Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Două poeme de război

de Constantin Dobrescu | August 22, 2017

Redăm mai jos două poeme de război “Se scoală morții” și “Mărășești”, datorate, ordinea prezentării lor, lui Mircea Dem. Rădulescu (1889-1946) și poetului Radu Cosmin (1879-1959), pe nume său adevărat Nicolae Tănăsescu, profesor la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, fost președinte al Ligii Antirevizioniste din Prahova.

Aceste poeme pline de patos și dragoste față de eroii neamului nostru au fost publicate în revista „Lectura pentru toți” în anul 1919, al cărei redactor era criticul literar și scriitorul Eugen Lovinescu, cel care, în tinerețe, fusese profesor la același liceu ploieștean mai sus menționat.

Autorii celor două poeme au în comun faptul că aceștia au participat cu arma în mână la crâncenele lupte din vara anului 1917.

Poetul Radu Cosmin dedică amplul său poem eroic generalului Eremia Fgigorescu, cel căruia îi este atribuită deviza cu mare impact psihologic “Pe aici nu se trece!”.

Pentru cei care nu cunosc, fiul generalului, Traian Grigorescu, el însuși general, a fost comandantul Diviziei a XIII-a Ploiești și a donat Arhivelor prahovene o parte din documentele familiei.

Acum, când comemorăm 100 de ani de la crâncenele lupte de la Mărășești, unde s-au jertfit pentru “neam și țară” din Prahova 7 ofițeri superiori, 131 ofițeri inferiori, 36 de plutonieri și 7.676 ostași și grade inferioare, reintroducerea în cirsuitul publicistic a acestor poeme este un pios semn de recunoștință față de cei care prin lupta lor ne-au adus Unitatea națională mult visată.

Celor care acum agită spiritele în aceste moment solemne pentru lumea civilizată le spunem ceea c ear afirma generalul erou Eremia Grigorescu și anume că nu vor vedea nicio brazdă de pământ românesc acum și în vecii vecilor amin.

 

Constantin Dobrescu

 

 

Se scoală morții

 

În noapte, când doarme truditul pământ

În pacea solemn și dreaptă,

Sub crucile strâmbe de lemn ce s’au frânt,

Se sgudue schitul și’n vechiul mormânt

Voivodul Mihai se deșteaptă.

 

Vârtejuri de umbre pe ziduri s’alung;

Cumplită se’nalță fantasma;

Cu svonuri ce pân’la hotare ajung

Clopotnița veche vibrează prelung;

Se clatină catapeteasma.

 

Surd vuet străbate tăcutul făgaș:

Trosnind, mănăstirea străbună,

În două își frânge prea sfântul locaș;

Voivodul se’nalță acum uriaș,

Iar zalele-i fulgeră’n lună…

 

și Vodă rostește cu glas răspicat:

-Spătare, dă-mi spada și calul,

E clipa când ceasul supreme a sunat,

Adună de-grab boerii la sfat,

Căci vreau să cuprindem Ardealul.

 

Nu’s harnici la luptă ai noștri urmași,

Ei nu văd schimbările sorții;

Cu mine’mpreună opt mii de arcași

Vor trece Carpații… Când viii sunt lași,

Vom ști să ne batem noi, morții!

 

Pe văi, ținând Oltul, spre Turnul în sus

Vei merge tu, Bane Mihalce,

Cel mașter la vorbă, viteaz și supus,

Tu care pe unguri și turci i-ai răpus,

Când țara au vrut să ne-o’ncalce;

 

Vor trece pe creste cu vârfuri în nori

Novac cu haiducii. Tu, Stroe,

Ce’n clocotul luptei ca vulturii sbori,

Te-aține cu oasta la văi și strâmtori,

Luptând după buna ta voe;

 

Din lanțul robiei, pe veci sfărâmat,

Vrem slobozi să fie toți frații;

Cei vii în zavistii se’ntrec ne’ncetat:

Vorbește mai bine un paloș curat,

Decât la un loc, dipolomații…

 

-Măria ta, oștile’s gata de-un cea

și-așteaptă poruncă domnească,

sunt toate un suflet, un trup și un glas,

merinde destule în saci ne-au rămas,

ca viforul vor să pornească!

 

Iar Vodă grăește: Așa v’am visat!

și-acuma strângeți căpitanii.

Să știe că ceasul supreme așteptat

De secoli și secoli acum a sunat,

și nu’l vor aduce iar anii.

 

Să știe prezentul; cu noi s’a născut

Și’n noi a dormit idealul;

Avem o moșie și noi ne-am bătut

Mai larg să-i întindem străbunul ținut

și una să-l facem cu-Ardealul.

 

Și-acum, înainte cu Domnul, copii!

Săpate cu semnele slovei

Stau martori a noastre străvechi vitejii:

Tu, Clucere Preda, vei merge pe Jii

Cu toată oștirea Craiovei;

 

Tu Miriște, frate, cu dârjii panduri,

Ce’s numai o mână de oaste,

Doboară copacii cu grele secure

În negre prăpăstii și ieși din păduri

Lovind Ungurimea în coaste…

 

… Văpăi luminoase sbucnesc de sub frunți

Și-o mare de furci și de coase

S’agită în aer, pe văi și pe munți,

Pe alibi de râuri, prin codrii cărunți,

C’o rece ciocnire de oase.

