Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

CIREȘUL SPOVEDANIEI-de IOANA STUPARU

de admin | Martie 24, 2018

Cleopatra Luca
Ioana Stuparu este o scriitoare în opera căreia satul şi-a lăsat amprenta, în sensul cultivării frumosului, binelui, credinţei şi statorniciei. Romanul de care ne ocupăm prin câteva cuvinte începe vesel cu participarea comesenilor unei nunţi la ţară în susţinerea binecunoscutului joc doljean, Alunelul. Acesta îşi are regulile lui: „cine joacă şi nu strigă / facă-i-s-ar gura pungă! Se vor prinde-n horă şi câţiva protagonişti ai acţiunii pe care a dezvoltat-o autoarea. Sunt personajele tinere (Mura, Samuel, Eva şi Sebastian). Cele vârstnice susţin arii mai vechi, paralele cu celelalte, care nu se lasă desprinse din locurile de baştină, pentru că satul românesc îşi are provocările lui. Nu vrea să se autoexcludă, deşi progresul se înfiltrează pe oriunde. Este firesc, dar trierea se realizează cu grijă, uneori, în mod instinctiv.
Acţiunea romanului pare simplă, uşor de descifrat, dar, atractivă. Limbajul literar este accesibil oricărui vorbitor al lmbii noastre româneşti. Din când în când se desprind cuvinte specifice Doljului, ori de la ţară, pur şi simplu: a căşuna, a se nărăvi, a podidi, la un jau depărtare, loitră, ţest, paiantă…
Tot conţinutul acestei proze este distribuit în capitole ce poartă în mod clasic titluri adecvate. Un pivot al satului este copacul sau pomul, în cazul de faţă, cireşul, cu rădăcini în glia care ne hrăneşte, oricâte neajunsuri îi vom aduce, deoarece pe tulpină rămâne scris numele nostru, de generaţii, deşi suntem trecători ca fiinţe şi trecem prin multe greutăţi. Adevărul iese la iveală prin insistenţa minţii, a inteligenţei răspândite pretutindeni, primitive sau cultivate în timp. „Când mi se împovăra sufletul de taine – mărturiseşte Mura – (…) cireşul era altarul meu de spovedanie. Pe el îl găseam mereu acolo şi nu mă trăda niciodată!…” Ideea este veche, dacă urmăriţi literatura noastră populară şi folclorul românesc, în general, dar Ioana Stuparu o fructifică, este aproape şi o susţine acum, în secolul XXI. În rădăcinile acestui pământ încă mai credem. Aşa cum credem în unii oameni care se-ntorc la origini şi oasele lor tot sub lutul străbun vor putrezi, oricât de scormonită i-ar fi scoarţa acestuia şi oricât de departe i-ar fi purtat pe protagonişti flacăra călăuzitoare. Aceea a iubirii îi aduce înapoi.
Firu este un om al pământului străbun şi aşa va muri, chiar dacă soarta i-a dus paşii, întregi sau ciuntiţi, prin locuri îndepărtate. Tot Mura, fiica peregrinului de circustanţă, povesteşte despre cât de impresionată a fost simţind că „Flacăra foarte puternică a iubirii pentru mama l-a ajutat să depăşească toate chinurile”.
Romanul „Cireşul spovedaniei” este construit pe tema iubirii pertenerilor pe care preotul îi uneşte, pentru toată viaţa, în biserică, prin sfânta cununie (Firu – Zina); iubirea în familie (Eva – Sebastian, Mura – Samuel); iubirea în prietenie (Eva – Mura); iubirea neîmplinită, dar păstrată permanent de ambii parteneri (Zina – Pantelimon-Streche); respectul în prietenie (Streche – Firu, Sebastian – Nea Manix). Acţiunea nu este stufoasă, dar are o simbolistică aparte. Scrisul Ioanei Stuparu este convingător. Romanul acesta este de dragoste, dar şi de tristeţe. Războiul a distrus fericirea.
Printre rânduri întâlnim motivul focului mergător, acea flacără călăuzitoare spre bine sau, invers, spre rău, motivul timpului infinit şi cel al timpului măsurat cu exactitate (ceasurile); motivul îngerului păzitor (Streche pentru Zina); motivul drumului (pe calea ferată); motivul întoarcerii (Firu ajunge acasă pentru a muri lângă ai lui); al ataşamentului faţă de ceea ce e statornic(cireşul, mărul, viţa de vie etc.); al salvării divine (Samuel o cere în căsătorie pe Mura exact atunci când apăruse tatăl ei cine ştie de unde şi-i făcea viaţa amară); comunicarea prin gânduri (între Streche şi Firu), fără a scoate vreun sunet, motivul visului. Şi câte se mai pot întâmpla în lumea asta, pentru că „încurcate sunt căile Domnului” (p. 114). Când Mura a adus cândva briceagul lui Firu şi i l-a dat lui Samuel să-şi scrijelească numele în scoarţa cireşului, alături de celelalte patru, „un gând apărut brusc l-a determinat pe acesta să se oprească: – De ce faci asta? nu vezi că vei strica echilibrul unei creaţii? (…) rolul tău este de a veghea pe celelalte”. Soluţia s-a ivit, a apărut un lăstar de cireş lângă pomul falnic, puternic, cu multe rădăcini în timp, iar despre socrul lui, bărbatul a aflat multe amănunte dintr-un vis. În felul acesta chiar Mura şi-a înmulţit cunoştinţele despre tatăl ei urgisit. Când în curtea casei pe care o înălţase Firu în tinereţe, înainte de a se cununa cu Zina, tinerii povesteau întâmplări din viaţa lor, este solicitat şi Streche să spună ceva. Întrebat fiind dacă nu are câteva grăunţe să i le ofere porumbelului ce i se aşezase pe umăr, el a răspuns: „Am, dar nu e cazul! Ăsta nu e porumbel adevărat! E suflet de om, care vine din când în când pe acasă”.
Pentru completarea ideilor furnizate de romanul care se sfârşeşte cu aceste cuvinte, în mod delicat, aşa cum îi este specific scriitoarei Ioana Stuparu, apare pe coperta a patra o frumoasă poezie ale cărei versuri duc la alte tălmăciri:

„Iau trenul de noapte, spre gara din zori,
Se-amestecă gândul cu secera lunii,
La sân cuibăresc o mie de sori,
Cerul se scaldă în ochiul fântânii.

E forfotă mare spre gara din zori,
Sudoarea-mi pictează cămaşa de in,
Vin îngeri să picure roua pe flori,
Viaţa mă doare, că stau prea puţin…

O!, Clipă, te rog, prefă-te în veac!
Clădesc cu migală al meu univers…
Cămaşa de trup nu pot s-o desfac…
Mă doare pământul, că-l tulbur din mers”!

Pământul ne suportă în funcţie de ce facem pe aici, pe suprafaţa lui, şi doamna Ioana Stuparu a construit şi se străduieşte, în continuare, să înalţe o operă perenă. Din ea face parte şi romanul „Cireşul spovedaniei”.

 

3 martie 2018

Topice: Recenzii | Comments Off on CIREȘUL SPOVEDANIEI-de IOANA STUPARU

Comentarii închise.