care își tipărește propria-i operă, a secționat-o folositor în orientările necesare… cititorilor

(O neapărată precizare: ipoteticii cititori sunt cei capabili să înțeleagă limbajul de specialitate, doar aparent neobișnuit, căci, în fondul său, rămâne unul original, ca în formulările lui de început. Bunăoară, autorul desfășoară tipologia salmului, luând în calcul metrica versului – trohaic, iambic, coriambic, dactilic, amfibrahic, anapestic, prim-peonic, secund-peonic, terț-peonic, quart-peonic, salmul-genunian, euro-salm-omologare):

 

1. Prefață – De la glosalmi și  zalmiori, la ultrascurții salmi.

2. Anul salmului (1 brumărel 2012 – 30 răpciune 2013).

3. Caligrafii dintre hienoamenii kaki.

4. Caligraful de glosalmi.

5. Caligraful de zalmiori.

Toate textele sale… critice au menirea doar să prezinte, să prelungească într-un fel popularizarea achizițiilor de „noduri și semne“ pe care le reclamă triumviratele din sutele de silabe, alcătuitoare într-o grupare de șoc mental pentru… huseni. Apropierea din umbră, ca o plesnitură de bici, cum pare a fi oricare dintre salmi, aduce aminte de Șerban Foarță, Ion Barbu, Nichita Stănescu, Nicomah ș. a. Deosebirea față de toți – cel puțin în privința ritmului sacadat – constă în așezarea din pagină. La Pachia este certă insistent de marja dinamică a ritmului. Este ca o lectură provocată, gata să fie deschiolată, să devină explozivă.

Noutatea celor două versuri (ale salmului) din suita de 555, este de o minunăție aparte, nobilă, prin izbitura stilistică afișată ostentativ. În interbelica perioadă, acad. C. S. Nicolăescu-Plopșor, în revista Gând și slovă oltenească, tipărea ceea ce el a numit frământări de limbă (1936 – 1944, cu întreruperi).

Dacă arheologul, folcloristul și povestitorul oltean țintea să dezvolte bunul simț al limbii române în toate mediile social-culturale ale vorbitorilor din această parte de țară, poetul timișorean forțează imaginarul  nevăzutului cititor pentru a-l determina să depășească  relația dintre cauză și efect și să pătrundă în alte sfere ale asocierii, pentru a se simți și mai bine intrând în firida rădăcinilor de cuvinte.

Aleatoriu, explic eu câteva :

 

173. Fură,

fulgu-njură…!

 

482. Blocuri –

mii de șocuri…

 

Toate nu sunt jocuri de gratuitate fonetică; ele au un rebusism care antrenează, provocator, la gândire și  la decodare. Se-nscriu la ceea ce poetul s-ar fi gândit – citesc deci, exist. Excludem orice urmă de sentimentalism bigot.

De toată pilda sunt glosalmii, dezvoltați în anturajul calendarului ortodox pe întinderea celor 12 luni, cu denumirea lor străveche (de la romani, care socoteau luna martie drept începutul anului, când se declanșau muncile agricole). Deci, mărțișor, prier, florar, cireșar, cuptor, măsălar, răpciune, brumărel, brumar, ler-undrea, gerar, făurar. Structura strofică a fiecăruia în parte se prezintă așa: distih, terțet, două catrene, terțet, catren. Deci 2, 3, 4, 3, 4.

Așa că fiecare dezvoltă sau folosește cu asupră de măsură cuvinte adecvate lunii „omagiate“.

Caligraful de zalmiori (I, II, …, XII), (< Zalmoxe), se subsumează acelorași reguli de structurare a anotimpurilor. De data aceasta, cu câte două cvinarii, drept omagiu fiecărei luni, în ordinea calendarului ortodox. Jocurile de rimă au bogăția lor stilistică, de la lună, la lună. Extrag puține versuri, adevărate indicatoare pentru traseele de idei pe care circulă nestingherit poetul Ion Pachia:

 

Gerar de năut arde-astronaut

nezărit de Gange, dintre nori de goange,

stelelor nevrut, Lunii scurt sărut –

brazii-picioroange trec Lacteea-n cange,

scrum de-astronaut, gerar de năut…!

(«Zalmior I»);

Câteva versuri de colecție (citește antologie !):

În echerul blând, mai sfințesc un gând

(«… II»);

Nimbul de harbuz crapă-n cucuruz / […] //

Doar o dată-n an, ou-i Magellan / […] /

harbuz-ou-n an mi-e blând  porțelan…!

(«… III»),

De aur am palat, cu otavă-n pat:

zici că-i păr de zebră, cald, pentru vertebră…

(«… IV») // […] //;

La mine,-n eon, este-un Cogaion – […] //

(«… XI»).

 

«Zalmior XII», subintitulat „ars poetica“, păstrează aceeași structură de compoziție, două cvinarii, cu tonalitatea intrinsecă a baladei Miorița.

Rescriu a doua strofă:

 

Și la  nunta mea, eu sunt fulg de stea,

eu sunt ochiul vrerii, eu sunt umbra mierii,

eu sunt brăducea tot cu chipu-n nea,

hrană de-azur verii certe-a învierii –

și la nunta mea, eu sunt fulg de stea …!

