Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente

PREMIILE LIGII SCRIITORILOR

de admin | 9 Februarie 2019

PREMIILE LIGII SCRIITORILOR
PENTRU CĂRȚILE APĂRUTE
ÎN ANUL EDITORIAL 2018

Liga Scriitorilor premiază an de an cele mai bune produse editoriale care au văzut lumina tiparului în anul editorial precedent. Pentru această ediție, au fost luate în considerare cărțile sosite pe adresa conducerii naționale a LSR pentru jurizare până în 4 februarie 2019, ce reprezintă 189 titluri, făcîndu-se cîte trei selecții pentru fiecare gen literar și în final au fost stabilite cărțile cîștigătoare.

Titlurile selectate au apărut sub siglele unui număr de 22 de edituri din 17 orașe din țară.

Deoarece aceste cărți au fost scrise în interiorul Literaturii Române, premiile s-au acordat exclusiv pe baza criteriului valoric, indiferent de apartenența la vreo organizație profesională a autorilor. Liga Scriitorilor, militează cu consecvență pentru promovarea spiritului democratic în lumea scriitorilor, de aceea a  adoptat acest principiu încă de la înființare, în 2006, prin Statul.

Juriul, format din scriitorii Al. Florin Țene (președintele juriului), Gavril Moisa,  Iulian Patca, Ion Constantinescu și Voichița Pălăcean-Vereș, reunit în ședință în 6 februarie 2019

, a hotărât premierea celor mai bune cărți apărute în anul editorial 2018, astfel:

1. Premiul național

2. Premiul pentru „Cartea de poezieˮ (din 74 de nominalizări)

3. Premiul pentru „Cartea de prozăˮ (din 26 de nominalizări)

4. Premiul pentru „Cartea de satiră și umorˮ (din 17 nominalizări)

5. Premiul pentru „Cartea de critică, eseu și istorie literarăˮ (din 16 nominalizări)

6. Premiul pentru „Cartea de memorialistică și spiritualitateˮ (din 15 nominalizări)

7. Premiul pentru „Cartea monografică și de cultivare a valorilor tradiționaleˮ (din 14 nominalizări)

8. Premiul pentru „Cartea de antologie și de cultivare a valorilor literareˮ (din 17 nominalizări)

9. Premiul pentru „Cartea de debutˮ (din 11 nominalizări)

10. Premiul pentru „Cartea de publicistică literarăˮ (din 13 nominalizări)

11. Premiul „Laudatioˮ al revistei „Agora literară

12. Premiul „Artur Silvestriˮ al cenaclului omonim și al Asociației Române pentru Patrimoniu

13. Premiul Special al Ligii Scriitorilor din România

14. Premiul pentru „Publicații literare periodiceˮ

Diplome de Excelență:

Premianții vor beneficia de reduceri substanțiale la publicarea următorului volum, dacă va apărea sub egida Editurii Napoca Nova, în termen de 12 luni după festivitatea de premiere.

Gala premiilor va avea loc joi, 28 februarie 2019, orele 17.00, în Sala Armelor, la Cercul Militar Cluj-Napoca.

Comisia de jurizare  a LSR

Topic: Diverse | Comments Off on PREMIILE LIGII SCRIITORILOR

Falsificator de tablouri

de Puiu Răducan | 6 Februarie 2019

 Parcă sunt un falsificator de tablouri, numai că, în timp ce eu mă schimb și-mi dau la tâmple cu var de plop, ele, tablourile…. rămân la fel. Oglinda mea bătrână îi pocește, le pocește mutrele

Mă duc acasă! Mă duc în Șasa să ascult cântecul plopilor proaspăt văruiți, mereu veseli și-ntr-un picior! Îmi este nădușeală și dor de muzica lor. I-am părăsit de aproape 55 de ani. M-am schimbat rău, ei cântă la fel. O țâră aș vrea să-i mai ascult.
Of! Stau pe malul Șasei să-i ascult, ei tac!
-Hai, mă, dați-i drumul! Frunzele nu mai tremură, au înțepenit. Intonează imnul părinților.
Cu lacrima-n țărână, încep eu să cânt. Să-mi cânt copilăria.
Ei se miră, io plâng!
 
03022019 – Băile Olănești

Topic: Diverse | Comments Off on Falsificator de tablouri

UNIREA

de pr. Ilie Bucur Sărmășanul | 27 Ianuarie 2019

UNIREA PRINCIPATELOR și

PATRIOȚII… SĂRMĂȘENI,

Motto:

“UNIRE şi UNIRE”! Inima poporului nu înşeală niciodată. “Să ascultăm fraţilor, inima poporului nostru“; să ascultăm glasul şi interesul naţiei noastre care strigă neîncetat: “UNIRE şi UNIRE!” Această “UNIRE” o dorim nu pentru ca să lovim drepturile şi să ameninţăm pacea altora ci numai pentru a asigura “drepturile şi pacea noastră“.

