Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Poezii – Irina Lucia Mihalca

de Radu Botiş | Februarie 12, 2018

Inefabila forţă, iubirea

 

Dintr-un timp într-altul,

viaţa şi moartea s-au împletit, amestecându-se,

purtându-şi ecoul morţii,

– balada jurământului iubirii –

Din altarul inimii, departe, mereu mai departe,

îl mistuia dorinţa

ca setea beduinilor din deşert,

un vis ca vântul pe care-l simţi dar nu-l atingi. 

În stingerea zilei, cu sclipiri de argint,

o respiraţie racoroasă fâlfâie

ca aripile unui fluture

rătăcit prin umbrele albastre.

Cu sufletul o cunoşti,

dar doar prin templul lui o poţi simţi.

Întinzi mâinile şi le retragi înapoi goale,

prizonier lanţurilor dintre cer şi pământ.

 

Cu dragostea mea o să te înnebunesc,

să fiu eu valul tău, să plutim, să atingem stări,

să urci deodată cu mine, să curgi,

să ne aştepte lumina la capătul râului,

Vreau visul şi desprinderea de trup,

să-ţi ofer roua florilor, înflorindu-te, hoya mea!

–  floarea ce nu poate fi definită –

Din faldurile broderiei de vise,

roiuri de fluturi îşi luau zborul,

puţin înfrigurată şi uimitor de frumoasă

îţi şoptea:

“Lacrima de lacrimă mă vei gusta!”

 

În zori, în mănunchiul florilor,

lacrimile ei se văd agăţate

ca un semn de disperare.

Sute de lacrimi dulci se desprind

de trupul lor, se luptă cu gravitaţia,

într-un final, se lasă dominate

de puterea pământului.

Se desprind greu, dar se desprind!

Fiecare floare din cupă plânge lângă ceva,

plâng, rând pe rând,

până se epuizează toată cupa,

topindu-se, ca, apoi,

să se deschidă-ncet altă cupă

– o poveste în multe trepte,

mereu proaspătă, mereu  captivantă -.

În simfonia tăcerii,

fiecare cupă-şi aşteaptă inflorescenţa!

 

Acum văd altfel lucrurile

şi lacrimile nopţii,

sunt lacrimile singurătăţii

– o femeie neînţeleasă a adus această plantă

să fie mărturia ei pe pământ -.

Te voi vedea ca hoya înlăcrimată,

cu mare atenţie te voi culege, lacrimă de lacrimă,

atât de mult vreau să mă simt

în lumea ta din adâncuri!

O clipă trecătoare, gânduri, imagini fugare,

ecouri, şoapte străpunse din uitare,

o melodie pierdută şi regăsită  în tine.

 

Hoya şi femeia se amestecă, neutralizându-se.

Iubirea, inefabila forţă prin care

se deschid

toate cupele florii pe cerul tău de catifea!

 

 

 

 

 

 

 

 

Pasăre de Foc este iubirea…

 

Pasăre de Foc este iubirea stăvilită, cea cu aripile aurii
ca o mie de luminiţe, cea cu ochii sclipitori ca de cristal,
cea care nu-şi dăruie cântecul inimii decât primăverii din ea!

 

Eşti steaua care-şi află cerul! Sub lună domol coborâm împreună,

Când apele curgătoare stau – o clipă doar – ne întâlnim cu noi!

Alergăm în viteză, ţi-e dragă clipa,

repede, departe te poartă, cu picături de cer plouă în noapte.

Simţi o rupere, o sfâşiere! În pădurea dorului,

murmurul frunzelor îţi dezvăluie veşnic iubirea neschimbată.

 

O! Amintire din urmă, un punct e viaţa,

neînsemnate vieţi punctiforme! O! Spaţiu necuprins!