 

La sfârșitul unei lecturi frugale, conchid că poetul din Timișoara revoluționară are un program de lucru poetic bine organizat, strâns, și biruitor prin ineditul cultivat înadins. Nu numai ca să se deosebească în breaslă, ci ca să ne arate că limba română nu a încetat să-și bucure vorbitorii (și, bineînțeles, scriitorii, de orice vârstă) de multiplele ei valențe în comunicare. Tocmai acum, când ea nu ne mai ajută, condiționat, ca ieri…

Timișoara are premianți în orice anotimp al anului, iar ei nu se așteaptă neapărat la premii de excelență, ci doar la recunoașterea valorii în sine, la un distinguo în Republica Literelor.

 

8 iulie 2014, Craiova.

 

Marian Barbu: (I) Întru mulţi ani, frate Ioane ! – în revista Rostirea românească, Timişoara, anul XII, nr. 10 – 12 / octombrie – decembrie, 2006, p. 40 sq.; (II) A rămas un virtuoz al poeziei, cronică literară – la volumul Caligraful de salmi, de I. P.-T., 2013 – publicată în revista Vatra veche, nr. 8 / 68, august 2014, p. 35, şi reluată cu modificări uşoare în vol. al VII-lea, Trăind printre cărţi, Craiova, 2014, pp. 122 – 126.

 

 

 

Florin PARASCHIV

 

O hermeneutică a duhului oltean

 

Ocupându-se de „geografia literaturii române, azi“, Cornel Ungureanu atinge şi conceptul de Oltenie arhetipală, considerându-l reper al acesteia pe cărturarul Petre Pandrea. Altfel – crede autorul –, …de la Tudor Vladimirescu la Alexandru Macedonski şi la Brâncuşi, apoi la Tudor Arghezi, Marin Sorescu şi Adrian Păunescu, lectura modelului oltenesc ar cuprinde şi părţi slabe, de pildă în cazul jocurilor textuale practicate de Marin Sorescu – ce ar sugruma lirismul în loc de a-l activa!? „Sugrumare“ deloc întâmplătoare la un poet şoltic, dispus să ia în serios non-severitatea spirituală, anticalofilia altui oltean, I. D. Sârbu: metafora fi-va doar o metaforă „vicariantă“ (!) a Adevărului. Dar ce-i mai păsa lui M. Sorescu de unele rezerve critice, câtă vreme Petre Ţuţea, preţuitor al logicii artistice, îl flata pe poetul oltean ca autor al unei lirici raţionale !

[La Ion Pachia-Tatomirescu] se poate şi mai puţin drastic, dar nu mai puţin demn spiritual: „Dinţii privirii, fascişti… / Aparţine cuiva fermoarul gurii / de rechin ironic… / Dar ciudată este arderea neînceputului. Pe scripetele / istoriei, / respiră orizontul cunoaşterii – / mai întâi, în zariştea metaforei…“ [PTComp, 252: Saltul Eroului în constelaţia Racului] / […].

Da, oltenii ating nonşalant spiritualitatea înaltă, ca poetul Ion Pachia-Tatomirescu: „La rugul Albei Sfere ard preaplinul / ulcior cu untdelemnul pentru beznă, / crestez în gordianul nod şi-mi port pelinul / echilibrării casei sufletului, nordul, / chiar dacă Baba-Gaia-mi pică pe-aripi ceară, / vămuindu-mă-n ’rădăcinatul cer, de zimbri, de ninsoare – / la răstignirea-n măr, mi-adulmecă grea vară, / sub ochii-i de aramă, rotiţi ca laseri-irişi, / înfiorând priveliştea fiinţei – cer din jos…“ [PTComp, 95 sq. – Cer din jos] / [POher, 11 sq. – ibid.].

Brâncuşi dorea ca Păsările şi Cocoşii săi să umple vreodată întreg Universul şi să exprime Marea Eliberare ! De altfel, se şi mărturiseşte: „Cocoşul sunt eu!“ Se completează de minune cu şirele poetului Ion Pachia: „Prea mă răsfaţă Împăratul Roşu: / mi-nhamă la caleşti coleoptere – / ce zboară-n ceruri, peste multe ere, / mire de-oi fi fecioarei lui, cocoşul…“ [PTComp, 269 sq. – Sonetul Roşului Împărat (ori psalmul elementului Foc)].

Cocoşul, căftănit cu cromatica înaltelor ranguri şi cu elementele esenţiale ale Universului vizibil. Iar Marin Sorescu ne propune o empatie feerică… [POher, 32 sq. – Simboluri irezistibile).

