« Ion Gherasim Gorjanu | Principal | ION PACHIA-TATOMIRESCU ’70 »
LA A 70-A OCOLIRE A SOARELUI
de admin | Mai 10, 2017
ION PACHIA-TATOMIRESCU
LA A 70-A OCOLIRE A SOARELUI :
NOUĂ poeme noi ale septuagenarului I. P.-T., pentru revistele SLOVA CREŞTINĂ şi GLAS COMUN, Din volumul aniversar, «DE-A FOTONII…», aflat în pregătire…
Ars poetica-mi graţios viscolită
În viaţa-mi de poet dac-pandur de la piramida extraplată,
creat-am şi nenumărate universuri, nişte soiuri de roiuri
fotonice, de minuscule big-bang-uri, accesibile pe rouă,
în dimineaţa receptorilor cu neştirbită aură, cu neuroni
de platină, incontestabili, aşadar, mărunte big-bang-uri,
care să-ncapă-n cutia de sus doar printr-o pupilă
ca a pisicii birmaneze, doar printr-o fantă de ens-cuvânt,
nu de non-ens ce gândeşte în creaţa antimaterie,
prin paradoxistul necuvânt, aşadar, vitale big-bang-uri
care să locuiască – nu flotant, ci stabil – şi într-un atriu
înrăzărit în toate sărbătorile Zalmoxianismului
preluate de Creştinism, de la al treilea cântat de zori
al cocoşilor şi până la prânzul calm, şi până dincolo de sferele
des-clipitoare de-amurg…
Nu-mi fu greu s-anin big-bang-uri nici în centrul
fiecărui glob auriu din bradul de Crăciun, de-Anul Nou,
nu-mi fu inutil nici să le dau drumul după boabele
de rouă, rostogolite – cu sfinte curcubeie în ele cu tot –
pe nervur-valea fiecărui fir de gazon autosalvat pe roze
stadioane, nu-mi fu imposibil nici a le recristaliza
în fulgii de nea, adică în ars poetica-mi graţios viscolită,
tot de iarna verde a Daciei, la 24 Ianuarie
Anno Domini 2017…
Să contemplăm cea mai grozavă ploaie de stele…
În valea roşie, în valea galbenă, în valea portocalie,
în valea albastră, în verdea vale, de vrei, ori, pe rând,
în fiecare dintre cele zece clipe sacre, chiar în toate văile
curcubeului – cel din Zalmoxianism, Iubito,
unde văile-s în decadă de aur, nu cel din Creştinism,
al „jurământului anti-potop“, unde-au rămas doar şapte,
desigur, fără acea „cale-vale de lapte“ –, eu te invit, Iubito,
înalt-lăuntric să contemplăm, în închidere de secol, grozava
ploaie de stele, sau, poate, de-avem noroc, şi-acel „nemaivăzut
ceva“, mai mult ca sigur, între veridic şi fanatic,
între apolinic şi dionisiac, numai după o cercetare atentă
de vreo patru decenii sănătoase, a rupestrei unităţi culturale
dintre euroasiaticele peninsule extreme,
Hispania şi Chormacinata, polidimensional cercetate
şi de strămoşul nostru, Aethicus de Dacia, să admirăm,
aşadar, Iubito, minunoasa ploaie de stele, ploaie fixată,
eternizată, se poate spune, într-un pătrat, desemnând
Tatăl-Cer, patrulater perfect, plin cu-nrăzărite cruciuliţe
meteoritice, mai înaintea-ne cu douăzeci de milenii…!
Imediat după ploaia de stele, Iubito, în deambulatoriile
Daciei noastre natale, de la Cuciulat şi de la Coliboaia,
din provincia Ardeal (adică Transilvania, după cum tot
mai des îi spun rebotezătorii, scursorile imperiilor,
falsificatorii şi necunoscătorii istoriei noastre antice
şi prezente, ambiguizatorii, sempiternii noştri duşmani,
semănătorii de minciuni), dar şi de la Peştera Chindiei,
de pe malul stâng al Dunării (mai în amonte de Orşova),
putem cunoaşte încă o dată starea de încântec, Iubito,
sacra spaţio-temporalitate a acelor milenii caligrafiate
realist-rupestru-animalier, reînviind parcă „eternităţile
de-o clipă“, fie în preajma „tablourilor“ maramureşene,
Leoaică odihnindu-se lângă vânător şi psihopompă
găinuşă de munte, Cal roşu-ntristat, sau lângă crişenele
fresce de Vânătoare de cervidee / bovidee, fie în salonul
dunărean de la etajul găureano-chindian, între Înrăzăriţii
brazi, ori cu Căluşarul, Gaia balerină etc.
