« Tolba plină | Principal | Poezii – Irina Lucia Mihalca »
Irina Lucia Mihalca-Grupaj de poezii
de admin | Februarie 6, 2018
Chemarea
Un gând alb, ca un porumbel,
se roteşte
pe cerul inimii lor.
Un gând alb.
Un gând alb se roteşte.
La ţărm de mare se opresc
ţinuturile prin care
au traversat
încântate cuvinte,
ursite cuvinte,
înflorite cuvinte,
plămădite,
în lumina lunii,
la revărsatul zorilor,
din lut şi dintr-un nou pământ,
scăldate în apa de izvor
şi-n roua lacrimilor.
La ţărm de mare.
La ţărm de mare se opresc.
În căutarea lor, în noapte,
şoapte imperceptibile plutesc peste ape,
peste ape întinse
plutesc în splendoare,
printre pleoape, cuvinte albite
de dor şi lumină
zboară prin timpuri,
spre noi ţinuturi,
spre ţinuturi de vis,
peste păduri, câmpii,
zăpezi, focuri,
nori şi ape,
departe,
departe,
tot mai departe,
în inima pietrei,
în inima apei,
la marginea lumii,
sub cerul cu stele
se regăsesc în iubire.
În căutarea lor. În noapte.
16 august 2016
Fluxurile vieţii
Călător fără întoarcere
urmezi firu-nroşit al gândului.
Pe tărâmuri de viaţă,
între valuri, între maluri,
se ivesc zorii
în culori amestecate de timp,
modificate de şirul anotimpurilor.
Pe norii de pe cer este pictat
miezul nopţii albastre.
Semn de trecere-n zbor,
timpul vindecă cicatricile.
Din întuneric-ai păşit
pe calea albită de stele.
La graniţa dintre cer şi pământ,
dintre cer şi soare,
dintre pământ şi ape,
dintre pământ şi soare,
dintre soare şi apă,
dintre apă şi ape,
dintre mare şi stele,
dintre stele şi buze,
dintre buze şi buze,
acolo, aripă,
te vei preface
într-un albastru sărut,
în petală, în lacrimă de rouă,
în fulg, în ploaie,
în rază de soare,
în nisip aruncat de vânt,
în vânt aruncat pe nisip,
în valuri aruncate la ţărm,
în ţărmuri strivite de pietre,
în singurătate risipită-n dragoste,
în floare de-nu-mă-uita.
Din înalt descoperi adâncul
unor izvoare de oameni,
de viaţă, de vise,
de-asemănări,
de contrarii,
de-ntâmplări efemere.
Ca o petală de floare înrourată
toate gândurile îţi sunt albe, curate.
După voia ninsorii
te-nzăpezesc frumuseţea lor,
modelând noi universuri.
Ce ţi-a adus Ares?
Iluzii ce nasc, mai departe, iluzii.
În roată de fier şi de plug
– scut, pavăză şi spadă –
transformi neînfricata armură.
Războiul nu ţi-a produs
decât răni adânci, nevindecate.
În urmă-ai lăsat
văduvele şi copiii orfani.
Acum ai şansa!
În vântul schimbării
îţi sunt speranţele, visele.
Apucă cornele plugului,
ară şi seamănă grâul,
hrăneşte gurile,
în urmă, lăsate flămânde!
În locul neînfricatei spade,
strunind herghelia de gânduri,
doar inima să-ţi poruncească
şi-n fiecare zi plantează
seminţe de vise, de arbori şi flori!
Priveşte-n universul din inima ta!
Pe drumul mătăsii, o frunză adie
pe drumul rotund al vieţii.
Bătând din aripile noi
ca fluturii vom fi
spre norii storşi de ploi.
Dezbracă-te de cuvinte,
întoarce-te Acasă!
O linişte ca sărutul
se-mprăştie
acolo unde moarte nu este,
ci doar iubirea în tot şi-n toate!
Criptic
Toate curg, toate vin, toate trec în necuprins.
Aici, acolo, oriunde…
Unde este delimitarea
dintre gândul tău şi al meu?