 Suntem cu toţii în acelaşi car, care este “CARUL PATRIEI” şi trebuie să ne silim  să-l ducem în aşa fel, încât să nu cadă în prăpastia pe care alţii au căutat-o de mult, şi-o mai caută şi acum. Patria noastră, printr-o soartă de toată jalea, a fost menită din cea mai bătrână vechime să fie teatrul năvălirilor războaielor străinilor. Pentru aceasta noi, “trebuie să fim uniţi, între satele şi oraşele noastre trebuie să fie pace, între gubernanţi înţelegere, iar patriotismul să fie mai presus de orice altă consideraţiune“

.Mihai Kogălniceanu (1817-1891),

ministru de interne, externe, plenipotenţiar,

                                                                om politic, istoric, scriitor, publicist, oratos, demn patriot

De foarte mulți ani, orașul Sărmașu, și-a dat „obolul”recunoștinței și  patriotic pământului sfânt românesc prin diferite mijloace, diferiți oameni și  diferite locuri: Parcul orașului, Casa de cultură, Biserica Ortodoxă, Biblioteca orășenească „Liviu Rusu”, Mănăstirea de pe Dealul Comoarei…În acest an binecuvântat de Bunul Dumnezeu, 2019, în zi sfântă pentru neamul românesc, 24 IANUARIE când toată suflarea de simțire românească cinstește ”UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE: MOLDOVA ȘI ȚARA ROMÂNEASCĂ, gazdă bună ca întotdeauna ne-a fost Biblioteca orășeneaască „LIVIU RUSU”, condusă cu multă responsabilitate, dragoste, profesionalism și competență de doamna directoare DINUCA BURIAN.

Prezenți au fost reprezentanții primăriei orașului Sărmașu prin domnul primar, inginer MOCEAN IOAN, susținător permanent al evenimentelor de natură culturală, istorică, social religioasă, elevi, reprezentanți ai școlii sărmășene, părinți din localitățile aferente Sărmașului și subsemnatul, în calitate de reprezentant al Bisericii Ortodoxe Sărmașu și mediei locale. Cu toții am fost animați de frumoasele costume naționale ale copiilor, elevilor, mamelor și bunicelor participante, care fac parte din faimosul grup: „GRAIUL CÂMPIEI”, format și atent condus de doamna directoare, animați și de suflul și importanța zilei în sărbătoare: „Hai să dăm mână cu mână / Cei cu inima Română. / Să-nvârtim hora frăţiei / Pe pământul României. Unde-i unul nu-i putere / La nevoi şi la durere, / Unde-s doi puterea creşte / şi duşmanul nu sporeşte”

Doamna directoare Dinuca Burian, a urat „Bun venit” participanților, a prezentat succinct programul zilei, după care în semnt de profound respect și depline emoții am ascultat „IMNUL SFÂNT ROMÂNESC”.

Subsemnatul, în calitate de conferențiar al evenimentului, mi-am început exposeul cu rugăciunea domneasacă „Tatăl nostru”, așa cum făceau pe vremuri și întotdeauna  părinții și bunicii noștri, dar și cum azi învață elevii școlilor noastre: „Totdeauna lucrul tău, să-l începi cu Dumnezeu / unde-i El și darul Său, nici un lucru nu e greu”. La început, am prezentat importanța acestui eveniment, al unirii tuturor românilor în primul rând din punct de vedere sufletesc și apoi și teriotorial: „ROMÂNIA” – toată, această mare familie de fraţi, nu poate fi fericită, nu poate fi tare şi puternică decât numai prin “UNIRE”. Prin “UNIRE” numai vom alcătui un “stat mare şi puternic” care nu are a se teme de nici o putere străină şi care să fie considerat între celelalte staturi libere. Toţi românii care nu vor a participa la măreţul edificiu al unirii şi aleargă numai după profitul lor, sunt laşi, nedemni, imorali şi demni de dispreţ în faţa naţiunii române” (Mihail Kogălniceanu).

Este greșit a se vorbi de „Mica Unire” și Marea Unire”, atâta timp cât Unirea cuprinte un element complet și total edificator, să nu mai spunem că în istorie se vorbește numai de două uniri, uitându-se de prima unire, când sub marele rege Burebista, înainte de Hristos, s-au unificat pentru prima dată toate triburile traco-gete, formând nucleul prim al viitorilor români, care-și au adevărata origine după spuselor marilor istorici europeni în traco-geții-daci și nu în latini, ei fiind aceea care se trag din aceștea: “DACII SUNT PRIMII STRĂMOŞI AI ROMÂNILOR”. Din punct de vedere etnografic, “DACII” par să se confunde cu “GEŢII” dar, au aceeaşi origine, aceeaşi limbă. Asupra acestui punct de vedere toate mărturiile din vechime concordă. Abdolonyme Honore Ubicini (1818-1884)-publicist,(Les origines de  l”histoire Roumain). „În cele mai vechi timpuri cunoscute, în “TRANSILVANIA” şi în “ţările învecinate” locuiau “DACII” care mai erau numiţi şi “GEŢI”, şi de la ei a primit actuala Transilvanie, împreună cu Moldova, Muntenia şi regiunile învecinate din Ungaria numele de “DACIA” (Martin Hochmeister (1740-1789)-tipograf Siebenburgische Provinziaalblatter vol. III)