Cadrul geografic al Olteniei e îndeajuns de impunător: „interferenţă de dealuri subcarpatice cu câmpia, pitoresc abundent, cu munţii – străjeri de zare – la nord, cu marea deschidere a văii Jiului spre sud […]“ ca şi a văii Oltului, „pitoresc de păduri şi zăvoaie […]“, peisaj „generator al unei bogate culturi minore, cum zice Blaga, cu oameni echilibraţi, coborâtori parcă din mit şi dintr-o anume filosofie a vieţii, profeţind, cum Zbârlea, Bolgagiu, Budică, semănând cu Păcală, ca Bizae ori Gângu, cu indivizi aparţinând unei vaste galerii de tipologii umane…“[PPers, 294 sq. – Ion Pachia-Tatomirescu: Mi s-a spus că glasul din poemele mele este al unui pui de Dac / PTComp, 42] / [POher, 34* – Simboluri…].

Marin Sorescu îşi aminteşte cu o satisfacţie specială, cum la reprezentaţia cu Iona – în plin regim comunist – foştii deţinuţi politici plângeau în sală, „în pântecele balenei“. Cum să-i interpretăm? Adevărată „dramă de întemeiere a paradoxismului“ [PTIo, 71], exclamă cu parti-pris respectuos un alt oltean, Ion Pachia, care a gândit – poate odată cu alţii – acest curent literar ca o formă de împotrivire a robilor faţă de Răul comunist ! Paradoxismul acesta s-ar putea esenţializa prin apoftegma estetică de calibru: „L’Eau est comme l’amour… A coté d’un grand feu, Elle s’evapore“…[PTAfor, 17], sau aluzionarea subţire: „Le crime / euxine“…[PTSal, 28] Undeva, în tăriile suprarealiste (nicio mirare în ţara lui Tristan Tzara & co.), robul a câştigat partida. Rămâne numai de completat prin victoria terestră. [POher, 39 sq. – Boierii. Robii].

Peisajul oltenesc însuşi, cu a sa „câmpie oblică“, pare a pretinde o feerie a libertăţii, prin împletirea răzvrătirii regionale exemplare cu simbolul luptei naţionale: „Trosnesc cămăşile – cum cresc arbori în umeri… / Făt-Frumos coboară din frunze-alesul cal… / Pandurii vin din vale, pe flinte – şi nu-i numeri… / Bălcescu se izbeşte pe-o Dunăre, de mal…“ [PTComp, 151] / [POher, 41 – Spiritul pandur].

Amintirea colectivă păstrează până într-un târziu specificul de „gazdă de haiduci“ al vreunei case bătrâneşti, de exemplu în Tismana Gorjului. Dar când spui „haiduc“, nu te gândeşti numai la fugari prin tainiţele munţilor, ci şi la libertarul pădurii, doar românul în restrişte e „frate cu codrul“. […] Amintirea colectivă aduce ofrandă şi eternului feminin pandur, câte unei amazoane, „Jiana“, un zdrahon care sugrumă „spahii“, împărţind „galbenii“ inamicului la oamenii cumsecade: [„Cobora cu ochi umbros / Jiana, prin grâu frumos – / ea, cu braţe de voinic / şi cu păr de galben spic… / I-a ieşit spahiu-n cale / cu hanger şi cu pistoale / (avea calul pe pârâu, / curgea aurul din frâu…) – / şi spahiul inimic / îşi dorea soare din spic: / dar Jiana mi-e voinică, / îl luă pe spahiu de chică / şi-l sugrumă-n foi, spre toamnă, / s-o pomenească de doamnă, / şi-l înhumă-n primăvară / s-o pomenească fecioară, / şi adună oamenii / să le-mpartă galbenii… // A lăsat în ochiul verii / inima-nflorită-n merii: / slobozire-ar apele, / stelele – adape-le…!“ – PTComp, 81] / [POher, 45 – Spiritul…].

Dar ce ţi-e şi cu acest paradox Odobleja… Consonantismul său – observă Theodor Codreanu – ar fi grefat pe un exagerat spirit compartimentist ! Şi este cel mai avântat vis oltenesc, cea mai autentică trăire în duhul „tinereţii fără bătrâneţe“… Câte un creator [ca Ion Pachia-Tatomirescu] chiar monitorizează această sensibilitate, dând la iveală reflecţii lirice de genul: În Ţara-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte, sau În Valea Memoriei: „Eram cenuşă viorie … / când mi-a răsărit pe-ncreţirea genunii – / şi-am privit-o cu ochii păsării Phoenix… / […] / Nu departe de Valea Memoriei […]; / …m-am încăpăţânat şi-am ajuns la margine, / în Valea Plângerii, cea albită de oasele trecătorilor, / […] / chiar dacă fost-au ei rari… / […] / N-am înţeles Hristosul ce-ncepuse a zidi în oranj. / Masa de piatră, pelinul îmbumbit, / brusc, mi-au cunoscut gustul pulberii…“ [PTComp, 208 sq.] / [POher, 50 sq. – Basmul, visul…].