 

Îmbrăţişăm cuvintele, cuvinte nerostite, cuvinte ce

ne străpung tăceri. Întâlniri aievea, veniri nepetrecute, plecări,

şoapte dintr-un timp în care ne-am pierdut. Cuvinte călătoare

închise în gânduri intrate prin norii ce plutesc către un necunoscut…

 

Atragem cuvinte care vor sparge barierele timpului, care vor rămâne

în ţesătura inimii topite într-o adâncă tăcere. Ameţitoare tăcere!

Prin semnele cuvintelor strecurate în noi ne regăsim un anotimp,

o veşnicie… Prin sarea mării doar sunetul propagă ecoul,

Îndelung porţi imagini gravate în tine fără să ştii ce să faci cu ele,

Trebuie să străbaţi imensitatea cerului interior.

 

– Uită-te în palmă, o să vezi lumea ta prin liniile ei,

Multe doruri, multe cărări o să vezi, dacă le cauţi le vei călători!

Călătoriile inimii, călătoriile sufletului – imagine în altă oglindă,

oglindire după oglindire, la infinit… Un vis dintr-un alt vis

în care visăm că visăm! Spărgând oglinda doar moartea îl va trezi pe visător!

 

În căutarea unui sens care ni se relevă odată cu destinul trecem prin viaţă,

Pentru a-l descifra ne cufundăm în fântâna de aur a prezentului. Un dans să fii!

 

– Ai vreme, te-aşteaptă atâtea! E doar neliniştea dinaintea înfloririi,

În zori îţi vei primi medalia – roua de pe flori!

O, floare de nu-mă-uita, icoane ale tăcerii, doar ele vorbesc!

Nicăieri nu ajungem, nesfarşită e viaţa, sosirea e doar o moarte,

Fără pauze, viaţă după viaţă, la infinit se mişcă roata Timpului…

Ar fi bine dacă s-ar scrie poeme pe pietre! Multe s-au scris,

multe îşi aşteaptă descifrarea pe drumurile pierdute pe axa Timpului!

 

Niciodată n-ai să mă pierzi, niciodată n-am să te pierd,

trăim unul în altul prin tot ce am simţit împreună – un întreg univers –

 

 

Unirea lor – o taină a vieţii

 

O lacrimă cât un bob de rouă eşti,

O lacrimă de hoya, nedefinit de frumoasă,

asemeni florii sfinte

ce înfloreşte dulci lacrimi în noapte!

O continuă uimire – suav şi delicat parfum,

subtile înflorescenţe!

 

Adoră soarele!

Povestea ei începe după miezul noptii.

În zori abia se vede – multe lacrimi –

o floare ce nu-nfloreşte la toţi!

Pe marmura pervazului

lacrimile ei m-aşteaptă.

Ai grijă de floarea din inima ta!

 

În sunetul ţiterei, ciupite de adierea zefirului,

roua florilor îşi picură dorul necunoscut.

 

Orice speranţă îşi are o desluşire,

orice credinţă un suspin,

orice revărsare o clipă de repaos,

orice tăcere un îndelungat ecou!

 

Omul îmbină toate iubirile – este un tot –

Un vis îşi caută toate poemele.

Un timp dintr-un timp, un timp neatins!

 

Magică noapte – un cântec prelung cheamă

soarele la-ntâlnirea cu luna,

Unirea lor – o taină a vieţii…

în tine e răspunsul, caută-l!

 

 

 

 

 

 

Simfonia picăturilor noastre

 

Ai intrat abrupt în poveste, simţi taina

şi pulsul ei care te dezarmează,

legi visele tale la inima mea,

le ţeşi prin ea şi-i binecuvântezi pacea.

 

O piatră arunci în liniştea apei, sunetul ei

te poate conduce undeva sau altundeva,

departe şi prea aproape, niciodată aici sau acolo,

pretutindeni şi nicăieri. Un ambitus de nepătruns!

 

Fugi şi rămâi, un cerc tonic al cvintelor,

mergi şi străbaţi amplitudinile lumilor,

mereu aşezat între ele, în permanentă mişcare,

te-arunci printre astre,

– o fugă cu totul tulburătoare –

adierile cerului plutesc între noi, pierduţi în

dezmierdări de cuvinte,

păşim ameţiţi de furtuna dorinţelor.