Black Opium
Între timp şi netimp un strigăt, o durere, o speranţă.
Ca o prelungire a visului, întind mâna,
încerc să-ţi mângâi chipul de stele irizat,
luminându-ne drumul cu visul adânc din noi,
în imensitatea cerului prin care
îi cauţi cheia
în unica călătorie a vieţii.
Plouă ca în vechile mele poeme
– un fulger a sfâşiat cearşaful cerului…
Tăcerea curge din bolţi în mâinile noastre,
pe unda sufletelor pereche,
un labirint fără sfârşit în respiraţia
unui timp comun
ce pare beţie a umbrelor nopţii,
emoţie furată din astre
prin frunzele risipite de toamnă,
împrăştiind fiori din adierea visului…
Explozia de emoţii te-nvăluie, te domină,
un contrast tulburător, o tensiune
dintre lumină şi întuneric,
un clar-obscur vibrant, senzual,
copleşitor şi obsedant
îţi trezesc simţurile, ca un drog.
Totul se contopeşte
într-un văl misterios, electrizant.
Arome suave în note incitante
dezvăluie acorduri solare, delicate,
o armonie între note disparate.
Este lumina de pe un alt tărâm,
dar este şi caldură, şi visare, şi nostalgie.
O lumină patinată
pare a încifra magia fericirii.
Cu delicateţe ne cuprinde,
încremenind în timp
sentimente şi gesturi irepetabile
care ne-au aparţinut într-un timp
şi care ne vor aparţine pentru eternitate.
Mereu se vor căuta
la vederea unui zâmbet răsfrânt,
un dans mut în care au intrat de dincolo de timp.
Legaţi prin soartă sunt mai puternic decât orice gând.
Între veghe şi somn, praful purtat de vânt
– misterul, cheia timpului…
Dincolo de marginea vieţii, undele se propagă
pe pietre, pe frunze, pe drumul unde
zefirul
le risipeşte zi şi noapte,
trecutul uimeşte aburul prezentului
pe drumul început
din nostalgie,
devenit pas, devenit glas,
unind durerea şi iubirea, clipa şi speranţa.
În poveşti magice
se desfaşoară pe ei însişi.
Împletirea pietrelor şi-a oamenilor este un dar.
Las culorile să vorbească
prin pictura esenţei cuvintelor!
15.10.2016
Când le vor veni rândul
Dragi ne sunt pietrele, vii, curate,
culori cristalizate în noi culori,
înroşite, însorite, înverzite
uşor curg spre cer,
spre noi trepte,
spre gând, spre cuvânt.
Frumos ne reflectă amprentele,
stau mărturii
ale trecerii noastre,
în oglindă ne reflectă calea,
răspunsuri
aduse la lumină
ce zac în adâncurile noastre.
Apele spală cuvintele,
însoţite de melismele pregnante
ce gâdilă notele prin mişcarea degetelor,
făcându-le să danseze fără efort.
Râul şopteşte
cântecul curcubeului,
ca un val izbit de mare
ne-aduce aminte de trăirile divine
ce ne străbat fiinţa.
În periplul tău,
poate regăsirea mea
sau negăsirea ta
să fie un unic răspuns,
sau, poate,
renunţarea ta
care ţi-a pătruns în carne,
tot atât cât Tăcerea-i de adâncă.
Aripile îţi sunt frânte, împotmolite-n glod,
dar suflul blând, subtil, al vieţii
şi-al timpului
abia acum începi să-l simţi.
Plânge chitara,
plângi şi tu cu ea, ascultând-o,
în sufletul tău este viaţa.
La un alt capăt de pământ,
un strigăt ce încă
nu-şi găseşte momentul.
Încă nu ai răspunsuri. În refugiul tău cauţi
să te agăţi de întrebarea mea,
ca să poţi reveni de unde-ai plecat.
În serile când timpul doare,
ploaia este versul
ce ne completează peisajul.