Pirul şi lespedea episcopului Niceta Remesianu…
Printre valahele brânduşe-ale Zalmoxianismului,
cu petalele buzelor ca borangicul, nişte episcopi –
din spaţiul antic-măreţei Dacii – propovăduiesc toate
cărţile creştinate, spre a se naşte eliadescul concept
de Creştinism Cosmic…
În schimb, numai irepresibilul pir crescut între trandafirii
de pe mormântul sfântului valah, Niceta Remesianu,
împinge lespedea – pe care i s-a incizat textul caligrafic
al celebrului său imn, Laudă, Ţie, Doamne… –
în clar-clocotitoarele ape-ale Dunării…
Strămoşi, treziţi-vă…!
Se-nclină iar, puţin câte puţin, astfel se şi ridică
placa tectonică,
pe care-i a noastră Mare Pelasgo-Getică,
ori Marea Neagră,
după cum, în ultima vreme istorică,
îi spun geografii evmezici şi moderni,
poate, pentru că,-n momentele-i de furie,
capătă culoarea din cerul gurii întâlnit la câinii feroce,
ori la hienele ce-o înconjoară,
ce-i pândesc plajele de aur…
De la cataclismul atlantidic,
de când s-a rupt în două istmul Bosforului,
a mea Mare Pelasgo-Getică dă-n clocot,
a noastră Neagră Mare fierbe,
roade-adânc malurile-i la rădăcini
şi surpă, îndeosebi, malurile sfintei mele Dacii,
distruge plajele României mele de Dobrogea,
încât unii savanţi chiar încep să vorbească
despre o acută parodontoză euxină
(mai mult ca sigur, de mâine, imediat,
după lectura atentă a acestui poem paradoxist)…!
Totuşi, eu, cunoscătorul profundei istorii,
de trei mii trei sute treizeci şi trei de metri,
a mării mele strămoşeşti, Black Sea,
nu de două mii două sute unsprezece metri
cât se relevă, incontestabil, azi,
da, eu ştiu că iar se ridică placa tectonică,
pe care-i a noastră Mare Pelasgo-Getică,
revărsându-i apa albastră din ligheanu-i imens
cât cerul şi revenindu-se la vechea ei întindere,
făcând să fie submerse din nou matca şi bărăganele
Dunării de Jos, până-n amonte de confluenţa Jiului
cu sacrul fluviu al strămoşilor mei cu ştiinţa
de a se face nemuritori…!
Realitatea asta prezent-viitoare, domnilor academicieni,
mi-a prilejuit solemn mai josul semnal de alarmă
ca pentru un veridic al doisprezecelea ceas:
Strămoşii mei – nemuritori prin Zalmoxianism
şi muritori prin Creştinism –, treziţi-vă,
să nu rămâneţi submerşi câteva milenii
şi cu o nereunită Dacie ca între anticele-i hotare,
chiar dacă nu mai auziţi imnul României
în fiecare dimineaţă şi-n miez de beznă, de genune…!
Din edenica mea Dacie, cea mereu prădată…
Dumnezeu a trudit şi sâmbăta
întru nemurire şi veşnică pomenire.
Dincoace de Geneză, toate se derulează
după neclintit-cibercosmicul program…
După cum bine se ştie,
nu la multă vreme după Geneză,
Atoatecreatorul a ieşit la pensie –
dar, până-n prezent, n-am auzit
că vreun guvern din microcosmos,
ori din macrocosmosul nostru cotidian,
ar fi tăiat din pensia lui Dumnezeu,
sau a vreunei fiinţe truditoare,
după chipul şi asemănarea Domnului,
în afară de odiosul guvern Boc–Băsescu,
din edenica mea Dacie, cea mereu prădată,
cea mereu jupuită de toţi
şi de toate imperiile,
dincoace de truda de sâmbătă…
(O variantă a poemului de mai sus – dar purtând titlul Dincoace de truda de sâmbătă… –
a fost publicată în revista Poezia – Iaşi, ISSN 1582-0890, anul al XVIII-lea, nr. 4 / 62, iarnă, 2012, p. 47)
Aer de pe întreaga tastatură a lui Dumnezeu…
Aer de pe întreaga tastatură-planetă,
aer şi ideograme, ozon şi litere, de la intrarea
în holocen, din zorii istoriilor, a tot respirat
poporul meu pelasg > valah, în vreme ce fotonii,
îndrăgostiţi peste măsură, permanent au dansat
printre semnele sfântului computer: şapte taste –
cel mai des folosite – aparţin vocalelor limbii
mele materne: limba mea cea pelasgă, adică limba mea
valahă, cea mai veche, limba ce-ntrece cu două
vocale – ă, î / â – pe celelalte întomnate limbi pelasgice,
nu romanice; fireşte, cele şapte taste nu permit
să se aşeze praful cunoaşterii în concavitatea lor
de oglinzi negre, prin alba iarbă a Logosului;
au o lumină de diamant, o lumină irepresibilă,
au neştirbite nimburi, amintind de ale păstorilor
urmaţi cu fidelitate neţărmurită de bârele consoanelor
foşnitoare ca o lână de aur, de cuvântătoare mioare
în matinal fân de fotoni, pe toate plaiurile
din misteriosul, din diamantul-cuvânt – doar oile a cinci
consoane străinioare – q, w, y, x, k – au concavităţile
tastelor pline de praf, de parc-ar fi cratere lunare-n hiat,
în horbotele vreunui muzical chiasm de cinci brumar…!
