Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Controversa shakespeare – iană

de admin | Octombrie 10, 2018

Prof. dr. C. DOBRESCU

Cu foarte mult timp în urmă în lumea istoricilor a început o dezbatere cu privire la enigma lui Shakespeare. Au fost tipărite numeroase lucrări critice, comentarii, studii bio şi bibliografice asupra vieţii, existenţei sau inexistenţei şi operei marelui creator Shakespeare, dacă acesta a fost sau nu autorul pieselor, sonetelor ce i se atribuie.
O mare editură din Franţa a retipărit cele două volume apărute în anul 1919 sub titlul: “Sub masca lui Wiliam Shakespeare: Wiliam Stanley al şaselea conte Dreby”, în care se incearcă să se demonstreze că întreaga operă shakespeariană nu este opera actorului de la Stratford.
Volumele publicate sub semnătura profesorului Abel Lefranc nu au făcut lumină, totuşi unghiul sub care este pusă în discuţie problema a reuşit să tulbure convingerile unui mare număr de specialişti. Un mare grup (70) de profesori de limba şi literatura engleză au adoptat după lungi dezbateri la Filadelfia concluziile lui Lefranc asupra pieselor Visul unei nopţi de vară şi Chinurile iubirii. Cine ar fi putut scrie piesele atribuite marelui Will?
Lefranc face o paralelă între opera lui W. Shakespeare şi viaţa lui William Stanley Derby concluzionând că piesele sunt reflexul vieţii contelui.
În sprijinul acestei afirmaţii sunt aduse şi două scrisori ale unui agent al partidului catolic Georges Femier către corespondenţii catolici din Veneţia şi Anvers din care se şi citează: “Contele de Dreby se ocupă numai cu scriere de comedii pentru comedienii publici”.
Chiar dacă nu sunt acceptate în întregime concluziile profesorului Abel Lefranc teza sa anti – stradfordistă nu poate să nu fixeze atenţia prin bogatele argumente aduse.
În discuţie de aduce şi descoperirea de la British Museum a unei părţi (417 rânduri) duntr-un manuscris pe care experţii îl atribuie lui Shakespeare, scrisul fiind exact cu semnăturile cunoscute ale marelui Will.
Apărătorii marelui autor dramatic au sărbătorit la timp victoria importantei descoperiri.
Imediat A. Lefranc subliniază că, încă din 1916 a fost publicată o lucrare Shakespeare’s Handwriting (Scrierea lui Shakespeare) de Edward Mounde-Thompson în legătură cu manuscrisul dar acesta nu este în sprijinul tezei lor.
Toate formele cunoscute ale scrisului lui Shakespeare se reduc numai la cele trei semnături ale testamentului.
Dar, chiar şi aceste trei semnături sunt trei feluri de scris şi trei feluri de ortografii ceea ce întăreşte convingerea că două din cele trei nu sunt autentice; una este precedată de cuvintele “by me” (de mine).
De reţinut este şi lucrarea lui Celestin Demblov: “Lord Rutland şi Shakespeare” care vine în sprijinul ideilor profesorului Lefranc de la College de France.
În “Revue Mondiale” Georges Maurevert cunoscut prin lucrarea sa asupra plagiatelor publică un studiu documentat “Eseu pentru explicarea raţională a enigmei lui Shakespeare”. Studiul se bazează pe o serioasă analiză cronologică şi concluzia este că “William Shakespeare este totalul adiţiunei a nenumăratei colaborări printre care a sa apare ca a unui animator”. În orice caz nu poate fi vorba aici de Bacon nici de Lord Rutland nici de W. Stanley.