Ulterior a fost prezentat chipul artizanului unirii, colonelul ALEXANRU IOAN CUZA, unificarea românilor din Moldova și Țara Românească și binefacerile actului unirii principatelor: Formarea  statului naționat ROMÂNIA, formarea primului guvern și parlament roman, reforma agrară, secularizarea averilor mănăstirești, ca un beneficiu pentru țară în sensul sistării exportului de averi în Grecia, dar și primul actul al salarizării și încadrării tagmei preoțești într-o formă de adminstrare . Zilele “UNIRII PRINCIPATELOR ROMÂNE” ca  şi celelate “UNIRI” sunt zile măreţe în care trebuie să fim fericiţi pentru ceea ce au făcut înaintaşii  noştri. Azi, ar trebui să vorbim cu responsabilitate și rușine de… “DEZ-UNIRE”: Suntem fără parte din ROMÂNIA MARE de odinioară: Basarabia, Bucovina, Insula Şerpilor, Caliacra, Durostorum, Herţa, care, încă respiră dor și suferință…  Mai grav, este faptul că: “Noi ROMÂNII suntem divizaţi în clase politice, sociale, economice, religioase”; că între noi sunt trădători ai neamului; că cei de altădată doresc să ne mai umilească în viitor prin lăcomia lor dar şi “Iudele de cozi de topor Români”. Vorbesc unii de conciliere între popoare şi bine fac, dar ca ea să înceapă trebuie să-şi asume crimele şi atrocităţile făcute asupra neamului românesc să-şi ceară iertare în faţa lumii… şi apoi vom accepta a pune pe “LUCEAFĂRUL ROMÂNESC” pe aceeaşi scară  cu “CRIMINALII” care au vrut şi vor sângele românesc. Până atunci.. “IARBA REA DIN HOLDE PIARĂ, PIARĂ DUŞMANII DIN ŢARĂ, ÎNTRE NOI SĂ NU MAI FIE , DECÂT FLORI ŞI ARMONIE”.

Sărbătoarea  a continuat cu un bogat și minunat program artistic susținut de grupul „GRAIUL  CÂMPIEI”. În încheiere, sub auspiciile imnului Unirii, toți cei prezenți ne-am prins într-o horă frățească și românească, care  a făcut ca inimile noastre să tresare de bucurie și fericire că suntem români și că „tot cei românesc nu piere și nici nu va pieri”.

Preot Ortodox Român Ilie Bucur Sărmășanul 

Topic: Meditaţii | Comments Off on UNIREA

VÂSLIND PE ÎNĂLŢIMILE CELESTE

de Cezarina Adamescu | 14 Ianuarie 2019

Vasilica Grigoraş, O corabie la timp potrivit,

 Editura PIM, Iaşi, 2018

Un titlu foarte sugestiv pentru situaţiile neprevăzute ale vieţii. Cine nu a avut nevoie de corabia salvatoare măcar într-un moment cheie al vieţii? O corabie în care să intre toată suflarea gândurilor şi sentimentelor noastre. Fie şi corabia morgană care se zăreşte în depărtare, dar ai nădejde că o să vină să te ducă la mal. Şi aici, recurgem la poezia lui Marin Sorescu, în care Dumnezeu îl întreabă pe om, ce-ar lua cu el dacă s-ar pune problema să facă naveta între pământ şi cer, pentru a ţine nişte cursuri, fiindu-i permise doar trei lucruri. În faţa acestor dileme, omul se gândeşte adeseori, la lucruri materiale. Şi care ar fi lucrurile esenţiale pe care le-am lua cu noi pe corabia salvatoare? Să medităm. Sunt multe lucruri deşarte pe care le râvnim şi altele, preţioase, de care ne lipsim, din proprie iniţiativă. Şi acestea sunt, de fapt, cele trebuincioase.

Iată, Vasilica Grigoraş ar lua cu sine cuvintele, pe care le consideră primordiale. Într-o permanentă căutare de sine, autoarea are drept bagaj sentimental, o sarică plină ochi de metafore, de imagini superbe, înveşmântate în straie  de sărbătoare, pentru a le înfăţişa ochilor noştri, avizi de frumos. Pentru autoare, Poezia este corabia care o va duce la ţărmul dorit, în arhipelagul visării. Cu o condiţie: să ştie să o conducă. Să fie ea însăşi vântul care împinge pânzele în direcţia dorită. Poezia îi ţine loc de aer, de hrană şi sete, dar este şi Crezul creştin pe care-l mărturiseşte cu destulă smerenie. Un crez devenit artistic de care poeta nu se dezice în nici o împrejurare.

