Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

CÂND SCRIITORUL CHIAR ÎȘI SCRIE OPERA…

de admin | Septembrie 16, 2017

Constantin Stancu

(Adrian Botez, Șobogré – 155 de povestiri scurte și ultrascurte –

/ Chiromantul reginei – nuvelă,

490 pagini, apărută la Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2017)

 

Adrian Botez este un scriitor prolific, puternic angajat în fenomenul literar actual. A publicat poezii, proză, lucrări de hermeneutică, cronici literare, susține revista „Contraatac” (Adjud, jud. Vrancea), o revistă „de atitudine, cultură, educație, îndreptată împotriva imposturii și prostului gust”. Colaborează cu mulți scriitori, cu iubitori de literatură, a fost desemnat candidat la Premiul Nobel pentru Literatură, de către Academia Dacoromână TDC, pentru anul 2017. O viață densă, dedicată misiunii de a promova adevărul, în lumina culturii solide, bazat pe valorile creștine autentice. Din această postură, domnia sa ne propune o carte de proză scurtă și nuvele, o carte ciudată și necesară: Șobogré – 155 de povestiri scurte și ultra scurte – / Chiromantul reginei – nuvelă, 490 pagini, apărută la Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2017.

Deși textele pot fi analizate separat, ca scrieri dedicate, toate aceste proze formează un tot unitar, un mozaic complex, în care se pune problema tranșantă a destinului omului și a comunității umane în ansamblu, ca existență sub lumina divină. O carte tragică, profundă, cu o desfășurare alambicată și cu ieșirea prin cer. Cartea este rezultatul frământărilor unui scriitor, laboratorul său în care se plămădesc operele, cu temeri, curaj, cu bucurie.

Adrian Botez pune problema destinului speciei umane pe această planetă și chiar a vieții, așa cum o știm. Am putea considera abordarea sa ca fiind una pesimistă, însă el nu renunță la argumentele sale. Limita la care a ajuns omul în fața misiunii sale, degradarea, spasmul, fractura dintre generații și națiuni, bolile, viciile, șocul viitorului, moartea indusă de om, lipsa iubirii, toate ne conduc spre un final trist, dar realist. Suntem aici, depinde de noi să supraviețuim, să ducem viața mai departe. Sunt animale sau plante care rezistă de multe mii de milioane de ani…

Cartea debutează cu un cuvânt sincer din partea autorului: el aseamănă călătoria noastră cu un tablou de Honoré Daumier, Vagonul de clasa a III-a, binecunoscut, un tablou realist. Este o parabolă bine construită și care prezintă cheia prozelor scurte și a nuvelei din final. Din start, ne confruntăm cu o situația crudă, suntem la nivelul al III-lea al existenței, ne deplasăm spre niciunde, drumul continuă fără să știm dacă vom ajunge la destinație. La acest nivel există „nefericiți și aiuriți fanfaroni”. Evenimentele care se petrec au importanță doar în măsura în care ne folosesc sau ne afectează dramatic. Iată concluzia: „Hristos a stat pe Cruce câteva ceasuri…unii oameni agonizează, pe crucile vieții, zeci și zeci de ani! Asta nu înseamnă că Blândul Dumnezeu Nevinovat a suferit crucificarea (în câteva ceasuri) mai puțin intens decât noi, vinovații-oameni (…de ce anume – vinovați?), care ne lăsăm în voia tortùrilor vieții întregi, zeci și zeci de ani” (p.7).

Temele textelor puse în pagină de Adrian Botez încep de la o deschidere, FEREASTRA, continuă cu intensitate și dramatism, potir și copită, apoi fluxul lumii ajunge la inima cititorului în șocuri bine temperate: Vremuri Blestemate, problema Morții în Cetate, tainele care străbat societatea în orice vreme, Necazurile lui Procust (!), „Nevoia de napalm”, Peisaj cu Extratereștri, Problema Apei, Paradoxul Realității, Axa Lumilor, sub semnul sacru al Ştreangului (!), Vorbe de Spital, Nebunia ca Artă, Planeta Idioților, Minciuni Istorice, Ironia Divină, Adevăruri despre Istoria Terestră etc. Cartea este una a știrilor online, devenite banale, din pricina umbrelor din existența noastră.

Acțiunile se petrec în societatea europeană, în zona Asiei, a Americii, pe Terra cea ce toate zilele. Sunt abordate diferite culturi, religii, teorii științifice, paradoxuri literare, ziceri, mituri, basme şi…spasme ontologice. Personajele principale sunt oamenii simpli, aflaţi în fața morții, a bolilor, dar şi mari artiști, mari oameni, aflaţi în faţa aceloraşi realităţi existenţiale (numai că la alte nivele…):   Oliver Cromwell, Jorge Luis Borges, Andrei Rubliov, Vincent Van Gogh, Charles Dickens, Mihail Bulgakov, Bacovia, Eminescu, autorul, Ștefăniță Lupu (Papură Vodă), Schiller, M. Costin, François Villon etc.