Fuga de idei e sprinţară la olteni: „În lifturile arborelui cosmic, ori ale troiţei, / în liberienele cămăruţe ale bradului de Cogaion, / ale cedrului de Liban et caetera, mitosofiile, filosofiile“ [PTComp. 214] se luptă de milenii „între roboţii sapienţiali, roşi de rugina orgoliilor“ [ibid.], te ajuţi cu cine poţi, chiar şi cu „unchiul Bacovia“ al golului istoric şi vremii încremenite, doar navighezi peste „nisipuri-idei-fără-gângurit“ şi depinzi ca tot omul de „creierul-planetă generator de vid“! Din excelenţa poetului I. Pachia-Tatomirescu. Cam obişnuiesc oltenii să îmbine inteligenţa rapidă cu ironia ! Iar intelectualii locului (de nu şi ai întregului neam românesc…) au de traversat o stare antipatică: şi cum altfel te-ai simţi cu ideile tale nobile, cu proiectele tale entuziaste, decât singur, asemeni comandantului unei oştiri placide şi sceptice. [POher, 80].

În 1961, bucuros de o victorie a speciei (primul zbor în Cosmos, sovieticul Gagarin), un mic juvete are o fulguraţie cu mult peste vârsta sa adolescentină: a învins nu numai atomul Omul, „rănitul de cereşti spini“: [„…se avântă spre-nălţimi, / La stelarele mulţimi. // Şi acolo, mândrul om, / Cel stăpân peste atom, / Rănitul de cereşti spini, / Creşte grâne de lumini…“ – PTComp, 78]. Putea fi mai vigilentă cenzura momentului**… Dar rămâne, oricând valabilă, ideea datoriei şi a omului răstignit în suferinţa-ca-răsplată, comporte-se el cum poate. (POher, 108).

Spre sfârşit de partidă, Ţuculescu pictează o pânză uriaşă, Testamentul meu plastic, despre lupta dintre Bine şi Rău. Se părea că Binele reuşeşte să învingă Răul, cel puţin în intenţia marelui pictor… Poate nici nu-i nevoie de o etapă târzie, spre a înţelege resorturile lumii: „când gangsteri libidinoşi, când poliţişti de cauciuc, / isterici, cu zvastici proaspăt scoase din safeuri, / îl zmulg pe Poet dintre cearceafuri de omăt / şi-l târăsc prin mocirlă, printre ziduri cu puroaie, / […] / pentru c-a strigat împotriva îngerilor corupţi / şi-a miopiei dumnezeieşti, pentru că nu s-a lăsat / călcat în picioare de-o ţigancă păroasă, / […] / pentru că a tulburat o reuniune a libărcilor / din bucătăria de noapte a împărătesei, / […] / pentru că-n zori, / după ce-au cântat privighetorile, s-a oprit / în piaţa publică şi s-a urinat cu poftă / pe statuia de bronz a-mpăratului burduhănos, / din al cărui ordin / îi fusesră puşi amicii în fiare, ciocârliile-n lanţuri;/ pentru c-a refuzat să care găinaţ, spermă, guano, / cu cristelniţa catedralei verdelui aur, / […] / pentru că a scuipat politicianul demagog, / căcănarul-sacru …“ [PTComp, 221 sq. – Despre condiţia Poemului Planetar] / [POher, 117 sq. – Înţelepciune târzie, înţelepciune ultimă].

 

Florin Paraschiv, O hermeneutică a duhului oltean, Focşani, Editura Andrew, 2008, pp.10, 11 sq., 32 sq.,

34, 39 sq., 41, 45, 50 sq., 80 sq., 108 şi 117 sq.

______________

*Note şi sigle la „O hermeneutică…“: Din păcate, Florin Paraschiv, fiind grav bolnav, nu a putut supraveghea tot complexul proces al tipăririi manuscrisului. Culegătorii capitolelor Hermeneuticii… au încurcat notele, fişele / citatele, ghilimelele etc.; la pagina 34 – capitolul al III-lea, Simboluri irezistibile – din lucrarea lui Florin Paraschiv, citatul (potrivit notei 4 de la pagina 124) trebuie pus între ghilimelele de rigoare: cf. POher, 34, PperS, 294 sq. / PTComp, 42; la pagina 45, a fost omis „citatul“ / textul (din) Jiana (din PTComp, 81), după cum grăieşte nota 6 de la pagina 127; etc.

** Aceste prime versuri – scrise de „gimnaziastul“ Ion Pachia, din Tatomireşti-Dolj, în 12 aprilie 1961 – au fost transmise / publicate de Postul de Radio Moscova – Redacţia Română, într-o emisiune pentru tineret de la sfârşitul lui april’ 1961, constituindu-se în debutul său radiofonic. Cenzura moscovită a momentului (aventurii Omului în Cosmos) doveditu-s-a a fi cu mult „mai blândă“ decât cea din România…

Bibliografia de sub siglele din textul de mai sus (cifra de după siglă indică pagina din care s-a extras citatul):

v  PPerS = Nicolae Pop, Perimetru sentimental – dialoguri cu scriitori olteni, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1980.

v  POher = Florin Paraschiv, O hermeneutică a duhului oltean, Focşani, Editura Andrew, 2008.

v  PTComp = Ion Pachia-Tatomirescu, Compostorul de nori, Timişoara, Editura Aethicus, 2004.

v  PTIo = Ion Pachia-Tatomirescu, „Iona“ de Marin Sorescu – o „dramă de întemeiere“ a paradoxismului, în revista Rostirea românească (Timişoara), anul VII, nr. 4-5-6 / aprilie-mai-iunie, 2001, pp. 71 – 78.

v  PTAfor = Aforismele apei / Aphorismes de l’Eau, Timişoara, Editura Aethicus, 1999.

v  PTSal = Salmi / Salmes / Salms, distihuri superparadoxiste, Timişoara, Editura Aethicus, 2000.