Din punct de vedere motivaţional, Vasilica Grigoraş îşi mărturiseşte alegerea fundamentală. O sumă de motive demonstrează fără drept de apel că Poezia este pentru ea totul: leac împotriva trecerii timpului, a singurătăţii, a plictiselii, a tuturor tulburărilor emoţionale. Scrisul înseamnă pentru ea libertate de spirit, zbor spre înălţimi, liniştea clipei, şi acordurile acelei încântătoare Ode a Bucuriei de a trăi. Conştientă că scrisul se naşte ”dintr-un nou răsărit / al credinţei în El / şi în mine” (De ce scriu?)

          Autoarea încheagă mici scenarii în care Poezia coboară în locul deja pregătit, după o lungă aşteptare, ca pentru a primi oaspeţii: ”încă nepregătit să intru / sub giulgiul nopţii / îmbrăţişez aripa / crepusculului de seară / care mă inundă tainic / îmbrăcându-mi chipul / din ce în ce mai plin / de ceaţa dezlănţuită / în urma zborului / anilor fugari // la masa negocierii / vin în întâmpinarea / nevoii acute de înţelepciune / unde nimic nu se schimbă / şi totuşi nimic nu e la fel / cu pumnii plini de mătănii / şi rugăciunile / stropi de lumină // mă lepăd de învelişul / înţelesului de-altădată / punându-mi nădejdea / în cele ce vor veni / dând glas înfiorării / verdelui molatic al tufarilor / cu scântei de licurici / şi veselie de prunci” (Nevoia de înţelepciune).

          Din sanctuarele poeziei – se aude freamătul vântului – ecou al tăcerii pline de magice clipe, de pe tărâmul mult visatelor utopii.

          Dar nu numai prin ţinuturile mirifice ne poartă poeta, ci, cu o privire atentă, ne aduce în realitate, acolo unde, cu toţii vedem, auzim şi simţim geamătul pământului, stors de speranţe: ”Dar vocea disperată a Românului / strigă din baierele inimii / că trăim într-o nebuloasă  / la o deconcertantă răspântie, / în care ne-am pierdut obârşia, rostul şi sensul. / Nu ne mai regăsim / nici ca oameni şi nici ca naţie / cu adânci rădăcini în istoria milenară”

(Văduvi de ţară). Cu profundă luciditate, autoarea evocă momentele dramatice ale poporului şi motivele care au condus la asemenea stări dezastruoase:”Nu putem mânca liniştiţi / din pâinea pământului! / Nu putem tămădui tristeţea arborilor decapitaţi / ale căror memorii e vuiet continuu. / Nu putem săruta mâna străină / şi îmbrăţişa la infinit cozile de topor, / ci nădăjduim că mâine cu toţii vom vindeca / dragostea ciumată de-atâta răutate” (Văduvi de ţară).Însă poeta, ca un vizionar adevărat, priveşte spre viitorul promiţător: ”Mâine ne vom întoarce buzunarele de la piept / şi vom răsturna amărăciunea şi mizeria, / mâine vom seca apa râului dintre fraţi, / martor la suferinţele şi clătinările noastre, / mâine ne vom atinge cu mâini tremurânde / de emoţia regăsirii, miracol divin. / Mâine ne vom privi ochi în ochi / şi vom simţi mâna Maicii Domnului / sădindu-ne pe vecie floarea-soarelui / în grădina inimilor”.

Există şi soluţii pentru a ajunge la acel ”mâine” al mântuirii neamului nostru:”Pentru a fi un mâine, / astăzi, acum, să-ntindem năframa dorinţei / brodată cu gând bun, cuvânt curat / şi faptă vânjoasă / curcubeu peste hotarele de-altădată / ce despart pământul trup din trupul nostru / înghiţit de haine voinţe străine / şi să desferecăm porţile potecilor / de reîntoarcere a fiilor rătăcitori”. Pentru aceasta, nu e nevoie decât:”Să ne unim întru credinţă / şi să aprindem luceafărul / nemuririi ţării şi neamului! / Să săpăm urii mormânt / în cetatea îmbrăţişărilor / iar crâmpeiele din vatra dulce a ţării / şi odoarele sfinte ale norodului / să-şi schimbe sălaşul din postura de adoptaţi / în aceea de fii legitimi ai unei noi ere. / Să dăm glas buciumului strămoşesc / să se-audă aici şi în toată lumea / strigătul nostru mai viguros ca niciodată, / vestind venirea apelor îngenuncheate la matcă. / Izvorul dragostei şi-al frăţiei / să curgă limpede şi lin peste existenţa noastră / prea mult înlăcrimată. / Să ne bucurăm de fructul / reîntregirii patriei şi poporului, / scump trofeu al jertfei şi umilinţei / şi să bată la unison clopotele inimilor / spre slavă şi mulţumire lui Dumnezeu” (Văduvi de ţară).