Aer de pe întreaga tastatură-planetă a lui Dumnezeu,
aer şi ideograme, ozon şi litere, din zorii istoriilor,
neîncetat, respiră poporul meu, printre fotonii
îndrăgostiţi, peste orice cosmică măsură…!
Aerul în templele-nsângerate-ale Sarmisegetusei…
Să respirăm curat în pădurea limbii mele valahe,
în zăvoaiele-i cu adieri nepoluate de pe malul stâng,
de inimă, al sacrei Dunări, în pelasgele mele vlăsii,
în codrii mei merei de Cyperus papyrus,
din vremurile atlantidic-balcanice, pe când se aflau
pe malurile de purpură ale interioarei, ale treptat-secatei
mele Mări Getice, în valahul meu codru de manuscrise
încenuşate de istorii cu bobul de mazăre vişinie rotit
în cerul gurii, cu frunza rubinie tatuată pe omoplatul lor
drept, cu luna de carmin – sub omoplatul lor stâng,
cu soarele de rubin – pe sternul lor, în linia atriilor,
cu crucea de miniu, adânc înfiptă-n peretele de la peşteri
lăuntrice, cu infinita parte-sferă-roşie
pe tobogan-curcubeul jurământului dintâi
şi cu Dumnezeu în indestructibila unitate a sinelui…!
Să respirăm – cum credeţi – aerul pur cu infinita-i parte
în templele-nsângerate-ale Sarmisegetusei…!
O veritabilă pădure magnetică…
În amurgul meu imperial, sălcii – cu-nmugurite plete
portocalii – sărută fierbinte buzele, faţa mustăcioasă
a râului dăruit de tine alaltăieri;
plopii albi – din aceeaşi margine de apă – îmi fredonează
câteva note cu bemoli de pe unda-mirază
a constelaţiei Lyra;
craniul rădăcinii de soc îmi iese – pe furiş –
din cernoziomul grădinii mele de aur, înaintea
solstiţiului tău de vară,
se uită la tine-n oglindă şi îşi potriveşte curcubeul
lui Dumnezeu, într-o tangenţă mai sigură la osu-i frontal,
în vreme ce, clar-observându-l, droaia stejarilor tăi
din vecinătate, îşi ridică fierul, în tăios-foşnitoare frunze,
devenind o veritabilă pădure magnetică, în seară,
încât mirele de pe toate ecranele televizoarelor intră
brusc, în jocurile-argintului viu…
Biserici de lemn din Dacia, întrecând piramide…
Nu multă vreme-a trecut de la acele atacuri de pomină
ale tigrului siberian, ajuns, de necrezut, în vlăsia ta,
încât omătul se făcuse-aproape roşu, încât alba coajă
a majorităţii mestecenilor tăi devenise flacără densă,
mi-am cumpărat suficient lemn pentru ambarcaţiuni
şi pentru a se confecţiona rabatabile paturi de mitralieră,
dar şi câteva râuri – ce traversează toate formele
de relief ale spiritului din Dacia:
luncile şi câmpiile cu albi, ori cu negri plopi, între inimi
şi mereu murmurătoarele frunze, sau între ochii prelungi
ai nefertit-zeiţelor-sălcii, dealurile cu-acei stejari,
tot înspiralându-şi măduvele după vâscul sacru, munţii
cu brazii dintre mâinile-nsetate-ale ferigilor,
dar şi cele zece imens-intens-albastre
cearşafuri cu Soare şi Lună,
sau cu binoamele-altor constelaţii de puf celest.
În absolut toate-aceste forme de relief, pe toate ogoarele
acestea de cosmic spirit, eu seamăn sori-de-albăstrele,
eu cultiv atâtea sfere-naripate de îngeri de păpădie,
ce-au speriat eterul din întregul spaţiu, încât, în ultimă
instanţă luminoasă, pot să înalţ, sau să reconstruiesc:
şi-acel magnific soare de andezit rubiniu,
dintre templele dumnezeieşti ale Sarmisegetusei Mici –
amplasate pe terasele muncelului într-o decadă de aur,
şi-acel sublim Cogaion de păpădie tot mai vie,
şi-acele biserici de lemn din Dacia, cu turnuri întrecând
chiar majoritatea piramidelor lumii, inclusiv, înzestrata
cu inspirat ochi pineal – da, acea piramidă de libelule
cu zbor garantat până-ntr-al nouălea cer…!
Luni, 17 mai 2010 (O variantă a poemului de mai sus –
dar purtând titlul Şi-acea piramidă cu inspirat ochi… –
a fost publicată în revista Poezia – Iaşi, ISSN 1582-0890,
anul al XVII-lea, nr. 1 / 59, primăvară, 2012, p. 55).
Topice: Poezii | Comments Off on LA A 70-A OCOLIRE A SOARELUI
Comentarii închise.