 

 

 

Marian POPA

 

Istoria literaturii romane de azi pe mâine

 

(I / [Cuvântul, rombic fulger…]) …Se cuvântă, se rostesc cuvântări, se dă, se are şi se ia cuvântul, se vorbesc discuţii, evitându-se de obicei numai binecuvântarea. Poate că impulsionaţi de asemenea asumări şi de inconsistenţa reificatului, poeţii devin ei înşişi obsedaţi de cuvânt, care pare a fi ultimul dintre bunurile unui popor deprivatizat sălbatic de restul proprietăţilor sale. În paupertatea sa lucie, socializat şi confiscat pentru valorificare inferioară, cuvântul rămâne totuşi disponibil speculei poeţilor îmbogăţiţi şi îmbogăţind ceea ce exploatează.

Limba română este singurul bun care s-a îmbogăţit invers proporţional în raport cu jefuirea materială şi teritorială a etniei, par a demonstra poeţii: ocupanţii au luat sau au preluat bunurile materiale, localnicii i-au spoliat de cuvinte, ajungând să aibă una din cele mai complexe şi mai variat disponibile stilistic dintre limbile lumii. […] În realitate, cuvintele nu seamănă cu banii şi femeile frumoase: ele circulă, dar numai printre iniţiaţi. Se afirmă că o oficialitate şi o mulţime programată întreţin gregaritatea, paupertatea, abrutizarea şi mimetismul limbii: dar Caragiale, cel care a inventat nu o limbă, ci o literatură, n-ar fi existat fără aşa-zisa detracare a limbajului din timpul său.

Şi totuşi, remarcabilă pentru statistician ca şi pentru sociolog şi psiholog va fi referinţa la cuvânt şi la sintagmele sale deşi conotative, care depăşesc elocvent noţiunile presupuse sau dorite pe primele locuri în topul competenţelor cu efecte inflaţionist-coruptive. Aşadar, nu patrie, partid, popor, Ceauşescu, iubire, infinit, viaţă, moarte, ci cuvânt. O insistenţă indefinit interpretabilă.

„Dincolo de cuvinte“ (Mihail Crama, 1967). „Cuvintele / cresc dilatându-se singure“ (A. E. Baconsky, Anotimp electronic, Cadavre în vid, 1969).

[…]: „Cuvântul, rombic fulger încercănat de ape, / mi-e pod în ochiul crud din tulburatul ou – / El, piatră şi nisip, toarnă adesea-n guri, / haină cu păsări albe, El din lumină-mi ţese; / prin foc, El ploi îmi toarnă-n păr – eu, în şiroaie, / pornesc dansul sălbatec pe ochiul mort de foc, / în mărul vieţii urc şi viermele îl scot / să pun seminţe-n locu-i spre sfântă ‘luminare.“ (Ion Pachia-Tatomirescu, Încântece, 1979); „Sunt strugurii brumaţi, Cuvinte, / în miez de bob sunt case, temple, / păduri şi cerbi cu gene-nzăpezite, / şi pajuri, mai ales, Cuvântule, în struguri, / brumate sunt şi ele, nu-s cufundate-n somn…“ (idem).

[PIlram, II, capitolul al 4-lea, Poezia, 218 sq.] / […].

 

(II / [Eul liric personifică graţiosul şi autohtonul fabulos…]) Ion Pachia-Tatomirescu […] ilustra în Munte (1972) dragostea de ţară în registrul exaltate jubilate, în poeme lungi, cu acumulări de locuri şi persoane istorice în versuri foarte lungi. În Crocodilul albastru (1975), Încântece (1979), Zoria (1980), Lilium breve (1981), Peregrinul în azur (1984) şi Verbul de mărgărint (1988), impresionează valorificările reuşite ale amplorii exaltate, precum şi iniţiativele experimentale care, fapt rarisim în epocă, nu servesc relevării grotescului, alienantului şi dezagreabilului, ci împlinirii în graţie şi feerie folclorizantă, abil extinse prin pitoresc, umoresc şi picanterie.

Eul liric personifică graţiosul şi autohtonul fabulos: „Sunt fiul Muntelui şi al Mătcii / sub curcubeu / şi mă numesc Făt-Frumos. / […]; Eu, Făt-Frumos, răsar dintre inele / de matcă grea, roind în grai Alb Munte.“

În multe poeme domină incantatoriul: „Apă spână, / apă spână, / soarele / zace-n / fântână / şi-n solzi / mi-l îmbrac-o zână ! / Sora-ţi / l-a iubit / spre casă, / la solstiţiu / de-avrămeasă – / el o vrea-n / inel / mireasă… / Frunză albă / apă / crudă, / tâmpla / stelelor / asudă, / ochiul / nu-ţi mai este / rudă… / Făt-Frumos / doarme-n / fântână, / tâmplele / spre verde-l / mână… / De-acum, / soarele-oglindă / peste noapte / mi-l colindă.“ (Demon, 5, „…colindă“).