          Aceasta este o poezie emblematică, ea demonstrează, încă o dată, rolul poetului ca tribun al cetăţii.

          Pe de altă parte, autoarea transpune liric, mici tablouri picturale, zugrăvind pasteluri idilice încântătoare :”Soarele scăpătat / alunecă dincolo de coama dealului. / Luna îşi face mândră apariţia / şi scaldă cu / razele-i delicate / chipurile celor / care-o privesc cu admiraţie. / Întregul cer / spuzit cu stele / îmbujorându-se juvenil / străluceşte limpede / şi încetişor albastrul / cuprinde înălţimile” (Tablou estival). Contemplând priveliştea, sufletul se transfigurează, în timp ce tabloul se însufleţeşte, creând o stare de linişte şi binecuvântare, născătoare de pronii poetice, care te face martor la tainele Universului : ”tablou estival însufleţit / din care înfiorată / discret mă retrag / pentru o clipă poetică / cu heruvimi şi serafimi / în care mi-aştern / gândurile curcubeu, / apariţie instantanee / de cuvinte topite-n văzduh / şi preschimbate în trăiri divine” (Tablou estival).

          În altă poezie, în mijlocul unei privelişti blânde, luminoase, cu soare mângâietor şi raze îmbrăţişătoare, în sufletul poetei se aprinde flacăra unui poem. Şi atunci, prin jocul iscusit al închipuirii, poeta se crede Pasărea Phoenix: ”În viscolul de foc / al luminii albastre / mă văd pasărea Phoenix / şi încep să sporovăiesc / cu ramurile copacilor / ce se mlădie uşor / în ritmul trilurilor, / cu mireasma florilor / pitită ştrengăreşte / până şi-n ultimile / cotloane ale verii / împodobită / în culorile fluturilor / care-mi ating / creştetul inimii / răscolindu-mi / întreaga fiinţă” (Nu există timp). Toate aceste imagini îi creează certitudinea veşniciei, a atingerii infinitului.

          În poezia Vasilicăi Grigoraş există ca elemente de construcţie poetică: aripi, pulberi de spumă, lacrimi pierdute, multă lumină, liniştea, bucuria, visul adevărat, plânsul schimbat în bucurie, duioşia nădejdii, sufletul de pluş, zâmbete după lacrimi, ”stampe vechi / cu aura câmpului”, o sfântă icoană, tainice trăiri, ”joc năvalnic / numit viaţă”, un luminiş, fărâme de lumină, bucurie de a exista. Cu acestea şi încă altele, autoarea clădeşte edificiul trainic care să-i fie adăpost pentru rugă.

          Epitetizare şi metaforizare, comparaţii, din belşug, dau versurilor o aură de strălucire calmă. Transfigurarea artistică presupune uitarea de sine, autoarea devine o nouă persoană, simţurile se acutizează, trăirile se adâncesc: ”cu gesturi  necontrolate / îmi ridic privirea glacială / pentru a mă căuta // după multe aşteptări / m-am regăsit dar cu certitudine  / sunt altcineva // în casa inimii / înceţoşată / de bruma amintirilor / ultimul ceasornic / bate ora / pentru un nou parcurs // de pe chipul / zilelor şi nopţilor / dispar smerite / lamentările înrădăcinate / de prea multă vreme / povăţuite / de fâlfâitul gingaş / al îngerului nopţii / purtătorul voinţei / de a face unele retuşuri / în felul meu de a fi // pe aripi de fluturi albaştri / gustând din / dulcele polen al verii / învăţ din nou / alfabetul iubirii  / şi proiectez pilonii / unei împliniri adevărate / prin voia Domnului” (Îngerul nopţii). De multe ori, şi acesta poate fi specificul poeziei Vasilicăi Grigoraş, epitetele se înlănţuie, formând o coroană care înnobilează versul. Din una în cealaltă, ele sunt o inflorescenţă parfumată care se cere admirată şi preţuită în aceeaşi măsură. Ex.”Să îmbrăcăm / pala de foc a iubirii / în frânturi de răsfăţ / clipe de-ncântare / la ivirea primilor muguri / în braţele fragede / ale inimii / pe platoul zorilor / sub mlădierea / vibrantului senin / al cerului care se topeşte / printre pleoape suave / în surâsul ochilor / atingându-ne discret / cu mişcări lente / ca într-un vals de  Brahms” (Vino, iubite!)

          De altfel, poeta preferă exprimarea simplă, uşor accesibilă, păstrată în retorte de aur în laboratorul său de creaţie care este plin de lumina iubirii de frumos şi de oameni: ”stăm furişaţi / în laboratorul îndestulat / al sfintei simplităţi/ certă dorinţă / proaspăt răsărită / şi ne-mbăiem în chip minunat / în şuvoiul verde / al sevei binecuvântate / din lumea vie // în cuvânt luminat / ochii ni se întâlnesc / într-o înţelegere subtilă  / a ceea ce urmează / întru însorirea sufletului” (Laboratorul dragostei).