“E cu putinţă – zice Mourevert – ca Francisc Bacon, Baron de Verulam, conte de Saint Albane, mare cancelar al Angliei, filozoful lui «Novum Organum» şi «Instauratio Magna» a patruzeci de volume unele mai serioase ca altele şi care reprezintă suma cunoştinţelor acestei epoci, e cu putinţă ca acest personaj, a tot puternic şi de cel mai înalt intelect, să se coboare şi să «cârpească» vechi drame sau farse, să fure situaţii, mii de versuri şi cuvinte de peste tot, să desbrace fără scrupule vechii literatori şi poetaştri ca Greene, Fletcher, Wilkins sau Marlowe şi să primească observaţiile şi sfaturile actorilor de bâlciu? … Nu, singur un om de o extracţie simplă ca Shakespeare, un actor de instrucţie mijlocie neştiind decât puţină latinească şi mai puţină greacă – după spusa admiratorului şi rivalului său Ben Janson – însă dar cititor, autodidact înversunat, posedând o uimitoare uşurinţă de lucru, de asimilare şi observaţie, înzestrat pe deasupra cu un incontestabil geniu poetic – dovadă Sonatele lui – numai el poate să fie autorul (în colaborare) minunatei opere semnată numai cu numele lui”.
Prin anii 1930 în disputa Shakespeariană intră şi un tânăr istoric italian Santi Paladin, care a încercat să dovedească că Shakespeare a fost de origine italiană şi că s-a numit Nicola Angelo. Polemica încinsă în privinţa originii italiene a lui Shakespeare aduc multe lucruri noi asupra vieţii acestuia. El porneşte de la o operă a lui Angelo care prezintă asemănări izbitoare cu Hamlet. Pornind de la această asemănare, istoricul italian începe să studieze atent viaţa scriitorului italian necunoscut, concluzionând că Nicola Angelo a fost urmărit în Italia de Inchiziţie şi în 1582 fuge în Anglia unde devine prietenul şi arhivarul lordului Peambrak. La Londra, Nicola Angelo îşi schimbă numele în cel de Angelo Floria şi a locuit la un scoţian care s-a numit Shakespeare.
Santi Paladin afirmă că Angelo Florio şi-a ales numele de Shakespeare ca pseudonim literar.
Mai departe Paladin afirmă că persoana căreia Shakespeare i-a dedicat cunoscutele sale sonate este lordul Peambrak al cărui nume de botez este William Herbert.
Ultima dovadă a istoricului italian este împrejurarea că Shakespeare a încetat să creeze tocmai în timpul când Nicola Angelo a murit adică în 1616.
Lucrarea lui Paladin a produs ostilitate în rândurile adepţilor lui Shakespeare, care declară că istoricul italian greşeşte în privinţa morţii lui Angelo care ar fi trăit încă nouă ani după moartea lui Shakespeare şi că a devenit profesor la Universitatea din Oxford şi s-a ocupat cu filozofia nu cu literatura.
Întreaga dispută reaminteşte polemica din jurul problemei shakespeariene din secolul XIX-lea, care nu a dus la nici un rezultat.
Lupta dintre “ortodocşii” stradfordişti şi “ateii” anti stradfordişti nu se va stinge decât atunci când o întâmplare binecuvântată şi nediscutabilă, autentică o va curma punând în lumină adevărul care, fie pe Will sau Stanley nu va adăuga nimic operelor care înfruntă judecata nemiloasă a vremii.
De menţionat că odată cu prilejul festivităţii de la Stratford on Avon organizate cu ocazia aniversării naşterii lui William Shakespeare, România a fost reprezentată de Dimitrie Dimăncescu consilier de presă care în numele lui Vasile Grigorcea ministrul României a desfăşurat tricolorul românesc pe aleea Stindardelor din oraşul natal al marelui poet dramaturg englez. Interesul purtat în trecut acestei festivităţi de către reprezentanţii României ne-a câştigat pe Aleea Stindardelor locul cinci, drapelul României fâlfâind mereu după drapelele Angliei, Ordinul Sf. Gheorghe, Statelor Unite şi Elveţiei.

Topice: Studii | Comments Off on Controversa shakespeare – iană

Comentarii închise.