Eşti un tumult, o cascadă, o forţă,
un zbor peste mări, oceane,
munţi şi piscuri,
ce doar vulturii îl ştiu.
Pierdut în emoţie, ca şi vorbele nespuse,
îţi imaginezi acele frunze
care-au căzut dintr-o poveste
şi care continuă
dar, încă, nu-i ştii sfârşitul.
Fără a mai purta armura,
ca să nu pierzi din notele nocturne
ce-ţi mângâie inima,
“just hold me for a while…”
Orb sau nu, trebuie să dansezi acest dans cu ea.
Cum ai plimba-o în negura nopţii,
cu muzica ce-i place, în ploaie, prin vânt,
spre nori, deasupra lor!
Toate se vor aşterne când le vor veni rândul.
Prin ceilalţi ne recunoaştem
adevărul Luminii!
13 noiembrie 2016
Aşteptarea…
Aşteptarea
e atunci când ai auzit că-n piept îţi arde dorinţa de tine,
hai, smulge durerea din floarea tăcerii, durerea care-i umbreşte ochii,
te uiti în jur şi vezi cum braţele cuprind doar neantul,
un vis, o lume spectrală în care te pierzi în apa vie a iubirii,
chiar dacă pământul de sub tălpile noastre se mişcă
asemeni nisipurilor mişcătoare,
în aer dispari dacă nu te simt lângă mine,
un vis inspirat din repetare,
face parte din tine,
înăuntru îl simţi, renăscându-te.
Da, iubitule!
Ţine-mă, să nu-mi dai drumul!
Dincolo de marginile lumii se revarsă speranţele ei.
Noi suntem viaţa, noi suntem apa vie
cu tainele luminii
în aventura cunoaşterii,
lutul facerii fericit în roua iubirii!
19 noiembrie 2016
Aşa se nasc îngerii
Să vrei să o iubeşti încet, încet, atât de încet,
scufundat în necunoscut
să îi asculţi doar respiraţia inimii,
în şoapte calde s-o dezbraci,
iar ochii ei senini să-ţi lumineze noaptea!
Să vrei să o descoperi, pas cu pas,
ninsoare de petale
să-i aduci din cel mai alb trandafir,
raze de soare, de lumină, din el să-i faci,
ca dragostea să i-o închini!
Să vrei să vezi cum răsar, din primul vis zămislit,
cioculeţii hulubilor ei dornici de iubire,
să vrei să o săruţi toată, toată,
să vrei să o alinţi cu gura ta, nesătulă vreodată de ea,
să-i simţi gustul, miresmele şi-aroma iubirii.
Ca un nebun să o iubeşti!
Să vrei să-i simţi vibraţia cu-a ta cum se uneşte,
devenind una singură, minunată!
Să-i simţi tremurul sânilor cum se zbat
sub săruturile, sub mâinile
şi-atingerile tale,
într-una să o mângâi, s-o guşti,
s-o muşti uşor, uşor,
să o cunoşti, s-o recunoşti
şi să rămână pururea cu tine, în tine,
în mintea şi-n inima ta atât de dornică de ea.
Să vrei s-o simţi pe tine, întinsă, desfăcută,
ca o cruce a iubirii, amândoi un tot,
un crucifix topindu-se sub flacăra vrăjită
a iubirii voastre curate, veşnice.
Ah, cât o vrei! O vrei cu tine!
Să vrei tot ce-şi doreşte
şi tot ce-i place,
să vrei cu ea să pluteşti,
aşa cum nu ai plutit toată viaţa!
Să vrei să-i simţi în vene murmurul iubirii,
îmbătat de sunetele ei de dragoste,
să vrei să simţi cum freamătă şi cum palpită,
să simţi susurul bucuriei
şi cum plăcerea vă inundă!
Să vrei să te răscolească cu respiraţia ei sacadată,
cu geamătul iubiririi să te readucă la viaţă,
să vrei să te privească
cu ochii ei miraţi, de diamante negre,
să vrei să-ţi şoptească, mereu şi mereu, că te iubeşte!