 

și Vodă dă semnul. Cu straniu avânt

Pornește oștirea ca valul,

Ies oști numeroase din ori-ce mormânt

și cântă’n ecouri purtate de vânt:

Aredealul, Ardealul, Ardealul!

 

Mărășești

Generalului Grigorescu

 

Cuvânt celtuit de vecie! Răsună ca’n cronici bătrâne;

În el cântă gloria noastră, descopere-ți fruntea, România!

Căci mii de vieți secerate își deteră purpura slovei

Cu care ‘nseamnă Nemurirea hotarul de jos al Moldovei.

 

În zilele acelea de groază – vor scrie cândva cronicarii –

Dușmanii vroiau să ne scoată din cele din urmă fruntarii.

Cu ură turbată de fiare veneau cu potopuri de lavă,

În muget năprasnic de tunuri, sfârlind în văzduhuri otravă

Veneau viforoase talazuri de fiare, urlând ca șacalii,

Iar noi îi primeam cu aceeaș fanfară de tun și mitralii.

 

Cu guri de oțele’nroșite, de munți de obuze ce mușcă

Spinarea pământului nostrum, veneau în bătaia de pușcă.

În mâini cu grenade ce scuipă spurcatele schije, departe,

Veneau pân la aricii de sârmă, în mâini aducându-ne moarte.

Pitiți în adâncele șanțuri, ai noștri-I primeau cu bombarde,

Și valul dușman teutonic vedeai cum se sfarmă și arde.

 

Odată, de zece, de-o sută de ori, repetând năvălirea

În fața “tranșeelor”  noastre dușmanii-și găseau nimicirea.

Și când ne‘ngropau cu mânie, din nou, sub potopul de bombe

Din groaznicul iureș de moarte al lor, rămâneau hecatombe!

Căci brațul vitejilor noștri luptând cași ei, cu turbare,

Îi lua‘n baionetă pe barbari cum iei un purcel în frigare.

 

Sub iadul de flăcări cu care, de zile, ne‘mproșcă barbarii,

Ca statui de bronz neclintite ne apără brazda plugarii;

Iar dacă‘n dogoarea urgiei, din ei se topește vreunul

Cu mâna‘ncleștată pe armă i găsește și glonțul și tunul.

Căci astfel el știe să moară, pe brazdă, apărându-și moșia,

și moarței haine îi râde în față, înfruntându-I urgia.

 

Dar iată că‘n zilele acestea mai dârz ni se luptă oșteanul

În purpura lui cezariană învie strămoșul, Romanul,

Căci Barbarii vremilor noastre ne-au luat jumătate din țară

și vor, și din ultimul petec, cu foc să ne-alunge afară.

Flămânzi pe pământuri străine, ca fiara ieșită din grote,

Pe holdele noastre bogate mereu se‘ntind hoarde gote.

 

De ciudă că ieri la Mărășești le stricarăm ospățul de fiare,

Cu urlet satanic spre noi își întind azi spurcatele ghiare;

Ar vrea, ca strângându-ne‘n brațe, de tot să ne stingă văpaia

C‘atunci, când răsbiți de mașini și de număr, le-am dat Turtucaia.

Și raiul pământului nostrum cu apele, munți, brădetul;

Ar vrea, ca la Jiu, ca la Olt, ca la Neajlov, să treacă Siretul!

Destul! Pân‘aici ticăloase și lacome hoarde barbare,

Un deget voi nu veți mai smulge din sfintele noastre hotare.

 

Ce cruntă se‘ncinge bătaia! Nici ziua, nici noaptea, răgazul

Nu clatină‘n fața urgiei de valuri dușmane zăgazul.

Pe viață și moarte se luptă, lovită, oștirea română,

și micul plugar e Titanul ce moare cu fulgeru‘n mână!

Soar peste viteazul lui trup de-or putea ticăloșii să treacă!

Ca bradul, pica-va de trăznet, dar fruntea lui, lor, nu și-o pleacă.

 

Cum urlă văzduhul de bombe, de șuier de fier, de mitralii!

Cum fug de mănâncă pământul prietenii noștri… muscalii!

Doar tu, neclintită oștime, eroică “talpă a țării”

Cu sângele vinelor tale ne scrii tu hrisovu Înnălțării!

Aici, în neînfrânta putere ce cântă în purpura slovei

Un nume ne‘înnalță din groapă, aici, la hotarul Moldovei.

 

Reînvie mândria străbună, strămoșii din țărână renvie,

Din Vrancea și până‘n Siretiu e roșie întreaga câmpie

De sângele bravilor noștri în care, acum, se dospește

O țară frumoasă ca‘n basme, ce luptă, surâde și crește!…

Ca lei se luptă vitejii, de-ar ști c‘ar pieri pân la unul,

Și nu le slăbește tăria nici secera moarței, nici tunul!