Zoria este o himeră a frumuseţii, adică frumuseţea însăşi; trimiterile la stratul elin al localului sunt bine alese. Frumuseţea înseamnă liniştea stării de graţie, chiar dacă metaforele ei sunt uneori violente, feericul este apropiat de exotismul medievalităţii benefice, în care inserţia unui detaliu certifică de obicei subtil, apartenenţa la localul divinizat. Un „Poem la marginea serii“:

Nouri coboară în lupi, la marginea serii,

devorând aştrii mei de marmură.

Plouă cu-argint din candele de Cogaion

peste suflete-acoperite cu frunzele lunii –

acea lumină inversă există oare,-n abisuri,

unde seminţele să-ncerce curcubeul de seară ?

 

Faţă şi revers cu însemnele paşilor lăsaţi

de păduri şi de sturzi în cristalul

şi-n apele ochilor mei:

îndemn să muşc fructul

până-n lacrimă, la marginea serii …!

 

Dar poetul revendică prin Peristylium, de la debut (1966), şi „prima ars poetica paradoxistă“, consolidată teoretic prin Scrisoarea unui poet dacoromân către domnul Cantemir sau Enciclopedicus, text anexat manuscrisului Zoria şi eliminat de cenzură, precizările sale târzii amendând asumările nejustificate ale unui Florentin Smarandache (vezi Scrisoare deschisă, în Al  cincilea anotimp, an 5, nr. 1 / 36, trimestrul I, 2001).

 

Marian Popa, Istoria literaturii romane de azi pe maine, vol. II, Buc., Ed. Semne, 2009, paginile 218 şi 489 (siglă: PIlram, II).

 

 

 

 

Dumitru VELEA

 

Reîntâlnire sub „etern-sigilatul chepeng“

 

Într-o bună zi, pe coridorul Facultăţii de Filologie a Universităţii din Craiova, din faţa secretariatului, apare Eugen Negrici, asistent pe atunci, însoţit de un tânăr înalt, dar cu puţin trecând de umărul acestuia, cu faţă rotundă şi o răsfăţată podoabă capilară. Primul, destul de degajat şi zâmbitor, fiindcă venea la cursul de literatură clasică al lui Al. Piru, decanul facultăţii şi cel care îi dăduse doctoratul; al doilea, volubil şi explozibil ca primăvara acelui an, 1972, încercând parcă intonaţiile unei muzici a bucuriei. Fiecare avea în mână câte o cărticică. Noi, studenţii din anul al treilea, ne grăbiserăm să ne ocupăm locuri în amfiteatrul de lângă secretariat, fiindcă la cursurile Profesorului Piru veneau din oraş o mulţime de profesori, foşti studenţi de ai săi, plus asistenţii, conferenţiarii şi profesorii noştri. Pusesem un caiet pe scaun şi ieşisem pe coridor. Piru întotdeauna mă bătea părinteşte pe umăr şi mă întreba sec: Ce faci ?, fiindcă mă aprecia căci publicam în Ramuri şi eram în planul editorial pe anul ’72 cu volumul Lucifera la Cartea Românească. Negrici se opreşte şi ne face cunoştinţă: Poetul Ion Pachia-Tatomirescu ! A debutat cu volumul Munte la Editura Eminescu. Îi spune că şi eu am un volum în curs de apariţie la Cartea Românească. Ion Pachia se scuză că nu poate să-mi ofere o carte, căci nu mai avea decât una pe care deja scrisese dedicaţia pentru profesorul Piru (o alta, o dăduse lui Negrici). Piru iese din Secretariat, salută sobru şirul de pe coridor, partea de cursanţi ce-l aştepta şi care, acum, se strângea spre uşa amfiteatrului, şi se opreşte la Negrici. Ion Pachia îi este prezentat şi-i înmânează cartea. Negrici îi spune: Streinu a scris despre el, în Luceafărul…! Profesorul face ochii mari şi zice: Să vedem…! şi-l bate pe umăr. Intrăm în sala de curs. Profesorul predă Scrisoarea I de Eminescu. După, ieşim. Şi unul şi altul tulburaţi de prelegerea Profesorului: cunoscutelor trimiteri spre filosofia indiană acesta le relevase rădăcini în substraturile noastre. Este de reţinut ce a spus Piru – mi-a zis Ion Pachia la despărţire –, o să mă scufund în Dacia preistorică…! Şi aşa a făcut.

Eu m-am dus în sala de lectură şi am solicitat colecţia revistei Luceafărul şi în numărul 11 (225) din 18 martie 1967, găsesc scris, la rubrica lui Vladimir Streinu, Distinguo, de pe prima pagină, cu continuare într-a şaptea, sub simbolic-primăvăraticul titlu, Ghiocei: „…Unul este Ion Pachia-Tatomirescu (…) E desigur un ghiocel, nu pentru că n-am mai auzit de numele lui, ci fiindcă se aruncă în discursul liric fără reţinere, încredinţându-se asocierii libere a cuvintelor şi unei inspiraţii despletite“.