 

Secera lui Ceres ţi-a tăiat

întreg câmpul de spice ale temerilor.

Nu aveai unde, nu aveai cum să te-ascunzi,

de tine nu te poţi ascunde!

 

Te fascinează libertatea pătrunderii,

convenţia noastră ar fi una improbabilă,

parcă una şi-aceeaşi, chiar dacă

se schimbă la fiecare clipă,

– lumea din noi şi lumea din vis –

ştii doar că de undeva am plecat,

însă dacă ajungem, cum şi pe unde, te-ntrebi.

 

Surprinzi stări neaşteptate, noi forme,

nefiltrate încă, octave intime în claviatură.

Nu crezi că mai eşti sau dacă eşti,

şi-atunci nu mai ştii cine eşti,

ai rămas în cântecul meu, identifici ritmul,

mă priveşti şi mori, în fiecare clipă,

la gândul depărtării.

 

Respiraţia ta şi-a mea împreună,

parte din această lume ameţitoare,

un paradis cantabil în acest tempo vivace!

 

Poţi auzi strigătul râului umflat

şi florile scuturate care gem

în briza şi umezeala pământului,

miresmele noastre ne-aruncă în viaţă,

acorduri noi construim

pe orice treaptă a întregii tonalităţi.

 

Pornim uşor în această simfonie, fiecare coardă-i atinsă,

învăluiţi în arpegiul inimilor, notă de notă, plonjăm în abis,

la marginea visului, inspirăm flacăra şi torţa ei arde

lacrima melodiei cu durerea inimii, dar sufletul

rămâne acolo, dezvăluie armonios cuvântul rotund

al uitării de sine, ne descoperă infinitul,dizolvându-ne.

 

Tumult, reacţii senzuale, clocotitoare instincte,

celule vii, acelaşi ritm, un abandon, tăcere,

eliberare, întregire, ochii spun totul.

Care dintre noi transpune aceste acorduri?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Un timp, în timp – o flacără vie!

 

Lumea pentru mine se formează

din două cordonate:  până la tine şi cu tine!

Avem nevoie de iubire, de simţirea noastră,

istoria se parcurge: înaintea erei noastre

şi-n timpul erei noastre.

Şi, aşa şi iubirea, toate se parcurg.

Am nevoie de tine, frumos mă tulburi,

dorinţa-mi este nebună! Îţi voi căuta palmele,

liniile, şi-ţi voi călători cărările!

O dulce nebunie!

Simt pasiunea în sângele meu,

simt adevărul, dorinţa-i vie,

Te ştiu din totdeauna, iubirea mea divină!

 

La un moment dat dispar trupurile,

rămâne starea de nedescris,

o neputinţă, o dulce durere,

aroma împlinirii,

(să rămâi prin durere cu mine!)

o alchimie a iubirii, un dans este totul,

simţiri profunde, un schimb divin de energie.

O durere interioară, atemporală!

 

Nuferii se deschid,

în constelaţia cerului interior,

la lumina pe care-o simţim şi purtăm.

Adâncă îmi este iubirea pentru tine,

dincolo de această lume.

Te doresc şi dorinţa nu separă corpul!

Adânc te voi pătrunde cu iubirea mea,

cu tot ce am eu, împart cu tine totul.

Simte mâna mea caldă,

mângâierea mea, sărutările mele!

Ne-am activat soarele intern,

dorinţa ta m-a deschis – femeia-floare,

femeia-lumină, femeia-femeie!

 

Odată căzută în braţele mele

clepsidra va curge în sus,

divinitatea aşteaptă.

Trăiesc o mare iubire,

un timp, în timp – o flacără vie!

Topice: Poezii | Fără Comentarii »

Comentarii

Completaţi nr lipsa! *