Aproape la fiecare proză scurtă sunt trimiteri pertinente la date istorice, sociologice, teologice, de istorie literară, filozofie, artă, știință. Cu alte cuvinte, acțiunile au la bază date concrete, fapte consacrate, tragedii trăite, mituri consolidate, teorii acceptate la nivel universal. Cele două planuri se împletesc riguros și necesar, mesajul textelor fiind unul pertinent și profund. Adrian Botez nu se joacă, el explică, țipă, se revoltă, argumentează, dialoghează cu personaje știute și neștiute, are o poziție, este activ, lumea nu este doar o aparență, este o realitate pe care o construim cu toții, din interior, așa cum ne-a lăsat Creatorul pe fiecare. Uneori nu are răbdare, alteori se amuză, umorul şi ironia sa sunt cinice, alăturarea de cuvinte și idei mereu surprinzătoare și agresivă.

Titlul cărții este dat de povestirea Șobogré, o parabolă după Marchizul de Sade, nuvelist cunoscut, revoluționar, aristocrat care a trăit în secolul al XVIII-lea, remarcat prin fetişizarea sado-masochismului, subiecte bizare și controversate din punct de vedere moral. Șobogré, corcitură dintre șobolan și greier, conform teoriilor cinice ale marchizului: “Bucuros la culme, marchizul-experimentator sexual, nici una, nici două, a ţinut să împerecheze cele două nefericite animale, ca să obţină o specie nemaivăzută în lume: combinând numele celor două chinuite animăluţe, voia să obţină o nouă fiinţă, sfindând, astfel (a câta oară?) Divinitatea şi Creaţia Divină – noua creatură ar fi urmat să poarte numele de “RACIGALE”. Dacă am încerca s-o dăm pe româneşte (Doamne fereşte de aşa nebuni, şi printre valahii noştri!),  homunculus-ul[1] şobolănesco-greieresc s-ar fi numit “ŞOBOGRÉ”…!”

Pornind de la aberațiile nuvelistului-marchiz, Adrian Botez ajunge la Fabrica de antimaterie (laboratoarele CERN din Geneva), o experiență-limită a civilizației de astăzi, capabilă să accepte distrugerea cosmio-terestră globală, deoarece materia și antimateria se pot anihila (pp. 55-57).

Esența prozelor scurte din această carte se relevă cu acuratețe în Crima cosmică, o narațiune construită pe tabloul lui Edvard Munch, Țipătul, cunoscut și considerat ca reprezentativ pentru istoria artei și pentru mesajul care radiază din acesta: un om țipă, trup contorsionat, gestica mâinilor, spaima extremă, craniul cadaveric, culori stinse, întunecate, ecoul sub cerul deschis… Prețul tabloului? 119.922.500  dolari USA, la o licitație din 2 mai 2012!

„…Se aude, atunci, în univers, UN URLET CUMPLIT, ISTERIC ȘI RUPT COMPLET DE RĂDĂCINILE NĂDEJDII… – un urlet care zguduie firmamentul și scutură stelele, le scutură de tot… de zgură ori de polen…un urlet care nu aparține omului din mijlocul podului, ci este urletul de groază al tuturor ființelor…” (p.312).

În carte există și unele texte de umor, unul abrupt – punând în prim plan nebunii, bețivii, oamenii atipici și burlești, cei care rup istoria lumii, cursul vieții. Umor la limita dintre cădere și posibila salvare, o ironie oniric-amară străbate evenimentele, dinamic.

Cartea trebuie citită pentru a pătrunde dincolo de cuvintele care sângerează. Tema de bază este suferința…

Nuvela Chiromantul reginei, una densă, redă viața reginei Maria Antonia Iosefa Iohanna de Habsburg-Lorena, cunoscută în istorie ca Maria Antoaneta, a fost căsătorită cu regele Ludovic al XVI-lea al Franței, cu o viață tristă, condamnată la moarte de revoluția care a măcinat Franța. Adrian Botez pune problema actului de conducere a societății, care ar trebui să fie de natură divină, dar firul s-a rupt și mundanul a intrat în scenă, cu ghilotina pe post de instrument muzical, a lansat drepturile omului fără de Dumnezeu și a deschis o gaură neagră în istoria lumii, prin tragedia care schimbă destine și mersul lumii, spre o destinație necunoscută. Este scoasă din planul social rigoarea de natură divină, care poate menține entropia socială spre un nivel acceptabil. Adrian Botez introduce în narațiune chiromanția, o artă ocultă, prin care se acceptă că se pot ghici caracterul, destinul, viața unui om, urmărind liniile din palma sa. Este o ironie dusă la marginea de jos a căderii umane. Povestea este bazată pe fapte reale, apar în scenă cavaleri, prințese, secrete din palatul regal, crime nejustificate, bijuterii care întunecă rațiunea nobililor, revoluția și ghilotina care opresc frumusețea la poarta vieții. Există şi o parabolă a sosiei-substitut de personalitate şi destin:

-împăratul Francisc I, tatăl reginei Maria Antonia Iosefa Iohanna de Habsburg-Lorena (viitoarea regină Maria Antoaneta), mare mason, deci colaborator, din umbră, la ulterioarele evenimente „revoluţionare” din Franţa, îi „construieşte” fiicei sale (pe care o predestinase căsătoriei cu viitorul Ludovic al XVI-lea!), încă de la naştere, o sosie, cu care s-o înlocuiască (prin ajutorul lui Joseph Balsamo-“Contele de Cagliostro” şi a lui Danton-cel-corupt, dar nu total inuman!), în momentul crizei majore a „Revoluţiei” franceze  –  pe Gertrude, fiica “doicii imperiale”, Hedwiga…La fel, Delfinul să fie înlocuit cu fiul Gertrudei – Herbert…Dar, chiar dacă a scăpat cu viaţă, dimpreună cu „Delfinul” (în locul ei fiind decapitaţi Gertrude şi fiul ei, Herbert), Maria Antoaneta nu e DELOC fericită, ci este obsedată, coşmaresc, cumplit şi zadarnic, de acei ultimi paşi ai cuplului Gertrude-Herbert, pe treptele eşafodului, ducând spre ghilotina, unde cei doi au murit…”în locul ei şi al Delfinului”! Morala posibilă: oricât ar părea de absurd şi revoltător destinul divino- terestru, acesta trebuie asumat, căci face parte dintr-un plan cosmic, mistic şi inimaginabil sublim: altfel, omul decade din măreţia tragic-existenţială, până la complicitatea cu crima şi criminalii. Omul-dezertor-din-destin pierde contactul cu Înalta Ştiinţă Cosmică – iar în locul lui mai rămâne doar o „lumânare” – care semnalează nu “arderea patetică şi palpitând  vizionară”, ci o viaţă aflată în plină “rugăciune-fără-sfârşit-ori-nădăjduire” – o viaţă desemantizată, ruptă de contextul Mirabilei Creaţii (scufundată în extaza-somn, mută şi atotştiutoare!): „ …Valurile lacului Geneva foşneau, în noapte, uniform, dar perfect expresiv. Ele ŞTIAU TOTUL, dinainte de a-şi fi pus vreo întrebare!

…O lumânare aprinsă şi o rugăciune, cu palmele unite către ceruri (…deci, cu Liniile Vieţii ascunse, în mod deliberat, premeditat…). Atât rămăseseră fiinţări vii, luminoase, în fereastra cabanei de la malul lacului Geneva.

Probabil, fie BĂTRÂNA MAMĂ-REGINĂ, fie CAVALERUL („chiromantul reginei”)… –  …prea osteniţi, amândoi, de amintiri şi de gânduri, ca să mai şi adoarmă…”.

Gertrude-sosia (cea ghilotinată) este infinit mai patetic-umană (…şi cu un bun-simţ ancestral…), decât „scăpata-cu-viaţă” Maria Antoaneta, atunci când, în ultimele ei clipe de viaţă, rosteşte cuvintele: „Iertați-mă, domnule, n-am vrut!”, adresate călăului, pe care îl călcase, involuntar, pe picior.

…O lume care dispărea și care a stat la baza multor studii istorice: Cartea neagră a Revoluției franceze (coordonator Renaud Escande); Istoria Revoluției (Jules Michelet) etc.

Cartea este dedicată de Adrian Botez soției, Elena. La final, are o scurtă prezentare a scriitorului, pentru ca  istoria literară și cititorul să cunoască viața tumultoasă a unui scrib, în vremuri de tranziție în România, după Revoluția din anul 1989.

Stilul lui Adrian Botez este explicit, frazele sunt abrupte, șochează, autorul trăiește la intensitate maximă textele sale, este creator și personaj, totodată: acceptă, deliberat, acest joc. Nu-i este teamă să călătorească în „vagonul de clasa a III-a”, printre oameni care fac istoria mai agreabilă și suportabilă.

Unii critici literari ar putea aprecia că autorul este prea pesimist – fără, însă, a putea aduce date noi în favoarea unui optimism „corect politic”.

Concluzionăm: „ …Povestea, deci, nu se termină niciodată, ci doar se întrerupe, spre a reînvăța povestitorul să-și respire curat cuvintele, printre stele…” ( Post scriptum: „Scriitorul să scrie”!, p.394).

 

Constantin Stancu

August, 2017   

 

[1] -HOMÚNCULUS, homunculuși, s. m. Omuleț artificial, pe care alchimiștii pretindeau că au reușit să-l fabrice, în athanor (cuptorul alchimic).

Topice: Recenzii | Comments Off on CÂND SCRIITORUL CHIAR ÎȘI SCRIE OPERA…

Comentarii închise.