          Întreg Universul ia parte la sentimentele celor doi: luna devine portocalie doar pentru ei, ziua înmiresmată de primăvară debordează de entuziasm şi mai cu seamă, cine iubeşte descoperă ”amprenta lui Dumnezeu”(Laboratorul dragostei). În această situaţie, îndrăgostiţii pot desluşi ”murmurul viitorului / sub al cărui cer inexorabil / timpul se opreşte în loc / şi printr-o fisură misterioasă / se furişează strop cu strop / o dragoste sublimă” (Laboratorul dragostei).

          O declaraţie de credinţă, de dragoste şi de smerenie faţă de Dumnezeu se află în  poezia: ”Întâia-mi dragoste”: ”Semănător de pace / îţi reverşi bunătatea / în colţul inimii însetate  / de numele Tău cel sfânt. // Izvor nesecat / lin curgător / de lumină lăuntrică / pe cărarea şerpuită / cale sublimă / de atins / până nu este / prea târziu / spre depărtarea / nesfârşită / neîndoielnică / de necuprins / de neatins / de neînţeles / spre înaltul cerului / până-n creştetul sfinţeniei. // Feştilă  aprinsă / din curat fir de borangic / îmi oblojeşti rănile / suişului anevoios / pe scara iertării / dăruindu-mi / bucuria pruncilor / şi înţelepciunea bătrânilor / în sensul cel mai adânc / negrăită îndurare / semn al iubirii. // Întâia-mi dragoste / eşti Tu, Doamne! / Te rog, pune pecetea Ta / pe inima mea / şi cu voia Ta, / mântuieşte-mă!” De altfel, credinţa e considerată de poetă, ca o corabie care îi oferă a doua şansă la viaţă: ”la urma urmei / îmi sugerează cu clemenţă / o viaţă cusută  / de o a doua şansă / în corabia credinţei”(A doua şansă).

          Sintagme comune: o strună de vioară, o lacrimă de compasiune, un soare auriu, aroma petalelor, primăvara iubirii, pe aripi de cuvânt, nisipul clepsidrei, calea speranţei, petale de soare, oglinda adevărului, ungherele inimii, pe aripi de vis, aleea visului împlinit, lumină binefăcătoare, şuvoi de lacrimi pe obraz, o eternitate a clipei, ş.a.

          Poeta a adunat în desaga anilor, o sumă de ”întrebări / rafale de vânt venite tăvălug / din văzduhul fiinţei / fire  încâlcite de roata morii / prin albia râului vieţii”(Sub semnul întrebării). Şi în acest caz, ”fără efuziuni zgomotoase / printr-o banală sugestie / transmitere telepatică / coabitez cu eternul timp al întrebărilor / şi mă minunez o clipă / de simplitatea răspunsurilor” (Sub semnul întrebării).

          Unele versuri au caracter aforistic, poeta aplicând la propria viaţă, experienţe trăite:”zadarnic aş năzui să trăiesc / în temple şi palate / când totu-i un castel de nisip” (Zădărnicie şi miracol). Şi: ”am înţeles treptat / că zădărnicia-i întuneric / ce bântuie doar acolo / unde noi nu vrem, nu ştim, nu putem / să aprindem lumina / înlăuntrul nostru / bucurându-ne / de un adevărat miracol” (Zădărnicie şi miracol).

          O edificatoare rugăciune, foarte frumoasă, se numeşte”Grăunte de praf”: ”noapte adâncă de toamnă / câmpul şi sufletul goale / doar luna plină / sunt un grăunte de praf / pasăre-n palma colinelor / în sinceră rugă // Doamne, / mi-e foame/ Te rog, hrăneşte-mă! / mi-e sete, / Te rog, adapă-mă! / mi-e frig, / Te rog, acoperă-mă! / mi-e frică, / Te rog, apără-mă! / mă doare, / Te rog, lecuieşte-mă! / mi-e dor de Tine, / Te rog, / iubeşte-mă, Doamne! // (…..) // chiar dacă eu, nevrednica, / n-am făcut pentru Tine / nimic din toate acestea”.

          Un veritabil autoportret se regăseşte în poezia: ”Pictând cu alb pe alb”:”scufundată / într-un vis aievea / mă las purtată / de-o mică furtună // patinez pe apele împietrite / ale unui îngheţ timpuriu / pozez unui portretist / meticulos / dar cu capul în nori / apoi înaintez uşor / şi păşesc prin albul aşezat / din care zvâcneşte / cuvântul fierbinte / de fraze născător // apăs clapele / pianului interior / chipul mi se-nseninează / prind vigoare / deschid / jurnalul inimii / pictez cu alb pe alb / şi mă regăsesc / în floarea de ierbar / dialogând cu / propriul orologiu // mă-mbrac uşor / cu vechile petale / mă scăld în mireasma / adâncului trăirilor / mă îmbăt / cu varietatea culorilor / şi mă  simt / binecuvântată / de îmbrăţişarea / curcubeului / din anii de-altădată”.