Iubirea ce i-o porţi în suflet, în stele să o scrii,
din fiecare dimineaţă, un răsărit să-i dai,
cea mai iubită să se simtă,
să-i mulţumeşti că-i steaua, iar tu un meteor,
din viaţa ta frumoasă
o jumătate să i-o dăruieşti.
Cu-ncrederea şi gândul să porneşti,
vrei cerul plin de stele
şi-o noapte lungă, lungă,
vrei îngerii să-ţi cânte şi tot n-o să-ţi ajungă,
vrei clipa dimineţii şi zile cu mister,
în dar de ţi le-oferă, nimic n-ai să-i mai ceri.
Să vrei să ţi se desfacă în braţe
cu voluptatea bujorului ce înfloreşte,
cu iubirea cea arzând, ca văpaia din ea,
cu cerul în privirea ei limpede.
Doamne ce gust are!
O săruţi şi nu te mai saturi!
Să simţi cum o cutremură săruturile tale!
Miroase toată a iubire, gustul iubirii veşnice…
Aşa se nasc îngerii, în lumea ce-ai visat!
Simţi cum îţi cresc aripi şi zbori,
zbori acolo unde este numai iubire,
iubirea din toate timpurile,
din toate cerurile, din toate universurile.
Da, te iubeşte! Simţi asta, da, ah, te iubeşte,
cum numai ea ştie să iubească!
6 decembrie 2016
Drumul viselor
În taină, inima trăieşte povestea infinitului.
Ochii, o, da ochii! Punctul de întâlnire al iubirilor.
O zi de neuitat, năucitoare,
cum nici nu ai visat,
plină de iubirea nebună.
Miraculoasă zi!
La graniţa ei, o clipă, o clipă doar,
timpul s-a oprit în loc,
gândurile plutesc prin aer,
curg pe pământ,
dansează prin foc
şi se aşază în aşteptare.
În urmă priveşti, cenuşa amintirilor fumegă încă,
o luminiţă de jar respiră molcom,
răspunsuri aduse la lumină
zac în adâncuri noastre,
prezentul de atunci
pâlpâie mângâietor acum,
amintirile se ridică lin,
asemeni aripilor
de păsări, sau, poate, de îngeri.
Un strigăt pătrunzător reverberează în eter:
– Tu, iubirea mea eternă! Tu, Vis de nevisat,
înveşmântat în nesaţul perpetuei căutări,
a dorinţei nicicând atinse.
Tu, nobil gând şi faptă de iubire,
tu, crăiasă a visului meu!
Te iubesc, dincolo de ce pot
să gândesc ca măsură,
până dincolo de hotarele lumilor!
M-ai cotropit cu iubirea ta.
Tu, Vis de nevisat, venind
din moartea mrejită din cenuşa
unei existenţe
arzând fără de speranţă!
Tu cine eşti şi cum te cheamă?
Tu, ce-mi torni în suflet bobiţe
din opiumul aburind
a aromă de nebunie,
a unei iubiri nicicând întâlnită!
Eşti tot ce mi-am dorit
şi nu am avut parte până acum.
Cum te cheamă şi de unde-mi vii?
Ce simplu se scrie: fe-ri-ci-re
şi cât de greu se-ndură.
O îndelungă visare, timpul s-a oprit în loc,
clipe încremenite stau şi aşteaptă,
suspendate într-un balans
de o culoare calmă,
tămăduitoare.
Sufletul inocent se încarcă,
ochiul se odihneşte.
În căutarea vocii, în lumina liniştii,
gândurile sedimentate
devin mai limpezi.
Într-o frumuseţe simplă, înălţându-şi privirea,
ca o boare, în aerul gol, estompate,
prin saltul lor, dispar umbrele,
îndoielile, învolburările,
regretele, zbuciumul,
chinul,
zgomotul.
Seva vieţii urcă
în noul corp necunoscut.
Dumnezeu ne trimite îngeri!
9 ianuarie 2017
Topice: Poezii | Comments Off on Irina Lucia Mihalca-Grupaj de poezii
Comentarii închise.
