Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Vasile Alecsandri (viaţa şi opera sa)

de Constantin Dobrescu | Septembrie 30, 2018

Într-o seară de iulie, în munţii Bacăului unde părinţii i se refugiaseră sătui de jafurile şi măcelurile grecilor eterişti îmbătaţi de dorul liberării Greciei se născu poetul Alecsandri. El se născu într-o trăsură mare braşovenească , care servea de adăpost familiei sale acolo unde poposea.
Poetul era vornicul Alecsandri şi al Elenei Cazani de neam italian. Educaţia a început-o în casa părintească cu călugărul Gherman şi a continuat-o apoi la pension francez la Iaşi unde îşi va lua bacalaureatul, va încerca pe rând chimia, medicina, dreptul, ingineria, dar niciuna din aceste ştiinţe nu-l atrag. Cât a fost la Paris a citit mult şi mai ales scrierile lui Lamartine, Chateaubriand, J.J. Rousseau. Dorul de ţară îl face ca în 1839 să se întoarcă în Moldova la Mirceştii lui drag. Cât a fost la Paris a legat prietenii cu I. Ghica, Costache Negri, Al. I. Cuza.
În 1840 este numit director al teatrului, va întreprinde călătorii în Orient şi Italia. În timpul revoluţiei paşoptiste, poetul se va implica cu ardoare. Va scrie Deşteptarea României care va fi tipărită pe foi volante şi răspândită la Iaşi unde va înflăcăra populaţia. Poezia va fi retipărită în nemţeşte şi franceză în Gazeta din Braşov. Pentru moldoveni ea cuprindea o frază foarte aspră: Până când să sufere ca boii? El este cel care va formula la hotelul Regensburg programul de revendicări al mişcării revoluţionare. Care va fi înaintată domnitorului care nefiind de acord cu aceste revendicări care supărau Rusia trece la represiune. Toţi participanţii la revoluţie “bonjuriştii” au fost prinşi şi bătuţi la pielea goală şi după aceea trimişi la graniţă în surghiun. Numai de Vasile Alecsandri nu s-au atins sbirii domneşti, ocolindu-l aşa cum el însuşi spunea undeva “Pe mine m-au cruţat de hatârul lui tătână-meu, vornicul care era şi om de încredere al lui Vodă”. Într-un roman neterminat Alecsandri povesteşte scena ieşirii din Iaşi cu ajutorul surorii sale. Se opreşte din fugă abia în munţi la Hangu la cneazii Cantacuzini, care erau supuşi ruşi ce a văzut el la Hangu a povestit într-un episod din 1848. La Hangu va scrie Alecsandri Sentinela Română un poem care reflectă sentimentele ce l-au animat pe el şi tovarăşii săi în revoluţie.
Deoarece la Hangu nu se simţea în siguranţă putând fi trădat, poetul va trece în Ardeal la Tulgheş şi apoi la Braşov unde se va întâlni cu Bariţiu.
Legăturile ardelenilor cu refugiaţii din Moldova şi Muntenia şi mai ales corespondenţa lor cu ţara începuseră a îngrijora pe saşi şi unguri. Comandantul militar al Braşovului i-a chemat pe refugiaţii din Moldova şi le-a cerut să părăsească Ardealul.
Drumul de la Braşov pe sub munţi prin sate cu furci înălţate de unguri pentru români până ce trecuseră frontiera în Bucovina a fost fireşte cu fiori şi teamă.
Liniştiţi emigranţii vor respira aerul libertăţii abia la Cernăuţi în casele Hurmuzăchenilor şi la Moşia lor Cernăuca. Aici îşi cristalizează crezul politic al dacoromânismului. Aici va scrie Alecsandri broşura program. În numele Moldovei în calitate de secretar al Comitetului revoluţionar moldovean.
Apoi va pleca în Apus pentru a informa politicienii şi cărturarii de acolo despre situaţia din ţările române şi pentru întări legăturile cu emigranţii răspândiţi aiurea. Se va achita cu cinste de toate însărcinările primite, se va reântoarce în Moldova ca membru al Divanului Ad-hoc şi ministru de externe, va intra în vârtejul luptelor politice şi va îndemna pe toţi la lupta pentru unire. A luptat pentru emancipare socială cerând desfinţarea “sclaviei cea neagră a ţiganilor” şi “robia cea albă a românilor”, numai cu un lucru n-a fost de acord, cu împământenirea evreilor.