          În afara rugăciunii şi a cererii de iertare, dialogul cu Dumnezeu se concretizează şi într-o serie de întrebări, pe care autoarea i le adresează, cu dorinţa expresă de a primi un răspuns, un semn. E o poezie în care, prin aceste interogaţii, poeta recunoaşte că noi, oamenii, prin natura noastră, greşim înaintea lui Dumnezeu:”De ce, Doamne, cât trăim / stăpâni ne dorim / peste toţi să fim / şi să-i umilim? // De ce, oare, Doamne, / nu putem să ne oprim / atunci când greşim? / Mereu ne certăm / fără să iertăm / din suflet curat / şi adevărat. // De ce, Doamne, nu putem / să ne controlăm / şi perseverăm / în ură şi mânie / lene şi mândrie? / În loc să iubim / noi ne irosim, / talant cheltuim / în drăcesc mod / că e mai comod. // Până când, Doamne / nu vom pricepe / cu noi ce se petrece, / şi că viaţa ne e dată / o singură dată, / să fim fericiţi / cu toţii uniţi, / să ne mângâiem, / răni să vindecăm? // Dă-ne, Doamne suflet / în al nostru umblet / pentru a ne reculege / şi-n taină a alege / să ne sprijinim / pe-adevăr divin / ca singură scară / spre înălţare, / spre-albă curăţire / pentru mântuire. // Fără Tine-n noi / în veci vom fi goi, / dar ne vom ruga, / fie, Doamne, voia Ta”(De ce?)

          Cuvinte mai puţin cunoscute: zaimful, iridescente, înzilită, trezvia, meteahnă, zulufat, păiang, jurubiţe, ş.a.

          Nu o dată, autoarea foloseşte o sintagmă inedită, bazată pe oximoron: ”vocea tăcerii / glas divin” – care nici nu mai trebuie explicată, fiindcă e definiţia perfectă a tăcerii.

          Atentă la ceea ce se întâmplă cu sine şi cu cei din jur, poeta continuă să lucreze, să îmbunătăţească ceea ce e de îmbunătăţit. Şi dacă, la început, îşi vede umbra alunecând timidă pe lângă zid, continuând căutarea: ”pestriţă la suflet / stau lângă zidul mănăstirii / ne-ndrăznind să intru // firavă ca o lumânare / ce se topeşte / în vâlvătaia focului / îmi ridic privirea din pământ / şi scormonesc orizontul / până la izvor” (Brâu de mătase). Şi de unde, descoperea: ”doar zădărnicie / în jur / şi în mine”, ajunsă într-un sens giratoriu, vede că: ”se deschide-o nouă cale / şi-n ploaia de noiembrie / las apa şuvoi / să şlefuiască / piatra din mine”. Transformarea e salutară şi: ”fără să mă grăbesc / mă încing / cu un brâu de mătase / şi simt / cum se înfiripă în mine / un germene de nădejde // deschid uşa altarului meu / fac primul pas cu dreptul / mă dezbrac / de omul vechi / şi văd din nou răsăritul” (Brâu de mătase).

          Natura visătoare a poetei îşi spune cuvântul, mai ales în poezia: ”Eroina unui basm”, titlu care spune totul:”din când în când / rămân cu mine însămi / pe veranda visului // mă imaginez / eroina unui basm / întind mâna spre Crai Nou / şi împreună / urcăm în Carul Mare / ne plimbăm cu artă  / prin ploaia fecundă / şi prudentă / îmbrăcând / fiorul parcursului pur // răsfoiesc / pagini din cartea vieţii / consemnări confidenţiale / despre armonii trecătoare / şi vuiete dense / nădejdi împlinite / şi dulci amăgiri / raţiuni cuminţi / ori judecăţi neroade / iubiri nevinovate / şi pasiuni pline / de argumente goale // cu peniţa subţire / scriu dieta sufletului / oglinda adevărului / o stare ciudată / cald culcuş / scrânciobul visării / pace senină / în toamna adâncă”.

          În dulcele stil baladesc se desfăşoară poezia ”O clipă-i viaţa”, cu inserţii filozofico-aforistice.

          Şi tot de dragul eufoniei, autoarea a scris poezia, al cărui cuvânt de ordine, repetitiv, este dorul. Nici de aici nu lipsesc asonanţele, specifice genului popular: ”dor de dor / şi dor de zbor /

dor de umblet / şi de zâmbet / de lumină / şi grădină / dor de cânt / şi de cuvânt / dor de stih / dor de văzduh / de-nceput / şi de sărut / dor de tine / dor de mine / dor de noi / amândoi // dragostile dor / de dor / însă / nu mor”(Stropi de dor).