Şi ca un făcut, de atunci nu ne-am mai întâlnit, însă am reţinut acele însemne categorice făcute de criticul Vladimir Streinu despre poet. Ion Pachia-Tatomirescu era originar din Tatomireşti de Dolj, se născuse la 16 februarie 1947, şi debutase editorial la 25 de ani. S-a mutat la Timişoara ca profesor, iar ca scriitor a devenit o voce puternică, de referinţă, deseori contestată de unii care ar vroi să mute muntele ce le stă în cale. Şi, mai ales, să-i schimbe înfăţişarea şi numele. L-am urmărit de la distanţă, considerându-l prieten, dar fără să mă aplec analitic şi sintetic asupra operei sale, care este extrem de întinsă, complexă şi profundă. Un şir de peste 40 de cărţi ale unui poet, prozator, teoretician, critic şi istoric literar, cercetător al civilizaţiilor, religiilor, lingvist, publicist şi editor − toate acestea impunând şi implicând o aprofundare şi, în consecinţă, o dezbatere întemeietoare de care atâta nevoie are cultura noastră. De la debutul editorial, din 1972, cu volumul Munte şi până în prezent, 2017, la cartea De-a fotonii… – ciclul „limitelor tragic-existenţiale“, Etern-sigilatul chepeng din capul de la scara care duce-n al zecelea cer, a trecut o jumătate de veac şi ceva, 55 de ani, timp în care o operă s-a constituit şi poate singură să strălucească şi să se mişte pe elipsa sa cosmică. De la naşterea poetului şi până acum s-au săvârşit 70 de ocoluri ale soarelui…! O viaţă cât o considera psalmistul David…! Însă o viaţă care trebuie să-şi adauge cerc după cerc pentru întemeiere, nu doar de sine, ci şi pentru sine, adică pentru noi şi cultura română. Opera sa este întemeietoare…! O apariţie cu atât mai necesară cu cât cultura noastră este supusă unui proces lent al acţiunilor corozive, ce vor să o împingă în zona precarităţilor şi desfiinţării.

Să revin asupra numelui şi a câtorva determinante din mişcarea spiritului: El semnează Ion Pachia-Tatomirescu şi în corespondenţă adaugă, Dac-Pandur, tot de la Piramida Extraplată. Se ştie, plecând de la Geneza din Cartea Cărţilor, când omul primeşte sarcina să numească tot ceea ce vede şi înţelege, sau de la Socrate, din platonianul dialog, Cratylos, că numele este dătător de fiinţă, altfel spus, întemeietor de fiinţă. Tatomirescu adăugat înseamnă că Pachia a avut conştiinţa acestei întemeieri, luând cu sine, în nume, o comunitate, că se ştie, de la început, ca reprezentant al acesteia. Deci, opera sa nu-i aparţine, ea este a unei comunităţi, a unui popor, este transsubiectivă. În ea se află o comunitate şi un şir de generaţii după generaţii. Nu poate fi înţeleasă decât cu metode dialectice, teologice şi psihanalitice. Un scriitor ce întemeiază o lume trebuie să aibă în spate o lume ce îl obligă la aceasta. Un popor mare, în termeni hegelieni, un popor universal valabil în istorie. Şi acest lucru se petrece după mersul şi acţiunea spiritului, după etapele acestuia în dezvoltarea conştiinţei în lumina libertăţii. În istorie asemenea popoare, după Prinţul Filosofilor, au fost grecii, romanii, popoarele germanice şi, posibil după el şi Eminescu, popoarele slave. Care este poporul şi ce s-a petrecut cu el, care acţionează întemeietor în operele creatorilor români? Pelasgii cu toate neamurile lor, numite pe religii, de la daci la traci, din peninsula Balcanică, întinse cu ramificaţiile lor aproape de la Baltica până la Marea Moartă. Opera lui Eminescu se ridică de pe acest platou. Un platou tragic. În piesa sa Decebal se confruntă Traian cu Decebal, două forţe istorice, două popoare universal valabile în istorie, îndreptăţite amândouă la fiinţare în mod absolut. Şi Decebal este înfrânt. „Un zid ai avut în faţa popoarelor migratoare, şi l-ai distrus“ – îi zice acesta lui Traian. Şi mai departe, Dochia triumfătorului Imperator: „Deasupra giulgiului tău spânzur-o coroană,/ Deasupra morţii tale o istorie,/ Istoria Daciei viitoare scumpe…“ (M. Eminescu, Opere, VIII, Decebal, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1988, p. 49). Ca într-o tragedie – căci tragedie este –, partea învinsă triumfă ideatic, ca spirit. De aceea piesa se cheamă Decebal şi nu „Traian“. Poporul pelasg a fost învins de romani, dar el triumfă ca spirit şi creaţie a acestuia în istorie. Aceasta este teza eminesciană pe care şi-o adjudecă şi Ion Pachia-Tatomirescu. În rezumare şi simplificare: desfăşurarea operei sale, pulsaţia luminoasă a ei o spune, de aceea adaugă el la semnătură Dac-Pandur, tot de la Piramida Extraplată. Dac-Pandur este o evidenţiere a dezvoltării în istorie a spiritului, a determinantei de luptător învins şi triumfător, Piramida Extraplată este o trimitere spre complexitatea spiritului în cadrul acestui popor, asemănător fazei sale de cunoaştere şi înţelepciune din constituţia poporului Egipetului antic, iar tot vorbeşte de o asemănare originară, de o anume rezistenţă şi prezenţă în istorie.