Refuzând domnia, pleacă iar pe la curţile străine pentru a vesti urcarea pe tron a lui Cuza. Vorbi atât de bine în favoarea României că va câştiga bunăvoinţa şi simpatia tuturor. Ba Napoleon al III-lea pe lângă sfaturi îi va da şi 10.000 de puşti. Va mai îndeplini misiuni diplomatice în Occident fiind primit de regele Victor Emanuel la Torino. Va avea întrevederi cu Camilo Cavour şi alţii.
Sfârşind misiunile politice în străinătate, Alecsandri se retrage din viaţa politică şi se va ocupa numai de literatură. Acum începe să cânte natura în “Pasteluri” care apar în “Convorbiri literare”. Venind războiul pentru neatârnare din 1877 el nu se simte obosit şi din nou cântă şi slăveşte faptele Românilor în “Ostaşii Noştri”, care îl acoperă de glorie. Îşi va spori gloria la concursul de la Montpellier când va fi premiat pentru poemul său “Cântecul Gintei latine” (1878). Acest cântec l-a consacrat ca apostol al Latinităţii.
O altă perioadă a vieţii sale a fost colaborarea la revista “Convorbiri literare” încă din 1867. De la Mirceşti se interesează de toate manifestările culturale ale românilor de pretutindeni, va avea cuvinte de simpatie faţă de poetul basarabean Stamati. A fost preşedinte de onoare al Junimii. Mult timp s-a crezut că “bardul de la Mirceşti” nu l-a cunoscut şi apreciat pe Eminescu, el care îl ajutase pe Ionescu de la Brad pe N. Bălcescu şi care s-a implicat în toate mişcările politice şi literare ale vremii. E adevărat s-au întâlnit la “Junimea” dar nu au fost prezentaţi unul altuia.
Eminescu nici nu se gândea ca să fie ajutat de Alecsandri “boerul poet” – nici de a-i deveni prieten – era o distanţă socială care-i despărţea. Totuşi Alecsandri – după cum îi scrie Eminescu iubitei sale Veronica Micle a primit de la acesta suma de 200 lei. “Banii au sosit la timp şi din ei îţi trimit 100 pentru că mi-ai scris că ai nevoie. Nu ştiu de unde a aflat adresa mea şi pentru ce mi-a trimis suma”. Mai departe Eminescu relata mirat “Eu nu cunosc personal pe d. Alecsandri, l-am văzut la Junimea fără ca cineva să mă prezinte. De altfel nici nu se putea – eu sunt încă un începător faţă de marele poet. Ce frumos bărbat şi ce impresie plăcută mi-a lăsat în suflet. Nu ştiu pentru ce mi-a trimis banii, o fi aflând că sunt la strâmtoare, căci nu cred că el să mă fi apreciat sigur, ori d. Negruzzi o fi vorbit despre mine, ori d. Maiorescu, în tot cazul să aştept să văd care e destinaţia lor”.
Interesant este că în scrisorile către Iacob Negruzzi, poetul niciodată nu întreba de unul singur: de Eminescu. Care să fi fost explicaţia acestei indiferenţe voite parcă, pe care Alecsandri o manifestă de la început faţă de poetul care-i închinase cele mai frumoase versuri din câte îi fuseseră scrise de cineva.
“Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.”
Poate deosebirea prea mare de temperament, poate teama de a nu emite o judecată greşită.
La 2 august 1890 poetul se stinge în cuibul de la Mirceşti pe care atât de mult l-a cântat şi iubit. În domeniul cultural Alecsandri a avut o contribuţie imensă şi în acest sens îşi are în istoria noastră modernă un singur echivalent deopotrivă de vast: Nicolae Iorga după cum afirma Mihail Sebastian.
Academia Română va aduce în 1928 un pios omagiu memoriei “nemuritorului poet” Vasile Alecsandri. La şedinţa solemnă pentru cinstirea poetului va participa familia regală, Patriarhul Miron I. Nistor, N. Iorga, D. Gusti, I. Petrovici, I. Bianu, L. Rebreanu, C. Rădulescu – Motru, O. Goga, Emil Racoviţă ş.a. Paralel cu această comemorare, rămăşiţele pământeşti ale poetului vor fi trecute în mausoleul de lângă lunca nemuritoare unde “bate vânt de primăvară”.
Aşa a fost comemorat cântăreţul lui “Dan căpitan de plai”, a “Marioarei florioarei” şi a “Liei Ciocârliei”.

Topice: Studii | Comments Off on Vasile Alecsandri (viaţa şi opera sa)

Comentarii închise.