 

Ca spicele cad și dintr‘ânșii în arșița lunei de vară,

Și pute văzduhul de zgură, de putrede hoituri, de pară!

O volbură-I cerul și brazda stropite cu mâini și femure

Cu creeri și capete smulse și‘nfipte pe țepi de pădure.

Se nărue ziduri pe oameni, se spulber colibe și sate

și cad ciuruite castele, conacuri de vii și palate.

Pârjolu se‘ntinde satanic și crește sălbatic măcelu

E iad Mărășeștii și Panciu și Chicera, Putna, !

 

Femeile urlă nebune cu pronci sfârtecați lângă ele,

Bătrânii danțează; și vite și oameni loviți de șrapnele

Aleargă cântând cu cocoșii în roșul sabat al pieirii

În care se nărue cerul ca‘n noaptea din urmă a Firii.

În pâlnii immense de obuze și-amestecă mustul, podgorii,

Cu sângele celor ce pică pe câmpul de iad și de glorii.

 

Nimic nu slăbește tăria vitezelor ziduri române!

În albe cămăși, ca un vifor, lovind dese valuri păgâne.

Ca fulgul ușori, dar ca oameni mai grei decât piatra și plumbul

Amestecă țeasta dușmană cu lanul de grâu, cu porumbul.

Au vrut holda noastră bogată și mustul podgoriilor noastre?

Să muște țărâna din holde, în sânge, sub zările albastre!

 

Pe pieptul vitejilor noștri se sfărmă, ca‘n tari metereze

Trufașii cu casca prusacă, divizii de fier bavareze!

Dușmanul își vede cu groază mai rare faimoasele-I rânduri

Și‘n fața a munți de cadavre, trufașul rămâne pe gânduri

Apoi, de odată, cerșește răgaz să-și îngroape, doar, morții;

Dar milă nu capătă fiara; căci noi aruncat-am toți sorții:

Nici unul din ei să nu scape, ori noi vom pieri pân la unul!

și iar se pornește urgia cu puști, cu mitralii cu tunul!

 

La podul cel alb pe Sirețiu, ca înger de veghe în lumină,

Privia, admirându-și eroii, a Țării sublimă Regină!

Cu ochii de Vultur, pe aproape văzând cum se clatină podul,

În ploaia de-obuze dușmane, privea spre eroi, Voevodul!

 

Soldați, ofițeri, căpetenii, în haina cea verde-a speranții

Se luptă pe viață și moarte, sub casca eroică a Franții.

De zece, de-o sută de ori Barbarii-și repetă năvala.

Pe pieptul vitejilor noștri stă scrisă cu purpură fala

Acelor ce-opriră puhoiul la Pralea și-Oituz! Sânge rece

Ce îngheață pe dușmani, strigându-le: Nu, nici pe-aici nu se trece!

 

O, fiți preamăriți, minunate și vajnice diguri de stâncă

Străjeri ai pământului nostrum, cu brazda de frunte adâncă

De grija nevoilor zilei, Hristoși răstigniți pe ogoare

O, voi, dătători de pâine și apărători de hotare!

Eroi ce vă bate și tunul și ploaia și focul și vântul,

Pe lespedea pieptului vostru și-a scris Nemurirea cuvântul.

Căci voi atacați cu urgie, decând dezrobirăți Mărăștii,

În Marna schimbarăți Siretul! Verdun ne-ați făcut Mărășeștii!

 

Iar tu, Căpitan de oștime, viteaz General de Armată,

Cu fruntea încinsă de lauri, efigie‘n bronz cizelată,

Fii mândru că numele-ți falnic în Cartea de aur rămâne;

Nebiruitul străjer al Moldovei și-al faimei române.

Și cum pe-al tău piept de erou, ca dreaptă răsplată, străluce

A prea luminatului Vodă Mihaiu cel Viteaz mare cruce

Tu pari dintre-ai Lui Căpitani, apărându-ne vatra și falcea,

Alături de Frații Buzescu, de Udrea și Banul Mihalcea.

Fii mândru de sângele rasei și poartă-ți cu fală blazonul:

Că țara în cumpănă grea fiind, tu ai învins Teutonul!

S‘o scrie în noui Letopiseți că ‘n luna lui August, în șease,

Din primul atac, Mărășeștii în nemurire intrase;

S‘o scrie că‘n zilele acele de groază, de flăcări, de iad,

Un David cu mâna vitează învinse un nou Goliad,

S‘o scrie c‘o mână de oameni zdrobind barbaria semeață

Eroic și-a smuls mântuirea și dreptul cel mare la viață

În Epopeeia cea mare a Neamului nostrum cu slove

S‘o scrie că tu,apărându-ne granița micei Moldove,

Cu ochii spre Visul de aur, cu mâna ta biruitoare

Ai pus cea mai mare din pietre la Marile noastre hotare!… ‘

 

 

Radu Cosmin

Topice: Poezii | Comments Off on Două poeme de război

Comentarii închise.