          În sintonie cu aserţiunea dostoievskiană ”Frumuseţea va salva lumea”, poeta Vasilica Grigoraş consideră că doar gândul bun, manifestările pozitive, virtuţile creştine: Credinţa, Speranţa, Iubirea, dar şi virtutea răbdării, a carităţii, pot salva lumea şi, ca atare, ea caută să le practice în chip natural, ca modus vivendi:”În licărul candelei / cu răbdarea / anilor fugari, / cu vorbe dulci / abia şoptite / şi mângâieri line / de vioară, / treptat / acolo unde era / zgomot, întuneric, / sufocare / se simţea / diluarea gândurilor reci / în care noaptea nu-i adâncă, / nici ziua doar lumină, / iar soneria interioară / anunţă murmurul senin / al înfloririi cireşilor / ridicând astfel cortina / spre adevăratul / izvor al iubirii”(Doar licărul candelei).

          Sintagme remarcabile: orizont de curcubeu, pe tivul anotimpului, în capela unei noi zile, înflăcărate umbre, ”pe trupul diafan / al iernii grizonate”.

          Poeta e conştientă că: ”a venit timpul / să mă iau în serios / să-L respect şi să-L iubesc / pe Dumnezeul din mine” (Paradoxuri).

          Nu lipsesc însă, poeziile cu dedicaţie, aşa cum sunt: pentru poeta şi jurnalista Valentina Teclici (Noua Zeelandă),  poetei Ana Urma din Vaslui, cineastului, scriitorului şi jurnalistului Ben Todică (Australia), în semn de preţuire şi prietenie. Acestea au o valoare sentimentală.

          Şoapte, visări, murmure de uimire, sclipiri, parfumul salcâmilor, ”timp de muguri, boboci, corole”; ”moleşeala dulce a dragostei”, ”doriri / de iubiri năvalnice”, completează tabloul romantic al unei poete sensibile, al cărei chip se reflectă în oglinda sinelui, aşa cum este, de fapt, aureolată de neliniştea speranţei şi de nurii dragostei. Dar şi: promisiuni deşarte, clipe şubrede, banalităţi subtile. Toate acestea, printre ”dorinţe uitate / în cufărul ros de carii / din podul inimii” (Suflet pelerin).

          Personificarea este un procedeu stilistic frecvent, astfel lucrurile şi fenomenele capătă însuşiri antropomorfice :”zâmbetul imperceptibil / al pădurilor şi câmpiilor; ”luna are obrajii albi şi scofâlciţi”,”sunetele naturii / hoinăreau aievea / printre viguroase ramuri / îmbrăcate de sărbătoare”,”nepăsarea de nepătruns, / blândă şi vibrantă / a florilor, copacilor, / râurilor, stâncilor, / cântecului păsărilor”;”ecoul paşilor timpului.

          Prin ceea ce scrie, autoarea transmite bunăstarea sufletească şi speranţa care împrăştie întunericul, redând încrederea în viaţă, ceea ce nu e deloc puţin, dimpotrivă. Poezia ei este total pozitivă şi stenică, în acord cu sufletul însetat de Lumină :”Spre revărsatul zorilor / bine ancorată în fiinţa mea / fac loc poeziei / în stare latentă / care-mi dezvăluie că / forţa şi armonia vieţii / stau doar în / înţelegerea misterioasă / a iubirii” (Înţelegere misterioasă).

          Din orice situaţie s-ar afla, printre suspine şi rugi, poeta se înalţă biruitoare, pe deplin stăpână peste cuvântul care îi este supus necondiţionat, într-o profundă simbioză:”Stăpânită de lacrimi, / îşi pipăie blând / cicatricile nevindecate, / printre suspine / pune surdina / gândurilor / şi descoperă farul înalt / din sinele său / din care ţâşneşte / şi se revarsă lumina” (Agonie de noiembrie).

      Prin poezie, autoarea ”descoperea fără tăgadă / înţelesul candid / al bucuriei lăuntrice” (Verdele pierdut în contemplare).

          Prin cuvintele sale, poeta a ajuns la acea esenţă a trăirii creştine pe care fiecare om ar trebui să o cunoască: ”Ce voieşti să spun / ca să mai adun / sfinte învăţăminte / şi să iau aminte / că fără iubire / nu e mântuire, / fără de tăcere / nu e înviere?” (Cum voieşti).

          Limbajul rugăciunii, adresarea reverenţioasă către Dumnezeu, în cuvinte simple, vădesc o totală supunere faţă de voinţa Lui, versurile încheindu-se cu formula jaculatorie: ”Facă-se Voia Ta!”. E cea mai bună mărturisire de credinţă a unui suflet curat, înclinat spre Bine şi Adevăr.

CEZARINA ADAMESCU

9 Gener 2019

Topic: Recenzii | Comments Off on VÂSLIND PE ÎNĂLŢIMILE CELESTE


« AnteriorulUrmătorul »