Ion Pachia-Tatomirescu îşi dă doctoratul, la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, cu teza Generaţia resurecţiei poetice din 1965 – 1970. O cercetare din care deduce, ca semn distinctiv al acestei resurecţii poetice (şi culturale) paradoxismul. Lărgind şi abstractizând, creaţia noastră s-ar situa pe un asemenea semn, să-i zicem, al paradoxismului tragic. Adică în defăşurare dramatică. Se ştie că pentru a ieşi din paradox trebuie o situare la un alt nivel, o metateorie. Astfel şi cultura noastră, pentru a se lua în stăpânire cu mişcarea spiritului cu tot, are nevoie de a conştientiza paradoxismul şi de a-l depăşi pe un alt nivel al realizării şi fiinţării de sine. Unii creatori, precum Eminescu, Blaga sau Noica au împlinit-o, au reuşit să toarcă din fuior, urmărind toate cele trei elemente, pe rând şi în acelaşi timp, şi fuiorul, şi firul, şi torsul, spre o conştiinţă a fiinţei noastre, în vorbele ultimului, mai bună, spre sentimentul românesc al fiinţei. Pentru a lumina acest extrem de complex fenomen al zbaterii în paradox şi al încercărilor singulare de ieşire din el, Ion Pachia-Tatomirescu dă seamă asupra creaţiilor unor serii de scriitori contemporani în trei masive opuri, Pagini de istorie literară valahă de mâine – vol. I, de 608 pagini B-5. vol. II, de 616, şi vol. III, de 632 de pagini –, Editura Waldpress, Timişoara, 2014 (I), 2015 (II şi III).

Volumul De-a fotonii… – ciclul „limitelor tragic-existenţiale“, Etern-sigilatul chepeng din capul de la scara care duce-n al zecelea cer – încearcă ieşirea din paradoxul tragic, propunând o deschidere acolo unde gândirea este constrânsă să treacă de fazele intelectului abstract, paradoxale, şi să se ia în stăpânire ca raţiune întemeietoare de realitate poematică. La nivelul constitutiv al acesteia, în dramatica situaţie şi în depăşirea ei, se află două forţe în zbatere şi mişcare continuă, una obiectivă, poemul, şi alta subiectivă, eroul liric al poemului, ambele îndurând inconfortabila stare a „limitelor tragtice“ la nivel omenesc şi transcendental-cosmic. Cum să dai realitate poematică, determinată concret, când totul se situează dincolo de experienţă, în cuvintele poetului, în al nouălea cer, sub picioarele lui Dumnezeu ? Să ne amintim ce efort uriaş a trebuit să facă Dante pentru a scrie cânturile Paradisului, să descrie pe patru niveluri un traseu de reîntoarcere a omului la Sine şi Creator, fără să mai aibă posibilitatea să vadă lumea prăbuşită, a simţurilor şi intelectului, ci doar priveliştea iubirii şi fiinţei!?

Îi rămâne poetului, care conştientizează aceste limite tragice, doar ruga către divinitate. „Inspiraţia despletită“ a poetului, sesizată de la început de Vladimir Străinu şi aproape constantă în creaţia sa, se împleteşte într-un singur şuvoi al cuvintelor spre a deveni rugă. Poetul apelează la datele cunoaşterii omeneşti, le aduce ca mărturie că s-a zbătut întru cunoaştere să afle cele două porţi de intrare şi ieşire, izvorul fotonilor, al luminii şi că toate acestea nu pot să-i deschidă Etern-sigilatul chepeng din capul de la scara care duce-n al zecelea cer. Rămâne omului ruga şi cazna. Prin amândouă de-ar fi să se întoarcă în strămoşeasca „Ţară-a-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-a-Vieţii-fără-Moarte, / la singurul izvor cu scăldătoarea fotonilor, / unde-i şi acea livadă înaltă, cu meri şi-otavă / albastră, de plai, cea din cerul de culoarea netulburată / a ochilor tăi de-azur profund, absolut, Doamne…!“

Pe acestea două încercări şi posibilităţi ale omului, ruga şi cazna, ni le comunică Ion Pachia-Tatomirescu, de sub limitele tragice preaomeneşti, acum, la cel de-al 70 ocol al Soarelui. Este de înţeles în desfăşurarea poemelor, aici la scăldătoarea fotonilor, numai să ai urechile deschise ca să poţi să auzi îndemnul „Du-te şi fă la fel!“

Asta o spun la reîntâlnirea cu poetul, sub „etern-sigilatul chepeng“ de la cerul al zecelea, pe scara poemelor sale…!

 

Vineri, 7 aprilie, 2017, Petroşani.

 

Topice: Descrieri | Comments Off on 70-PACHIA-TATOMIRESCU

Comentarii închise.